ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5912/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1775 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, s-a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.E., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat caracterul politic

al măsurilor administrative abuzive luate față de tatăl reclamantului, numitul S.M.I.,

în perioada iulie 1952-ianuarie 1955;s-a respins capătul de cerere referitor la

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei

de 45.000 RON reprezentând daune morale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de

fond a reținut că așa cum rezultă din extrasul din 24 februarie 2010, eliberat de

Arhivele Naționale – Serviciul Județean Harghita, tatăl reclamantului, numitul S.M.I.,

a fost declarat chiabur pentru că a dat pământul în dijmă, și a fost trecut în tabelul

nominal cu chiaburii din raza Raionul Odorhei din data de 3 iulie 1952, iar potrivit

extrasului din hotărârea Sfatului Popular al Raionului Odorhei din data de 10 ianuarie

1955, S.M.I. a fost șters de pe lista chiaburilor.

Din declarațiile martorilor

audiați în fața instanței de fond a rezultat că tatăl reclamantului, a fost declarat

chiabur, fiind pe lista chiaburilor din comună, iar din acest motiv membrii familiei,

printre care și reclamantul, nu aveau voie să părăsească localitatea decât cu învoirea

specială a autorităților, reclamantul nu a fost primit la școală, să participe la

activitățile sociale și culturale, fiind puși sub supraveghere, au fost supuși tuturor

interdicțiilor aplicate chiaburilor, trebuia să plătească dări mai mari decât ceilalți

cetățeni.

Pentru considerentele

expuse, Tribunalul a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 221/2009, astfel că a dispus admiterea acțiunii și obligarea

pârâtului la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, constând în onorariul

achitat avocatului angajat.

În ceea ce privește cererea

privind obligarea la plata daunelor morale, instanța de fond a reținut că potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la acestea sunt îndreptățite doar

persoanele care au suferit condamnări politice. Prin urmare, instituirea de măsuri

administrative nu constituie temei pentru acordarea de despăgubiri potrivit Legii

nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâta D.G.F.P. Harghita și reclamantul S.E.

Apelul pârâtei D.G.F.P.

Harghita a vizat exonerarea Statului Român de la plata cheltuielilor de judecată,

arătându-se că acordarea acestor cheltuieli s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dat fiindcă pârâtul nu s-a opus în mod categoric

admiterii acțiunii.

Apelul reclamantului a

vizat obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 45.000 RON și a

cheltuielilor de judecată, arătându-se că, deși prin hotărârea atacată s-a constatat

caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate față de tatăl său în

perioada iulie 1952 – ianuarie 1955, hotărârea instanței de fond este nelegală raportat

la prevederile art. 4 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

S-a arătat că reclamantul

avea 12 ani când tatăl său a fost declarat chiabur, nu au avut voie să părăsească

localitatea, să predea autorităților recoltele obținute și, raportat la interdicțiile

la care a fost supus împreună cu familia sa, daunele morale solicitate, sunt justificate.

Prin decizia civilă

nr. 118/A din 16 septembrie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins apelul pârâtului, a admis

apelul reclamantului în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor morale și

a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.500 RON cu acest titlu,

precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

Referitor la apelul pârâtului,

instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 275

C. proc. civ., acesta nerecunoscând la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului,

astfel încât să poată fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la apelul reclamantului,

instanța de apel a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a), pct. 2, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010,fiind întemeiată

cererea de acordare a daunelor morale, în stabilirea cărora instanța avut în vedere

criteriile stabilite cu titlu exemplificativ de art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată de O.U.G. nr. 62/2010, precum și

de limitele stabilite de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din același act normativ,

apreciind că suma de 4.500 RON reprezintă o sumă de natură a asigura o reparație

morală echitabilă pentru suferințele datorate măsurilor la care a fost supus tatăl

său în perioada comunismului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând

că daunele morale solicitate de reclamant și acordate de instanța de apel nu au

fost dovedite, iar cuantumul acestora este prea mare, raportat la măsura declarării

drept chiabur a tatălui reclamantului și la practica judiciară comunitară în materie,

care statuează că reparația prejudiciului moral trebuie să fie echitabilă, fără

a fi însă exagerată.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența

au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate

cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului

unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța

fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit,

care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate,

care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele

morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii C.E.D.O.,

criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca

persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Înalta Curte va constata

că, în condițiile în care instanța de fond în mod corect a stabilit caracterul politic

al măsurii administrative constând în declararea ca chiaburi a reclamantului și

familiei sale, măsură ale cărei consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra

vieții ulterioare a acestora, suma de 4.500 RON acordată de instanța de apel cu

titlu de daune morale reprezintă o satisfacție echitabilă pentru suferințele îndurate.

În menținerea cuantumului

daunelor morale acordate de instanța de apel, Înalta Curte are în vedere intervalul

de timp în care solicitantul și familia acestuia au suportat consecințele măsurii

abuzive (iulie 1952-ianuarie 1955), impactul pe care această măsură l-a avut asupra

vieții sociale, onoarei și reputației persoanelor supuse acestei măsuri, presiunile

și restricțiile exercitate de către autorități (interdicția de a părăsi localitatea

de domiciliu fără acordul autorităților, interdicția de a participa la activitățile

social-culturale ale comunității, etc), aspecte față de care instanța anterioară

în mod corect a apreciat că reprezintă o reparație morală echitabilă.

Solicitarea recurentului-pârât

de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., aplicabile în speță, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată.

Rezultă, astfel,

o condiție expresă de obligarea a uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor

avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume ca

aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv,

pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod

nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se

dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

Or, în speță,

instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, chiar dacă sub numai aspectul constatării

caracterului politic al măsurii abuzive de declarare drept chiaburi a familiei sale,

iar pârâtul a făcut opoziție la pretențiile deduse în justiție.

Instanța de

apel a admis apelul reclamantului și a acordat acestuia sumele solicitate cu titlu

de daune morale, astfel cum au fost precizate în acțiune, solicitare la care pârâtul

a făcut, de asemenea, opoziție, astfel încât în cauză s-au aplicat în mod corect

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind partea căzută în pretenții în

sensul textului legal arătat.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 118A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 iulie 2011.