ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2200/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele Prin sentința civilă nr. 732 din 2 iulie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna. A constatat caracterul politic al măsurilor Ia care au fost supuși antecesorii reclamantului B.S. și B.I., precum și reclamantul B.A.S. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 12.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții săi și de el personal, în urma măsurilor de persecuție Ia care au fost supuși aceștia.

A respins restul pretențiilor. A obligat pârâtul Ia plata în favoarea reclamantului a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit înscrisurilor de la dosar, extrasului din 7 iulie 2009, adeverinței emisă de Primăria Odjula și hotărârii de trecere în evidență, este pe deplin dovedit că începând cu anul 1949, tatăl reclamantului este încadrat în categoria socială a chiaburilor, pentru că a folosit brațe de muncă străine, iar până la apariția Decretului nr. 115/1959 a figurat pe lista chiaburilor, că din declarația martorului L.V.

a rezultat câ tatăl reclamantului a fost calificat drept chiabur și în consecință a fost considerat dușman de clasă, întreaga familie având domiciliul obligatoriu impus în localitatea Odjula, din această cauză având de suferit întreaga familie, împrejurări față de care instanța a apreciat că măsurile descrise fac parte din categoria celor la care se referă art. 3 din Legea nr. 221/2009, constatând caracterul politic al acestora. Sub aspectul daunelor morale solicitate de reclamant, analiza întreprinsă de prima instanță sub aspectul naturii acestor despăgubiri, a valorilor sentimentale lezate reclamantului, corelat și cu jurisprudența C.E.D.O. a condus la recunoașterea sumei stabilite în dispozitivul sentinței, considerată ca o reparație justă și integrala.

Prin decizia civilă nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, respingând acțiunea formulată de reclamant. Rațiunile care au condus instanța de apel la schimbarea sentinței s-au întemeiat pe o greșită interpretare a prevederilor Legii nr. 221/2009, realizată de către tribunal, arătându-se că nu poate fi reținută natura unor măsuri cu caracter politic, luate împotriva reclamantului și a părinților acestuia, câtă vreme lipsesc faptele de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice; s-a concluzionat astfel că pierderea locurilor de muncă, confiscarea unor bunuri mobile sau imobile, includerea în categoria chiaburilor urmată de anumite persecuții, nu constituie măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Recursul exercitat de pârât împotriva hotărârii date în apel, a fost admis prin decizia nr. 8934 din 7 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, instanța supremă casând decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În analiza căii de atac, Înalta Curte a statuat că sunt lipsite de corespondent în realitatea istorică argumentele curții de apel, care au stat la baza respingerii caracterului politic al măsurilor de care s-a prevalat reclamantul, susținându-se că însăși categoria chiaburilor a reprezentat clasa socială care s-a opus procesului de cooperativizare, fiind exponenții proprietății individuale, atitudine suficientă pentru a contura protestul față de puterea politică abuzivă a perioadei respective.

Drept consecință, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, raportate la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și d) din O.U.G. nr. 214/1999, a constatat că starea de fapt expusă și dovedită în cauză constituie măsuri administrative cu caracter politic, ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009. În analiza incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, invocată de Statul Român instanța supremă a statuat că aceasta nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantului Ia despăgubiri, câtă vreme decizia menționată a fost dată după pronunțarea hotărârii din apel.

Procedând la rejudecarea cauzei, conform îndrumărilor de casare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 15 din 17 februarie 2012 a respins apelul pârâtului, ca nefondat și o obligat pârâtul să plătească reclamantului 800 RON cheltuieli de judecată în apel.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că măsurile administrative cu caracter politic la care au fost supuși autorii reclamantului, precum și reclamantul, îl îndreptățesc pe acesta Ia despăgubirea solicitată sub forma daunelor morale chiar în absența unei condamnări politice, fiind evidentă suferința îndurată în plan psihic, amănunțit expusă în considerentele sentinței primei instanțe, în argumentarea prejudiciului moral, că pentru toate suferințele Ia care a fost supus reclamantul, rezultate din descrierile de fapt, resimțite în planul vieții personale dar și al memoriei autorilor săi, suma de 12.000 RON se dovedește a reprezenta un prejudiciu moral echitabil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Covasna și M inisterul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului pârâtului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii. Ambele recurente printr-o critică comună, reproșează instanței de apel că, în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, și-a întemeiat soluția pronunțată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării neeonstitutionalîtătii ei. Într-o critică suplimentară, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă nedovedirea petitului 1 din cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că, raportat Ia art. 4 din Legea nr. 221/2009, niciuna dintre autoritățile abilitate nu a furnizat dovezi în susținerea capătului principal de cerere.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursurile sunt fondate sub aspectul criticii comune formulată de recurente. Deciziile Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. În ceea ce privește acțiunile introduse anterior publicării în M. Of.

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv 15 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, a lămurit această problemă prin decizia nr. XII din 19 septembrie 2011 statuând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Așadar, în speță, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri definitive, care a confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poale vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune și pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția în rejudecare, în al doilea ciclu procesual. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată este cenzurabilă din perspectiva criticii comune, fapt ce face inutilă examinarea criticii subsidiare, va admite recursurile, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței apelate în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor P ublice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunțata de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva sentinței nr. 732 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Covasna, pe ca o schimbă în parte în sensul că respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune morale.

Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 4 iunie 2013. Cu opinia separată a doamnei judecător E.C. Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Covasna împotriva deciziei nr. 15/Ap din 17 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicet de muncă și asigurări sociale, ca nefondate. Opinie separată Contrar opiniei majoritare apreciez de față ca fiind legală soluția de respingere a recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, pentru argumentele care urmează: Parcursul procesual al soluționării acțiunii promovată de reclamatul B.A.S.

la 10 decembrie 2009 debutat cu sentința nr. 732 din 2 iulie 2010 a Tribunalului Brașov, secția civilă, prin care i s-a admis în parte cererea , pârâtul fiind obligat la 12.000 ron cu titlu de daune morale. Această sentință a fost atacată cu apel de pârâtul Statul Român iar Curtea de Apel Brașov, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 129 din 12 octombrie 2010 a admis apelul declarat de pârât în sensul schimbării în tot a sentinței și respingerii acțiunii. Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 6934 din 7 octombrie 2011 a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeașși instanță de apel.

Din considerentele deciziei instanței de recurs rezultă că soluția casării s-a impus pentru faptul că instanța de apel a considerat greșit că reclamantul nu are calitate de persoană îndreptățită la acordarea de daune morale și deși a stabilit corect că Legea nr. 221/2009 recunoaște posibilitatea acordării daunelor morale, instanța de apel a lăsat neexaminate celelalte critici privind cuantumul acestor daune.

Apărările intimatului pârât formulate prin întâmpinare în sensul incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost înlăturate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu motivarea că prin această decizie au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar că această decizie a Curții Constituționale în cauza de față nu produce nici un efect în privința dreptului reclamantului la despăgubiri cât timp această decizie a intervenit după pronunțarea hotărârii din apel.

Consideră Înalta Curte că aplicarea menționatei decizii în faza procesuală a recursului, l-ar lipsi practic pe reclamant și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile, după caz, în baza căreia să-și poată valorifica dreptul de despăgubiri. În rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, prin decizia nr. 15 din 7 februarie 2012, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei conform îndrumărilor deciziei de casare, constatând că Înalta Curte a stabilit caracterul politic al măsurilor administrative ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 statuând și că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate produce efecte în privința dreptului reclamantului la despăgubiri.

Această ultimă decizie a Curții de Apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov. Criticile de nelegalitate dezvoltate în recurs susțin greșita obligare la plata daunelor morale deoarece dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 cu consecința imposibilității de a le invoca drept temei juridic conform deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Opinia majoritară a primit ca întemeiată critica de nelegalitate constând în incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, apreciind-o ca aplicabilă în raport de decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii susținând că în speță nu suntem în prezența unei hotărâri definitive de confirmare a dreptului înainte de apariția Deciziei Curții Constituționale, că nu se poate vorbi de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a constatării neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat izvorul legal al dreptului pretins de reclamant prin acțiune.

Contrar opiniei majoritare, constat din parcursul procesual mai sus prezentat că prin decizia sa de casare pronunțată la data de 7 octombrie 2011 în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat asupra incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în cauza de față nu produce niciun efect în ce privește dreptul reclamantului la despăgubiri, că decizia Curții Constituționale a intervenit în faza procesulă a recursului, după pronunțarea hotărârii din apel, hotărâre defiitivă.

Este de observat că la data pronunțării deciziei sale de casare, Înalta Curte soluționase recursul în interesul legii prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, iar parte din judecătorii primului recurs au făcut parte și din completul recursului în interesul legii, așa încât au aplicat întocmai interpretarea deciziei asupra recursului în interesul legii funcție de moment procesual la care ar fi putut fi incidentă decizia Curții Constituționale, statuând că în prezenta cauză a intervenit o hotărâre definitivă în apel. Casarea a privit, în consecință, numai determinarea cuantumului daunelor morale în raport de criticile formulate, sens în care recursul declarat de reclamant s-a admis. În rejudecare, instanța de apel a făcut aplicarea art. 315 C. proc.

civ., care instituie obligativitatea dezlegărilor în drept ale instanței de recurs ca o garanție a securității și certitudinii juridice. Reiterarea de către recurentul pârât a acelorași aspecte pe care acesta le-a invocat și în recursul reclamantului și asupra cărora Înalta Curte a statuat în primul ciclu procesual ca instanță de recurs, este fără bază legală în raport de art. 315 C. proc. civ. în limitele căruia instanța de apel a fost obligată să-i rejudece apelul. Repunerea în discuție de Înalta Curte în al doilea ciclu procesual a unor probleme de drept deja dezlegate cu caracter obligtoriu tot de Înalta Curte în primul ciclu procesual doar pentru faptul că un alt complet are o altă opinie asupra problemei de drept deja dezlegată irevocabil, cu consecința admiterii recursului declarat de pârât și respingerii acțiunii, este de natură să-l prejudicieze pe reclamant în propria sa cale de atac admisă.

Se încalcă, astfel, nu numai dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. dar și dispozițiile art. 315 alin. (4) raportat la art. 296 C. proc. civ. care consacră legislativ principiul neagravării situației în propria cale de atac. Se încalcă, totodată, și principiile procesuale ale puterii de lucru judecat, dreptului la apărare, certitudinii și securității juridice, context în care apreciez ca legală soluția de respingere a recursurilor declarate.