ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4064/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 363 din 16 februarie 2010, Tribunalul Harghita, s ecția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului F.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive de declarare a reclamantului și familiei sale ca chiaburi în perioada 1951-1955, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale și materiale și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 100 lei reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că familia reclamantului și acesta au fost declarați chiaburi în perioada 1951-1955, cu toate obligațiile și interdicțiile ce decurgeau din această categorisire, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor și din registrul agricol din anii 1951-1955, poziția 156 vol. II, împrejurare de natură să confere reclamantului dreptul de a solicita constatarea faptului că a fost supus unor măsuri administrative abuzive și că acestea au caracter politic, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Tribunalul a constatat că solicitările privitoare la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale și materiale pentru suferințele și prejudiciile suferite nu pot fi acordate, deoarece art. 5 lit. a) din lege menționează în mod expres și limitativ categoria de persoane care pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, și anume acelea care au suferit o condamnare cu caracter politic.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți. Apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat exonerarea acestuia de plata cheltuielilor de judecată dispuse, în cuantum de 100 lei. In motivarea apelului a arătat că instanța de fond a acordat reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 100 lei, în considerarea faptului că Statul Român a căzut în pretenții în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., însă având în vedere dispozitivul sentinței, acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Apelul reclamantului a vizat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive de instanță și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

In motivarea apelului a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică întrucât, respingând petitul privind despăgubirile materiale și morale solicitate, instanța de fond practic a refuzat să judece sub cuvânt că legea nu prevede, fiind culpabilă de denegare de dreptate, conform art. 5 C. civ. Scopul Legii nr. 221/2009 este tocmai acela de a încerca repararea prejudiciilor morale și materiale suferite prin condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, or instanța de judecată, prin refuzul de acordare a despăgubirilor sub motiv că legea nu prevede, golește de conținut și de efecte o lege cu caracter reparatoriu.

In considerația scopului legii, acela de a încerca repararea prejudiciului suferit, atât în cazul persoanelor care au suferit condamnări pronunțate de instanțe judecătorești cât și în cazul celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic, aceștia au dreptul de a solicita instanței de judecată acordarea despăgubirilor morale și materiale. In ceea ce privește despăgubirile materiale, a invocat prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, arătând că instanța de fond, pornind de la premisa greșită că legea nu prevede acordarea de despăgubiri materiale în cazul persoanelor cărora li s-au aplicat măsuri administrative cu caracter politic, nici măcar nu a mai analizat susținerile și probele administrate, privitoare la acest petit.

Referitor la daunele morale, în mod nejustificat instanța de judecată le-a respins, apreciind că nu există temei legal pentru acordarea acestora, în speță fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce înseamnă că, măsurile administrative constatate de instanța de judecată ca având caracter politic, reprezintă o condamnare cu caracter politic în accepțiunea legii, cu consecințele prevăzute de art. 5 alin. (1) din lege.

Regimul de persecuție și oprimare la care a fost supus reclamantul și familia acestuia, pe lângă obligația împovărătoare de predare de produse agricole către stat, de plată a unor impozite în mod nejustificat majorate, s-a concretizat prin interdicția de a părăsi localitatea fără încuviințarea prealabilă a autorităților locale, prin interzicerea participării la activități sociale și culturale, prin punerea acestora într-o situație de inferioritate și izolare fată de membrii comunității, aspecte dovedite prin înscrisuri și prin relatările martorilor. Prin luarea unor asemenea măsuri și prin supunerea reclamantului și a familiei sale unui asemenea tratament au fost lezate valori morale în strânsă și directă legătură cu onoarea și demnitatea umană.

Practic, în regimul comunist etichetarea ca și chiaburi era echivalentă cu dușmani ai poporului, care trebuiau izolați atât la propriu, prin instituirea domiciliului forțat, cât și prin excluderea din viața socială a comunității. Chiar dacă prejudiciul moral este foarte dificil de cuantificat și de multe ori despăgubirea nu poate acoperi în sens real suferința psihică resimțită și privarea efectivă de o viață normală și liniștită pe parcursul anilor de represiune comunistă, totuși instanța de judecată avea la îndemână criterii de determinare a acestora prin prisma consecințelor negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale, dovedite prin probele administrate.

Astfel, măsurile administrative cu caracter politic ce au fost aplicate reclamantului și familiei sale de către regimul comunist, dau dreptul atât la despăgubiri de ordin moral pentru prejudiciile cauzate personalității sociale, cât și de ordin material constând în echivalentul bunurilor remise ca și cotă de produse agricole și diferența dintre impozitul perceput și cel efectiv datorat. Reclamantul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de pârât și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind demersul judiciar al apelantului ca nefondat, având în vedere prevederile art. 274 alin. (1), raportate la art. 276 C. proc. civ., în sensul că instanța de judecată a încuviințat doar în parte cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, reducând cuantumul acestora de la 300 lei la 100 lei, proporțional cu pretențiile admise.

Prin decizia civilă nr. 86/A din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă si asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondate ambele apeluri. Referitor la apelul pârâtului instanța de apel a constatat că, pe de o parte, acesta nu a fost motivat, invocându-se generic prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (în situația în care inițial s-a declarat recurs, recalificat de către instanța de control în apel), iar pe de altă parte, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274, raportat la art. 276 C. proc. civ., în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă în parte iar pârâtul, căzând în pretenții, în accepțiunea dată de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., era obligat să suporte cheltuielile de judecată ale reclamantului, bineînțeles în măsura admiterii acțiunii. Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că prin petitele 2 și 3 ale acțiunii reclamantul a solicitat despăgubiri morale de 500.000 lei pentru suferințele morale în cei 5 ani, cât au fost categorisiți chiaburi, el și părinții lui, cu toate consecințele ce au însemnat această calificare, precum și despăgubiri materiale de 10.000 lei, pentru prejudiciile suferite în cei 5 ani, tribunalul respingând aceste petite, reținând prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a mai reținut că aplicarea corectă și judicioasă a unui text de lege sau constatarea că solicitările nu sunt întemeiate pe un text de lege în vigoare nu poate duce automat la acuzarea instanței de denegare de dreptate, iar scopul Legii nr. 221/2009 este unul cu caracter reparator, ceea ce nu presupune însă și aplicarea legii, dincolo de prevederile ei, sau interpretarea exhaustivă a legii, în raport cu interesele uneia sau alteia dintre părți. Reclamantul este cel care face o interpretare greșită a art. 5 alin. (1) lit. b), text de lege care prevede, fără echivoc, că se poate cere acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Este vorba de „bunuri confiscate" și nu de faptul că familia reclamantului a fost obligată să plătească cote mai mari de produse agricole și un impozit majorat or, în speță, reclamantul nu a susținut și nu a probat că, în urma măsurii administrative cu caracter politic, constatată ca atare de prima instanță, lui și familiei sale i s-ar fi confiscat bunuri aflate în proprietatea lor. Ca atare, în mod corect prima instanță a respins acest petit, fără a mai fi necesară cercetarea probatoriului sub acest aspect, cară vreme solicitarea reclamantului nu se încadra în prevederea expresă și imperativă a textului de lege sus­citat.

Reclamantul face o interpretare greșită a legii și când apreciază că din coroborarea prevederilor art. 4 alin. (2) cu art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se poate trage concluzia că măsurile administrative constatate de instanța de judecată ca având caracter politic reprezintă de fapt condamnare cu caracter politic, întrucât omite să facă referire la prev. art. 1 alin. (1) și (2) din lege, în care se definește condamnarea cu caracter politic ca fiind „orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945", precum și „condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în...". De asemenea, alin. (3) al art. 1 face vorbire și „orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999". Sintagma „persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive", face parte din titlul O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum este enunțat integral până la sfârșitul alin. (3). La această Ordonanță face referire legea în art. 4 alin. (2) din lege, când se arată că „prev. art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Instanța de apel a constatat că dacă legiuitorul ar fi dorit să includă măsurile administrative abuzive în categoria condamnărilor politice ar fi făcut acest lucru, la momentul la care a definit noțiunea de „condamnare cu caracter politic", or, dimpotrivă, la art. 3 din lege se definește separat ce anume constituie „măsură administrativă cu caracter politic" iar la art. 4 se arată că se poate constata de către instanță caracterul politic și al altor măsuri administrative [alin. (2)], așa cum s-a și admis în speța dedusă judecății.

Art. 5 din lege face distincția între caracterul măsurii reparatorii care urmează a se aplica, în sensul că în cazul condamnării cu caracter politic se acordă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [alin. (1)] iar în cazul măsurii administrative se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate, în echivalent [alin. (2)], distincția fiind clară și fără posibilitate de interpretări.

Instanța de apel a concluzionat că singura măsură reparatorie cu caracter material care se putea acorda reclamantului, în funcție de starea de fapt reținută, era acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, însă cum în speță reclamantul nu a invocat confiscarea de bunuri ca efect la declarării ca chiaburi, instanța nu putea acorda aceste despăgubiri, iar despre acordarea de daune morale se putea vorbi doar dacă reclamantul ar fi suferit o condamnare cu caracter politic, așa cum a fost definită în lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.P.

arătând că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în sensul că în mod greșit instanțele anterioare, constatând caracterul politic al măsurii administrative de declarare a reclamantului și familiei acestuia drept chiaburi, au respins cererea de acordare de despăgubiri cu motivarea că acestea se acordă doar pentru condamnările cu caracter politic. Neacordarea despăgubirilor materiale și morale constituie o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în contextul în care situația reclamantului este reglementată de art. 4 alin. (2) din actul normativ arătat, respectiv, măsura administrativă cu caracter politic este asimilată, din punct de vedere al reparației acordate, cu condamnarea cu caracter politic, ambele beneficiind de același regim juridic reparator.

Prejudiciul moral suferit de reclamant în perioada în care acesta și familia sa au fost declarați chiaburi a fost dovedit prin probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și apel, care a conturat regimul de persecuție și de oprimare la care a fost supus reclamantul, constând în obligația de predare de produse agricole către stat, plata unor impozite în mod ne justificat majorate, interdicția de a părăsi localitatea fără încuviințarea prealabilă a autorităților locale, interzicerea participării la activitățile sociale și culturale, etc. Reclamantul mai arată că etichetarea ca chiaburi era echivalentă cu noțiunea de dușmani ai poporului, care trebuiau izolați la propriu de restul comunității, prin instituirea domiciliului forțat și excluderea din viața socială.

Prejudiciul material constă în contravaloarea bunurilor confiscate de către stat de la reclamant și familia acestuia în perioada 1951-1955 cu titlu de cotă de produse agricole și animaliere. Recursul este fondat și va fi admis, pentru următoarele argumente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Scopul legii rezultă și din expunerea de motive a actului normativ ce a însoțit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnații politic și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noțiunea generică de „condamnați" ambele categorii de victime ale totalitarismului. Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv, condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic. Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politic fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999 cu condiția constatării caracterului politic-cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege. Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege, în care sunt enumerate și actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora și alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres-cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanță.

In speță, caracterul politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului a fost constatat ca atare de instanță în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, pe baza probatoriilor administrate, apreciindu-se că declararea ca chiaburi a reclamantului și familiei sale, cu toate consecințele negative ale unei asemenea calificări, este de natură să-1 încadreze pe acesta în categoria persoanelor îndreptățite să solicite constatarea faptului că au fost supuse unor măsuri abuzive cu caracter politic.

Din interpretarea logică și teleologică a legii rezultă cu evidență că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât și cele fată de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referință, beneficiază de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale, cât și măsurile administrative cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferențiere sub caracterul abuziv al acestora. Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanța va ține seama și de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

214/2000 or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincție, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, ar fi prevăzut-o expres, așa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.

Toate aceste considerente duc la concluzia că dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile și persoanelor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, indiferent că este prevăzut expres de lege, ori trebuie constatat de instanță, cum este cazul în speță astfel încât sub acest aspect critica reclamantului este întemeiată. Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. In termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte va constata că, în condițiile în care instanțele anterioare în mod corect au stabilit caracterul politic al măsurii administrative constând în declararea ca chiaburi a reclamantului și familiei sale, măsură ale cărei consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a acestora, suma de 4000 de Euro cu titlu de daune morale reprezintă o satisfacție echitabilă pentru suferințele îndurate, respectiv, 1000 de Euro pentru fiecare an cât a durat măsura abuzivă. In stabilirea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte are în vedere, așa cum s-a arătat, intervalul de timp în care solicitantul a suportat consecințele măsurii abuzive (1951-1955), impactul pe care această măsură l-a avut asupra vieții sociale, onoarei și reputației solicitantului, presiunile și restricțiile la care a fost supus din partea autorităților.

In egală măsură însă, instanța ia în considerare intervalul de timp care a trecut de la încetarea măsurii abuzive, prin raportare la anul 1955 indicat de reclamant în acțiune, precum și faptul că, spre deosebire de alte măsuri administrative, cum ar fi de exemplu deportarea, ale căror consecințe au fost extrem de tragice, având ca efect înjosirea și degradarea ființei umane, condițiile de viață ale reclamantului și familiei sale nu au fost în mod semnificativ schimbate, aspecte ce se vor reflecta în cuantumul despăgubirilor acordate. Referitor la acordarea daunelor materiale astfel cum a fost solicitată de reclamant, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 statuează că este posibilă „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001...

sau ale Legii nr. 247/2005...". Din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă că pentru acordarea daunelor materiale în condițiile Legii nr. 221/2009 trebuie, pe de o parte, să se facă dovada că bunurile a căror contravaloare se solicită au calitatea de „bunuri confiscate", iar pe de altă parte, în vederea evitării unei duble reparații, că solicitantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii pentru acestea în temeiul unui alt act normativ de reparație. In speță, în urma administrării probatoriilor în fond și apel reclamantul nu a produs dovezi nici cu privire la preluarea bunurilor sub forma confiscării, și nici cu privire la împrejurarea că nu ar fi obținut deja despăgubiri materiale corespunzătoare valorii acestora prin intermediul altor acte de reparație.

Spre deosebire de prejudiciul moral, pentru care legiuitorul nu a instituit criterii legale de evaluare, lăsând la aprecierea judecătorului, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, stabilirea acestuia, prejudiciul material are un regim juridic probator diferit, în sensul că orice pretenție de gen trebuie dovedită conform regulilor din materia răspunderii civile, lucru care nu s-a realizat în cauză. Pe de altă parte, faptul că familia reclamantului a fost obligată la plata unor impozite și a unor cote de produse agricole majorate nu poate fi asimilată noțiunii de „bunuri confiscate", astfel încât această solicitarea va fi înlăturată. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii de fond, prin obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 4000 Euro cu titlu de daune morale, sumă ce se va achita în echivalent lei la cursul BNR la data plății. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul F.P. împotriva deciziei nr. 86/A din 1 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia recurată, admite apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 363 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 4000 Euro către reclamant cu titlu de daune morale, sumă ce va fi plătită în echivalent lei la cursul BNR la data plății. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.