ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2200/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2200/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin sentința civilă nr. 732 din

2 iulie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul B.A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna.

A constatat

caracterul politic al măsurilor Ia care au fost supuși antecesorii

reclamantului B.S. și B.I., precum și reclamantul B.A.S.

A obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 12.000 RON cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi și de el

personal, în urma măsurilor de persecuție Ia care au fost supuși aceștia.

A respins restul

pretențiilor.

A obligat pârâtul

Ia plata în favoarea reclamantului a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că potrivit înscrisurilor de la dosar,

extrasului din 7 iulie 2009, adeverinței emisă de Primăria Odjula și hotărârii de

trecere în evidență, este pe deplin dovedit că începând cu anul 1949, tatăl reclamantului

este încadrat în categoria socială a chiaburilor, pentru că a folosit brațe de muncă

străine, iar până la apariția Decretului nr. 115/1959 a figurat pe lista chiaburilor,

că din declarația martorului L.V. a rezultat câ tatăl reclamantului a fost calificat

drept chiabur și în consecință a fost considerat dușman de clasă, întreaga familie

având domiciliul obligatoriu impus în localitatea Odjula, din această cauză având

de suferit întreaga familie, împrejurări față de care instanța a apreciat că măsurile

descrise fac parte din categoria celor la care se referă art. 3 din Legea nr. 221/2009,

constatând caracterul politic al acestora.

Sub aspectul daunelor

morale solicitate de reclamant, analiza întreprinsă de prima instanță sub aspectul

naturii acestor despăgubiri, a valorilor sentimentale lezate reclamantului, corelat

și cu jurisprudența C.E.D.O. a condus la recunoașterea sumei stabilite în dispozitivul

sentinței, considerată ca o reparație justă și integrala.

Prin decizia civilă

nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva hotărârii

primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, respingând acțiunea formulată de reclamant.

Rațiunile care

au condus instanța de apel la schimbarea sentinței s-au întemeiat pe o greșită interpretare

a prevederilor Legii nr. 221/2009, realizată de către tribunal, arătându-se că nu

poate fi reținută natura unor măsuri cu caracter politic, luate împotriva reclamantului

și a părinților acestuia, câtă vreme lipsesc faptele de împotrivire la regimul totalitar

sau de apărare a valorilor democratice; s-a concluzionat astfel că pierderea locurilor

de muncă, confiscarea unor bunuri mobile sau imobile, includerea în categoria chiaburilor

urmată de anumite persecuții, nu constituie măsuri administrative cu caracter politic,

în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Recursul exercitat

de pârât împotriva hotărârii date în apel, a fost admis prin decizia nr. 8934

din 7 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, instanța

supremă casând decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În analiza căii

de atac, Înalta Curte a statuat că sunt lipsite de corespondent în realitatea istorică

argumentele curții de apel, care au stat la baza respingerii caracterului politic

al măsurilor de care s-a prevalat reclamantul, susținându-se că însăși categoria

chiaburilor a reprezentat clasa socială care s-a opus procesului de cooperativizare,

fiind exponenții proprietății individuale, atitudine suficientă pentru a contura

protestul față de puterea politică abuzivă a perioadei respective. Drept consecință,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

raportate la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și d) din O.U.G. nr. 214/1999,

a constatat că starea de fapt expusă și dovedită în cauză constituie măsuri administrative

cu caracter politic, ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea daunelor

morale prevăzute de Legea nr. 221/2009.

În analiza incidenței

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, invocată de Statul Român instanța

supremă a statuat că aceasta nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantului

Ia despăgubiri, câtă vreme decizia menționată a fost dată după pronunțarea hotărârii

din apel.

Procedând la rejudecarea

cauzei, conform îndrumărilor de casare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin decizia nr. 15 din 17 februarie 2012 a respins apelul pârâtului, ca nefondat

și o obligat pârâtul să plătească reclamantului 800 RON cheltuieli de judecată în

apel.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că măsurile administrative

cu caracter politic la care au fost supuși autorii reclamantului, precum și reclamantul,

îl îndreptățesc pe acesta Ia despăgubirea solicitată sub forma daunelor morale chiar

în absența unei condamnări politice, fiind evidentă suferința îndurată în plan psihic,

amănunțit expusă în considerentele sentinței primei instanțe, în argumentarea prejudiciului

moral, că pentru toate suferințele Ia care a fost supus reclamantul, rezultate din

descrierile de fapt, resimțite în planul vieții personale dar și al memoriei autorilor

săi, suma de 12.000 RON se dovedește a reprezenta un prejudiciu moral echitabil.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Covasna și

M

inisterul

Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov solicitând admiterea recursurilor, modificarea

deciziei recurate, admiterea apelului pârâtului, schimbarea sentinței apelate în

sensul respingerii acțiunii.

Ambele recurente

printr-o critică comună, reproșează instanței de apel că, în rejudecare, în al doilea

ciclu procesual, și-a întemeiat soluția pronunțată pe o dispoziție legală inexistentă

din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neeonstitutionalîtătii ei.

Într-o critică

suplimentară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă

nedovedirea petitului 1 din cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că,

raportat Ia art. 4 din Legea nr. 221/2009, niciuna dintre autoritățile abilitate

nu a furnizat dovezi în susținerea capătului principal de cerere.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursurile

sunt fondate sub aspectul criticii comune formulată de recurente.

Deciziile Curții

Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive

și obligatorii, fiind, așadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele

judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1

alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește

acțiunile introduse anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin decizia nr. XII

din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Așadar, în speță,

nu ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive, care a confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poale vorbi despre existența unui

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001,

care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune

și pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția în rejudecare, în al doilea

ciclu procesual.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că

decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii comune, fapt ce face

inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursurile, va modifica în parte

decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței

apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursurile

declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Brașov și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

P

ublice

prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei

nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunțata de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Covasna împotriva sentinței nr.

732

din 2 iulie 2010 a Tribunalului Covasna, pe ca o schimbă în parte în sensul că respinge

cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor constând în

daune morale. Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 4 iunie 2013.

Cu opinia

separată a doamnei judecător E.C.

Respinge

recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Brașov și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva

deciziei nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicet de muncă și

asigurări sociale, ca nefondate.

Opinie separată

Contrar opiniei

majoritare apreciez de față ca fiind legală soluția de respingere a

recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov,

pentru argumentele care urmează:

Parcursul

procesual al soluționării acțiunii promovată de reclamatul B.A.S. la 10

decembrie 2009 debutat cu sentința nr. 732 din 2 iulie 2010 a Tribunalului

Brașov, secția civilă, prin care i s-a admis în parte cererea , pârâtul fiind

obligat la 12.000 ron cu titlu de daune morale.

Această

sentință a fost atacată cu apel de pârâtul Statul Român iar Curtea de Apel

Brașov, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 129 din 12 octombrie 2010 a

admis apelul declarat de pârât în sensul schimbării în tot a sentinței și

respingerii acțiunii.

Această

decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant iar Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 6934 din 7 octombrie 2011 a admis

recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeașși instanță de apel.

Din

considerentele deciziei instanței de recurs rezultă că soluția casării s-a

impus pentru faptul că instanța de apel a considerat greșit că reclamantul nu are

calitate de persoană îndreptățită la acordarea de daune morale și deși a

stabilit corect că Legea nr. 221/2009 recunoaște posibilitatea acordării

daunelor morale, instanța de apel a lăsat neexaminate celelalte critici privind

cuantumul acestor daune. Apărările intimatului pârât formulate prin întâmpinare

în sensul incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost

înlăturate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu motivarea că prin această

decizie au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, dar că această decizie a Curții Constituționale în cauza

de față nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantului la

despăgubiri cât timp această decizie a intervenit după pronunțarea hotărârii

din apel. Consideră Înalta Curte că aplicarea menționatei decizii în faza

procesuală a recursului, l-ar lipsi practic pe reclamant și în absența oricărei

culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri

irevocabile favorabile, după caz, în baza căreia să-și poată valorifica dreptul

de despăgubiri.

În

rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, prin decizia nr. 15 din 7

februarie 2012, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de

apel a procedat la rejudecarea cauzei conform îndrumărilor deciziei de casare,

constatând că Înalta Curte a stabilit caracterul politic al măsurilor

administrative ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea de

despăgubiri morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 statuând și că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu poate produce efecte în privința

dreptului reclamantului la despăgubiri.

Această

ultimă decizie a Curții de Apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Criticile de

nelegalitate dezvoltate în recurs susțin greșita obligare la plata daunelor

morale deoarece dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 cu consecința

imposibilității de a le invoca drept temei juridic conform deciziei în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Opinia

majoritară a primit ca întemeiată critica de nelegalitate constând în incidența

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, apreciind-o ca aplicabilă în

raport de decizia nr. 12 din 19 septembrie  2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție asupra recursului în interesul legii susținând că în speță nu suntem

în prezența unei hotărâri definitive de confirmare a dreptului înainte de

apariția Deciziei Curții Constituționale, că nu se poate vorbi de un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

ca urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant

prin acțiune.

Contrar

opiniei majoritare, constat din parcursul procesual mai sus prezentat că prin

decizia sa de casare pronunțată la data de 7 octombrie 2011 în primul ciclu

procesual, Înalta Curte a statuat asupra incidenței Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 în cauza de față nu produce niciun efect în ce

privește dreptul reclamantului la despăgubiri, că decizia Curții

Constituționale a intervenit în faza procesulă a recursului, după pronunțarea

hotărârii din apel, hotărâre defiitivă.

Este de

observat că la data pronunțării deciziei sale de casare, Înalta Curte

soluționase recursul în interesul legii prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, iar parte din judecătorii primului recurs au făcut parte și din completul

recursului în interesul legii, așa încât au aplicat întocmai interpretarea

deciziei asupra recursului în interesul legii funcție de moment procesual la

care ar fi putut fi incidentă decizia Curții Constituționale, statuând că în

prezenta cauză a intervenit o hotărâre definitivă în apel. Casarea a privit, în

consecință, numai determinarea cuantumului daunelor morale în raport de

criticile formulate, sens în care recursul declarat de reclamant s-a admis.

În

rejudecare, instanța de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ., care

instituie obligativitatea dezlegărilor în drept ale instanței de recurs ca o

garanție a securității și certitudinii juridice.

Reiterarea de

către recurentul pârât a acelorași aspecte pe care acesta le-a invocat și în

recursul reclamantului și asupra cărora Înalta Curte a statuat în primul ciclu

procesual ca instanță de recurs, este fără bază legală în raport de art. 315 C.

proc. civ. în limitele căruia instanța de apel a fost obligată să-i rejudece

apelul.

Repunerea în

discuție de Înalta Curte în al doilea ciclu procesual a unor probleme de drept

deja dezlegate cu caracter obligtoriu tot de Înalta Curte în primul ciclu

procesual doar pentru faptul că un alt complet are o altă opinie asupra

problemei de drept deja dezlegată irevocabil, cu consecința admiterii

recursului declarat de pârât și respingerii acțiunii, este de natură să-l

prejudicieze pe reclamant în propria sa cale de atac admisă.

Se încalcă,

astfel, nu numai dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. dar și

dispozițiile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ. care consacră

legislativ principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Se încalcă,

totodată, și principiile procesuale ale puterii de lucru judecat, dreptului la

apărare, certitudinii și securității juridice, context în care apreciez ca

legală soluția de respingere a recursurilor declarate.