ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7427/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Harghita, stabilindu-se caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ la care a fost supus G.V., tatăl reclamantei și a fost obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 5.100 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin aplicarea măsurilor administrative în perioada 1 ianuarie 1949 - 31 martie 1954. Prin încheierea Camerei de consiliu din 24 februarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în Sentința civilă nr. 160 din 27 ianuarie 2010, în sensul că despăgubirile materiale la care a fost obligat pârâtul sunt în sumă de 6.300 RON, în loc de 5.100 RON.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, astfel cum rezultă din Referatul întocmit de comisia din sat, tatăl reclamantei, G.V., a fost declarat chiabur și în perioada 1949 - 1954 a figurat în categoria socială de chiabur. Aceeași împrejurare rezultă și din Extrasul emis de Arhivele Naționale, Direcția Județeană Harghita la data de 16 iulie 2009, în care se arată că tatăl reclamantei a fost trecut pe lista chiaburilor pentru că a avut servitor și a folosit brațe de muncă străine 60 - 70 zile anual. Potrivit Referatului din 31 martie 1954, Comisia din comuna Deda a propus ștergerea numitului G.V. de pe lista de chiaburi.

Din declarația martorei C.M., rezultă că tatăl reclamantei a fost declarat chiabur, iar din acest motiv membrii familiei sale, printre care și reclamanta, care a conviețuit cu el, au suferit persecutări din partea autorităților din anul 1949. Astfel, membrii familiei nu puteau părăsi localitatea decât cu acordul autorităților, fiind considerați ca inamici ai clasei muncitoare, aveau obligația de a preda aproximativ toate produsele agricole din munca desfășurată pe câmp. În perioada în care tatăl reclamantei a figurat pe lista chiaburilor, întregii familii li s-a restrâns dreptul de folosință cu privire la locuința lor, proprietate personală. Astfel, familia avea dreptul să folosească o singură cameră din întregul imobil.

Restul camerelor au fost sigilate, fiindu-le interzis accesul în aceste încăperi, deși o parte din bunurile lor au rămas încuiate. Periodic, se prezenta cineva de la miliție și lua din aceste bunuri, sub pretextul că "se duc pentru popor". În același timp, părinții reclamantei erau obligați să efectueze diferite munci la sfatul popular. Ei nu aveau voie să înstrăineze animale din ogradă iar dacă sacrificau cea mai mare parte din carnea rezultată trebuia să o predea autorităților din vremea respectivă. Tatăl reclamantei era luat câteodată și noaptea de acasă și era ținut la miliție fără să cunoască motivele. Chiar și reclamanta, fiica celui considerat chiabur era, la rândul ei, considerată chiabur și era expusă la școală și în fața comunității locale, la fel ca părinții ei, acelorași măsuri punitive din partea regimului comunist.

Persecutarea exercitată de organele represive ale regimului comunist unei persoane care nu a săvârșit niciun act de natură infracțională, singura vină fiind că a posedat în trecut teren și că a fost ajutat la muncile agricole de alte persoane, are natură politică. Pentru a ruina economic această categorie socială, regimul comunist a aplicat o serie de măsuri discriminatorii, precum mărirea progresivă a impozitului (cei considerați chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât celelalte categorii de țărani), confiscarea averii, interzicerea dreptului de vot (la alegerile din decembrie 1950, cei considerați chiaburi nu au avut voie să participe la alegeri).

Față de această situație de fapt, prima instanță a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Așa fiind, apreciind că sunt întrunite condițiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 221/2009, instanța a stabilit caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ la care a fost supus G.V., tatăl reclamantei, în perioada 1 ianuarie 1949 - 31 martie 1954. Reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor materiale constând din lipsa de folosință, în perioada menționată, a imobilului pe care părinții îl aveau în proprietate precum și obligarea la despăgubirile ce i se cuvin în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1991.

Cu privire la această cerere, s-a reținut că Decretul-Lege nr. 118/1991 prevede o procedură distinctă de acordare a despăgubirilor. În ce privește pretențiile privind despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că acestea sunt întemeiate, acordând despăgubiri materiale în sumă de 6.300 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român. Prin Decizia nr. 101/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a hotărât, în complet de divergență, respingerea apelului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestei până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005." Așa cum rezultă din declarația martorului audiat în cauză, în perioada în care părinții reclamantei erau declarați chiaburi nu aveau voie să folosească în întregime construcția care era proprietatea lor, ci doar o singură încăpere, restul încăperilor fiind sigilate cu toate bunurile care s-au aflat înăuntru.

Periodic se prezenta cineva de la miliție și lua din aceste bunuri pentru popor. Din animalele pe care le sacrificau, o cotă parte erau obligați să o predea la fisc. Familia a devenit foarte săracă, astfel că era o problemă să cumpere haine și ghete pentru copii. Periodic, părinții reclamantei erau obligați să efectueze diferite munci la Sfatul Popular. Prin urmare, ca efect al măsurii administrative au fost confiscate, respectiv trecute forțat și cu titlu gratuit în patrimoniul statului bunuri, aparținând familiei reclamantei, fără să existe o hotărâre de condamnare sau un temei legal. Prejudiciul s-a cauzat prin încălcarea unor drepturi subiective, lipsind proprietarii de folosința lucrului lor.

Curtea de apel a considerat că, față de prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 998 - 999 C. civ. se impune repararea integrală a prejudiciului cauzat. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Harghita, care a formulat următoarele critici: Invocând motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care prevede expressis verbis, cazurile în care se pot acorda despăgubiri materiale.

Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) prevede: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;" Având în vedere faptul că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte pricinuirea unei prejudiciu material, este nelegală decizia curții de apel și obligarea Statului Român la asemenea despăgubiri.

Mai susține recurentul că instanța de apel nu a indicat în ce constă prejudiciul material produs familiei reclamantei și nici cum a stabilit valoarea despăgubirilor, în speță nefiind administrate probe care să justifice cuantumul despăgubirilor acordate. Recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii. Intimata nu a formulat întâmpinare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Criticile formulate prin motivele de recurs vizează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material.

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede în art. 5: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …. b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Legea nr. 221/2009, care are un caracter special în materia răspunderii delictuale, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative de condamnare. În speță, reclamanta nu a invocat vreo măsură de confiscare și nici nu a dovedit că autoritățile vremii au luat o măsură a confiscării bunurilor familiei sale, ci a invocat degradarea stării materiale a familiei, astfel că pretenția sa nu se încadrează în dispozițiile expres prevăzute de lege. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va admite recursul, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, și se va schimba în parte sentința în sensul că se va înlătura obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale către reclamantă, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Harghita împotriva Deciziei nr. 101/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale către reclamantă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2011.