ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6934/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 10 decembrie 2009, reclamantul B.A.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că reclamantul împreună cu părinții săi au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în anul 1952 tatăl său a fost declarat chiabur și a fost obligat să predea toate bunurile imobile, fiind considerat dușman al societății. Pentru casa de locuit s-au impus dări care nu au putut fi onorate, astfel încât casa a fost vândută de stat.

Tatălui reclamantului i s-a impus de către securitate să nu părăsească domiciliul. În lipsa mijloacelor de subzistență, familia a fost nevoită să apeleze la ajutorul rudelor și cunoscuților din sat, fiind supusă oprobriului public. Prin Sentința civilă nr. 732 din 02 iulie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuși antecesorii reclamantului, B.Ș. și B.I., precum și însuși reclamantul B.A.Ș., iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna a fost obligat să plătească reclamantului suma de 12.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi și de el personal în urma măsurilor de persecuție la care au fost supuși aceștia.

Au fost respinse restul pretențiilor până la concurența sumei de 75.000 RON solicitate prin acțiune, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 600 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței s-a reținut că, potrivit probelor administrate, începând cu anul 1949 tatăl reclamantului a figurat pe lista de chiaburi, pentru că a folosit și a exploatat brațe de muncă străine. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a atestat că tatăl reclamantului figurează ca având un dosar informativ, din studierea dosarului menționat reieșind că acesta a fost încadrat în categoria chiaburilor. Din declarația martorului L.V. prima instanță a reținut că tatăl reclamantului a fost calificat drept chiabur și în consecință a fost considerat dușman de clasă, întreaga familie având domiciliul obligatoriu impus în localitatea Odjula.

De asemenea, martorul L.L. a confirmat persecuțiile politice la care au fost supuși membrii familiei reclamantului: stabilirea unor impozite enorme, excluderea copiilor de la școală și în acest fel îngrădirea dreptului la o educație care să le asigure un nivel de trai decent, confiscarea animalelor și a bunurilor, precum și evacuarea din casă pentru a se instala miliția. În temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuși reclamantul și părinții săi, iar în raport de art. 4 alin. (2) din aceeași lege a reținut că se impune acordarea acelorași despăgubiri, ca și în cazul persoanelor care au fost condamnate.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că familiei B. i s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 1952 - 1955, iar preluarea terenurilor nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic dispusă ca urmare a unor atitudini de împotrivire față de regimul comunist, nefiind aplicată doar familiei reclamantului, ci tuturor cetățenilor care dețineau în proprietate suprafețe de pământ mai mari de 25 ari. În motivarea apelului s-a mai susținut că Legea nr. 221/2009 nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Apelantul a formulat critici și în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță. Prin Decizia nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea reclamantului. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, atât în cazul condamnărilor, cât și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. S-a mai reținut în motivarea deciziei că legiuitorul, prin art. 1 alin. (2) și 4 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a instituit posibilitatea ca instanța să constate caracterul politic al unor măsuri, dacă prin faptele care au stat la baza lor s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. În cauză, reclamantul nu a dovedit nicio măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv, nu s-a făcut dovada unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Din probele administrate în cauză nu rezultă că împotriva părinților reclamantului s-au luat măsuri cu caracter politic ca o consecință a unor fapte de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice. Pierderea locurilor de muncă, confiscarea unor bunuri mobile sau imobile, includerea în categoria "chiaburilor" și alte persecuții din perioada regimului comunist nu constituie măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Nu toate restricțiile și suferințele oamenilor din perioada regimului comunist fac obiectul reparațiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, ci doar cele strict și limitativ prevăzute de legiuitor.

Sub acest aspect, interpretarea primei instanțe este incorectă, deoarece nu se ține cont de cele mai importante reguli de interpretare a normei juridice aplicate, precum interpretarea istorică, teleologică și gramaticală Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.A.Ș., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că, din economia dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și din interpretarea logică și teleologică a acestora rezultă că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale și materiale toate persoanele care au fost supuse unor măsuri cu caracter politic, atât cele condamnate cât și cele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste măsuri vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist și care au suferit, ca urmare a acestor fapte, consecințe penale sau administrative, producătoare de prejudicii materiale și morale. În cazul părinților reclamantului, împotrivirea a constat în refuzul acestora de a intra în CAP, motiv pentru care au fost declarați chiaburi pentru a li se confisca averea. Recurentul mai arată că măsura luată împotriva familiei sale, prin modalitatea în care a fost pusă în aplicare - declararea ca fiind chiaburi, urmată de confiscarea terenurilor, a mașinilor agricole, a casei de locuit, împiedicarea părinților de a realiza venituri și expunerea familiei la condiții mizere de trai - a avut un impact psihologic și emoțional negativ, care a produs traume serioase.

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea recursului ca nefondat. Intimatul consideră că decizia instanței de apel este legală, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant neavând temei legal. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, astfel încât aceste dispoziții legale și-au încetat efectele. Intimatul mai arată că reclamantul nu a dovedit nicio măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv nu s-a făcut dovada unor fapte prin care să se fi urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și având în vedere argumentele susținute de intimat în apărare, Înalta Curte reține următoarele: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Scopul legii rezultă și din expunerea de motive a actului normativ ce a însoțit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnații politic și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noțiunea generică de "condamnați" ambele categorii de victime ale totalitarismului. Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege, în care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres - cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

În acest sens, textul prevede că: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Potrivit art. 1 alin. (3), aplicabil și în cazul măsurilor administrative, ca urmare a normei de trimitere din partea finală a art. 4 alin. (2); "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Scopurile la care se referă art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 sunt: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În cadrul acțiunii formulate reclamantul a susținut că a suferit împreună cu părinții săi consecințele declarării acestora ca fiind chiaburi, măsură care a avut ca urmare pierderea tuturor bunurilor, expunerea familiei la sărăcie, privațiuni și umilințe. Situația de fapt descrisă în motivarea acțiunii nu a fost contestată, însă instanța de apel a apreciat că includerea părinților reclamantului în categoria chiaburilor și persecuțiile ulterioare nu constituie măsuri cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât nu rezultă că acestea au fost aplicate ca urmare a unor fapte de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice.

Înalta Curte consideră că această concluzie a instanței de apel nu are corespondent în realitatea istorică, fiind de notorietate faptul că în categoria "chiaburilor" erau incluse persoanele care dețineau anumite suprafețe de teren și unelte agricole și care refuzau să aducă de bună-voie aceste bunuri în cooperativele de producție și să accepte astfel pierderea dreptului de proprietate funciară prin cooperativizarea. Or, refuzul de a se supune planului de cooperativizare reprezintă atât o modalitate de promovare a dreptului de proprietate individuală, în opoziție cu proprietatea colectivă impusă de regimul comunist, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, dar și o formă de exprimare a protestului împotriva abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, în sensul prevăzut la lit. a) a aceluiași articol.

În consecință, în temeiul art. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) și d) din O.U.G. nr. 214/1999, Înalta Curte constată că declararea ca chiaburi a părinților reclamantului, cu toate consecințele negative ale unei asemenea calificări, constituie măsură administrativă cu caracter politic, ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, invocate de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele: Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor intimatului pârât, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantului la despăgubiri, cât timp a intervenit după pronunțarea hotărârii din apel (12 octombrie 2010). Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamant, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese. Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, l-ar lipsi practic pe reclamant și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri. Pe de altă parte, aplicarea deciziei Curții Constituționale în această fază procesuală ar avea drept consecință și încălcarea dreptului la nediscriminare.

În esență, acest drept, recunoscut de art. 14 din Convenție, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu dreptul de acces la instanță, prevăzut la art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori ("cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate anterior, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.

În concluzie, constatând că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de daune morale, iar ca urmare a acestei soluții, deși a înlăturat în mod corect una dintre criticile apelantului pârât, stabilind că Legea nr. 221/2009 recunoaște posibilitatea acordării daunelor morale și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, a lăsat neexaminate celelalte critici din apelul pârâtului privind cuantumul acestor daune, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.A.Ș. împotriva Deciziei nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia civilă atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2011.