ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7427/2011

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, s-a admis

acțiunea formulată de reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Harghita, stabilindu-se caracterul politic al

măsurilor cu caracter administrativ la care a fost supus G.V., tatăl

reclamantei și a fost obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 5.100 RON

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin aplicarea

măsurilor administrative în perioada 1 ianuarie 1949 - 31 martie 1954.

Prin încheierea Camerei de consiliu din 24

februarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurate în Sentința civilă nr. 160 din 27 ianuarie 2010, în sensul că

despăgubirile materiale la care a fost obligat pârâtul sunt în sumă de 6.300

RON, în loc de 5.100 RON.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că, astfel cum rezultă din Referatul

întocmit de comisia din sat, tatăl reclamantei, G.V., a fost declarat chiabur

și în perioada 1949 - 1954 a figurat în categoria socială de chiabur. Aceeași

împrejurare rezultă și din Extrasul emis de Arhivele Naționale, Direcția

Județeană Harghita la data de 16 iulie 2009, în care se arată că tatăl reclamantei

a fost trecut pe lista chiaburilor pentru că a avut servitor și a folosit brațe

de muncă străine 60 - 70 zile anual.

Potrivit Referatului

din 31 martie 1954, Comisia din comuna Deda a propus ștergerea numitului G.V.

de pe lista de chiaburi.

Din declarația

martorei C.M., rezultă că tatăl reclamantei a fost declarat chiabur, iar din

acest motiv membrii familiei sale, printre care și reclamanta, care a

conviețuit cu el, au suferit persecutări din partea autorităților din anul

1949.

Astfel, membrii

familiei nu puteau părăsi localitatea decât cu acordul autorităților, fiind

considerați ca inamici ai clasei muncitoare, aveau obligația de a preda

aproximativ toate produsele agricole din munca desfășurată pe câmp. În perioada

în care tatăl reclamantei a figurat pe lista chiaburilor, întregii familii li

s-a restrâns dreptul de folosință cu privire la locuința lor, proprietate

personală. Astfel, familia avea dreptul să folosească o singură cameră din

întregul imobil. Restul camerelor au fost sigilate, fiindu-le interzis accesul

în aceste încăperi, deși o parte din bunurile lor au rămas încuiate. Periodic,

se prezenta cineva de la miliție și lua din aceste bunuri, sub pretextul că

"se duc pentru popor".

În același timp,

părinții reclamantei erau obligați să efectueze diferite munci la sfatul

popular. Ei nu aveau voie să înstrăineze animale din ogradă iar dacă sacrificau

cea mai mare parte din carnea rezultată trebuia să o predea autorităților din

vremea respectivă.

Tatăl reclamantei era

luat câteodată și noaptea de acasă și era ținut la miliție fără să cunoască

motivele.

Chiar și reclamanta,

fiica celui considerat chiabur era, la rândul ei, considerată chiabur și era

expusă la școală și în fața comunității locale, la fel ca părinții ei,

acelorași măsuri punitive din partea regimului comunist.

Persecutarea

exercitată de organele represive ale regimului comunist unei persoane care nu a

săvârșit niciun act de natură infracțională, singura vină fiind că a posedat în

trecut teren și că a fost ajutat la muncile agricole de alte persoane, are

natură politică.

Pentru a ruina

economic această categorie socială, regimul comunist a aplicat o serie de

măsuri discriminatorii, precum mărirea progresivă a impozitului (cei

considerați chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât

celelalte categorii de țărani), confiscarea averii, interzicerea dreptului de

vot (la alegerile din decembrie 1950, cei considerați chiaburi nu au avut voie

să participe la alegeri).

Față de această

situație de fapt, prima instanță a reținut că, în conformitate cu prevederile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Așa fiind, apreciind

că sunt întrunite condițiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 221/2009,

instanța a stabilit caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ

la care a fost supus G.V., tatăl reclamantei, în perioada 1 ianuarie 1949 - 31

martie 1954.

Reclamanta a

solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor materiale constând

din lipsa de folosință, în perioada menționată, a imobilului pe care părinții

îl aveau în proprietate precum și obligarea la despăgubirile ce i se cuvin în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1991.

Cu privire la această

cerere, s-a reținut că Decretul-Lege nr. 118/1991 prevede o procedură distinctă

de acordare a despăgubirilor.

În ce privește

pretențiile privind despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că acestea

sunt întemeiate, acordând despăgubiri materiale în sumă de 6.300 RON.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român.

Prin Decizia nr.

101/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a hotărât, în complet de

divergență, respingerea apelului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului

Român.

Pentru a pronunța

această hotărâre, s-a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acestei până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la: "acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005."

Așa cum rezultă din

declarația martorului audiat în cauză, în perioada în care părinții reclamantei

erau declarați chiaburi nu aveau voie să folosească în întregime construcția

care era proprietatea lor, ci doar o singură încăpere, restul încăperilor fiind

sigilate cu toate bunurile care s-au aflat înăuntru. Periodic se prezenta

cineva de la miliție și lua din aceste bunuri pentru popor.

Din animalele pe care

le sacrificau, o cotă parte erau obligați să o predea la fisc. Familia a

devenit foarte săracă, astfel că era o problemă să cumpere haine și ghete

pentru copii. Periodic, părinții reclamantei erau obligați să efectueze

diferite munci la Sfatul Popular.

Prin urmare, ca efect

al măsurii administrative au fost confiscate, respectiv trecute forțat și cu

titlu gratuit în patrimoniul statului bunuri, aparținând familiei reclamantei,

fără să existe o hotărâre de condamnare sau un temei legal.

Prejudiciul s-a

cauzat prin încălcarea unor drepturi subiective, lipsind proprietarii de

folosința lucrului lor.

Curtea de apel a

considerat că, față de prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

raportat la art. 998 - 999 C. civ. se impune repararea integrală a

prejudiciului cauzat.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Harghita, care a formulat următoarele critici:

Invocând motivul de

recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile că art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009, care prevede expressis verbis, cazurile în care se pot

acorda despăgubiri materiale.

Astfel, art. 5 alin.

(1) lit. b) prevede: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu

a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare;"

Având în vedere

faptul că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte pricinuirea

unei prejudiciu material, este nelegală decizia curții de apel și obligarea

Statului Român la asemenea despăgubiri.

Mai susține

recurentul că instanța de apel nu a indicat în ce constă prejudiciul material

produs familiei reclamantei și nici cum a stabilit valoarea despăgubirilor, în

speță nefiind administrate probe care să justifice cuantumul despăgubirilor

acordate.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, iar pe fond,

respingerea acțiunii.

Intimata nu a

formulat întâmpinare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

material.

Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede în

art. 5:

"(1) Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la:

….

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Legea nr. 221/2009,

care are un caracter special în materia răspunderii delictuale, prevede la art.

5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar

pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei

măsuri administrative de condamnare.

În speță, reclamanta

nu a invocat vreo măsură de confiscare și nici nu a dovedit că autoritățile

vremii au luat o măsură a confiscării bunurilor familiei sale, ci a invocat

degradarea stării materiale a familiei, astfel că pretenția sa nu se încadrează

în dispozițiile expres prevăzute de lege.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite

recursul, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va admite apelul

pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a

Tribunalului Harghita, secția civilă, și se va schimba în parte sentința în

sensul că se va înlătura obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale

către reclamantă, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Harghita împotriva

Deciziei nr. 101/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile nr.

160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata de despăgubiri

materiale către reclamantă.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2011.