ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2011

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamanții B.A. și E.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive constând în alungarea din casa familială confiscată și din determinarea de a părăsi localitatea de domiciliu, precum și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 75.000 lei. Prin sentința civilă nr. 1076 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative, constând în alungarea din locuința confiscată și din localitate și a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Harghita, la plata despăgubirilor morale. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că defunctul B.N., tatăl reclamantului B.A., respectiv fostul soț al reclamantei E.C., a fost condamnat prin sentința penală nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale după care, conform declarației martorilor audiați în cauză, reclamanții au fost persecutați și hărțuiți de reprezentanții legii, nu erau acceptați în viața socială, au fost dați afară din locuința proprie și nimeni nu îndrăznea să-i ajute, astfel că au fost nevoiți să părăsească localitatea.

În raport de aceste împrejurări, prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți a obține constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuși. S-a apreciat însă, ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în sumă de 75.000 lei, reținându-se sub acest aspect că prevederile art. 5 lit. a) din lege stabilesc în mod expres și limitativ categoriile de persoane care pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral și anume cele care au suferit o condamnare cu caracter politic. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 132/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a dispus obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale și 1000 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente: După cum rezultă din copia extrasului sentinței penale nr. 38 din 9 iunie 1961 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, defunctul B.N. a fost arestat la data de 27 octombrie 1959 și pus în libertate la data de 9 august 1964. Fiul acestuia, reclamantul B.A.

s-a născut la data de 10 mai 1960, iar căsătoria părinților săi s-a încheiat la data de 8 iunie 1959. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat, pe perioada anchetei penale, reclamanta a fost interogată și bătută de organele de miliție, până când soțul ei a fost arestat, iar după condamnarea acestuia a fost alungată din locuință și, întrucât cei din jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să părăsească și localitatea de domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru a nu avea probleme la locul de muncă, datorită statutului de soție a unui condamnat politic, a înaintat și acțiune de divorț, soluționată prin sentința civilă nr. 381 din 15 mai 1963. Curtea de apel apreciază că aceste împrejurări confirmă susținerea reclamanților în sensul că arestarea și condamnarea politică a soțului reclamantei, respectiv tatăl reclamantului, s-au constituit nu doar în factori determinanți ai măsurilor administrative luate împotriva lor, ci și în cauza directă a unor suferințe morale resimțite în mod firesc de o tânără mamă și copilul său, ca urmare a arestării soțului după câteva luni de la căsătorie.

Prin urmare, examinarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului moral invocat de reclamanți se impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele de represiune ale statului, ci și la măsura în care, însăși arestarea și condamnarea politică a antecesorului lor au adus atingere unor valori umane ocrotite de chiar Constituția țării, precum dreptul la respectarea vieții de familie. În acest context, soluția primei instanțe este apreciată de curtea de apel ca fiind parțial eronată, cu atât mai mult cu cât, prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege vizează și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic . Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

I. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au formulat următoarele critici: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009 , a principiului egalității și interzicerea discriminării consacrat prin art. 1 4 din Convenția C.E.D.O. și prin Protocolul 12, așa cum se constată în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Recurenții – reclamanți susțin că, prin sentința nr. 38 din 9 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj, numitul B.N. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, la 5 ani interdicție corecțională și la confiscarea totală a averii personale, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

În fapt, i s-a reținut în sarcină că în luna septembrie 1959 a îndemnat pe mai mulți cetățeni să meargă la București spre a sesiza tendențios organele centrale de stat cu privire la întovărășirea agricolă din comună, spunându-le că dacă vor proceda astfel se va desființa întovărășirea agricolă din comună. I s-a mai reținut în sarcină că la 8 octombrie 1959 a redactat o scrisoare anonimă cu conținut dușmănos, pe care a adresat-o Ministerului Agriculturii, prin care a adus calomnii grave organelor locale, pe care le învinuia de inițierea unor acțiuni violente contra populației din comună. La mai puțin de 5 luni după încheierea căsătoriei B.N. a fost arestat preventiv de organele de represiune politică, astfel încât copilul s-a născut în lipsa tatălui și a fost crescut fără aportul sentimental și material din partea acestuia, ceea ce constituie o evidentă daună morală și patrimonială, justificând în sine acordarea de despăgubiri.

După ce hotărârea de condamnare a devenit definitivă, s-a trecut la executarea măsurii de confiscare totală a averii, reclamanții fiind alungați din casa familială, care a fost transformată în magazie de cereale a cooperativei agricole de producție . Reclamanta a fost persecutată în continuu, atât în timpul gravidității, cât și după nașterea copilului, respectiv după condamnarea soțului, considerându-se că ar constitui o gravă greșeală politică tolerarea în mijlocul colectivității comunei a soției și a copilului unui condamnat politic, dușman de clasă, care a adus calomnii grave tocmai organelor locale, în acest fel uneltind împotriva orânduirii sociale.

Toate aceste măsuri represive au fost luate prin violarea fățișă a principiilor de drept proclamate prin art. 23 alin. (2) din Constituția din 1965, respectiv prin art. 1 C. fam., care au prevăzut că statul ocrotește căsătoria și familia, sprijină dezvoltarea și consolidarea familiei, apără interesele mamei și copilului. Instanța de fond a considerat că despăgubirile care au fost solicitate prin acțiune nu se pot acorda, întrucât art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 menționează în mod expres că pot beneficia de despăgubiri numai persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic. Susțin recurenții că, aparent, există o inconsecvență între prevederile legale care au fost invocate în temeiul despăgubirilor solicitate.

Astfel, în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se prevede că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1949 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita instanței de judecată obligarea statului la:", după care în lit. a) se vorbește despre „acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare." Această aparentă inconsecvență dispare la lumina Titlului Legii nr. 221/2009, unde se precizează că aceasta privește „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora". Astfel, prin voința legii, măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate cu condamnările cu caracter politic, astfel eliminându-se antagonismul formal dintre prevederile art. 5 alin. (1), pe de o parte, și art. 5 alin. (1) lit. a), pe de altă parte.

Recurenții mai susțin că în decizia instanței de apel se face referire la modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2009, în pct. 3 din considerente s-a reafirmat că „principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite", așa cum se statuase și în Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, arătându-se că această soluție este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, legată de aplicarea ort.

14 cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În pct. 4 al Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a violat și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată de O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept de acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii”. Recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în întregime a apelului lor, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

II. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita a criticat decizia recurată sub următoarele aspecte: Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor față de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speță. În privința stabilirii cuantumului despăgubirii solicitate pentru repararea daunelor morale, este necesară o analiză in concreto și subiectivă a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferințelor îndurate de reclamant, opusă unei aprecieri in abstracto și obiective, bazate pe referirea la metode statistice și anumite bareme prestabilite.

Privitor la daunele morale, arată că practica C.E.D.O. în această materie statuează în mod constant că, acordarea acestora trebuie să fie echitabilă conform art. 41 din Convenție și în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de părți prin încălcarea sau lezarea drepturilor acestora. Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamanți, arată că Legea nr. 221/2009 prevede expressis verbis, cazurile în care se poate acorda atât despăgubiri morale cât și despăgubiri materiale.

Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) prevede „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare", iar în continuare art. 5 alin. (1) lit. c) arată că „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare." Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamanților, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri și a motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând trebuie subliniat că vor forma obiect al analizei instanței de recurs doar motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc.

civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei acestei instanțe. Analizând motivele de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte apreciază că se impune a fi analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă dreptul reclamanților la daune morale pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, pe care o constată a fi nefondată. Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic. Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …”.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri – morale și materiale - enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative. Interpretarea susținută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic – condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării – moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist. Prin urmare, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

Pe aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin ambele recursuri, susținându-se valoarea insuficientă a acestora de către recurenții-reclamanți și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune de către recurentul-pârât. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a invocat, din oficiu, nemotivarea deciziei recurate, iar în raport de acest motiv de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prima instanță, în urma analizei probelor administrate, a reținut că defunctul B.N.

– tatăl reclamantului B.A., respectiv fostul soț al reclamantei E.C., a fost condamnat prin sentința penală nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, după care, conform declarației martorilor audiați în cauză, reclamanții au fost persecutați și hărțuiți de reprezentanții legii, nu erau acceptați în viața socială, au fost dați afară din locuința proprie și nimeni nu îndrăznea să-i ajute, astfel că au fost nevoiți să părăsească localitatea . Față de această situație de fapt, instanța de apel a reținut care au fost consecințele negative suferite de aceștia ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși, respectiv faptul că pe perioada anchetei penale, reclamanta a fost interogată și bătută de organele de miliție, până când soțul ei a fost arestat, iar după condamnarea acestuia a fost alungată din locuință și, întrucât cei din jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să părăsească și localitatea de domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru a nu avea probleme la locul de muncă – datorită statutului de soție a unui condamnat politic, a înaintat și acțiune de divorț,

soluționat prin sentința civilă nr. 381 din 15 mai 1963. Arestarea și condamnarea politică a soțului, respectiv tatălui acestora, s-au constituit nu doar în factori determinanți ai măsurilor administrative luate împotriva lor, ci și în cauza directă a unor suferințe morale resimțite în mod firesc de o tânără mamă și copilul său, ca urmare a arestării soțului după câteva luni de la căsătorie. Schimbând sentința tribunalului, instanța de apel a dispus acordarea daunelor morale către reclamanți, fără însă a face trimitere concretă la criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral – valorile lezate prin măsura arestarea și condamnarea politică a soțului, respectiv tatălui acestora.

Deși s-a referit la faptul că repararea prejudiciului moral invocat de reclamanți se impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative cu caracter politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele de represiune ale statului, instanța de apel nu a arătat, în mod concret, care sunt greșelile comise de prima instanță în sensul neacordării despăgubirilor și nu a făcut nicio referire la criteriile pe care le-a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora. Or, în atare condiții, soluția instanței de apel este una arbitrară, care nu răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În accepțiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, ci să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Or, tocmai aceasta este situația în speță unde, așa cum s-a arătat deja, deși hotărârea instanței de apel reține în considerente că se impune repararea prejudiciului moral invocat de reclamanți, nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de prima instanță, în sensul neacordării despăgubirilor și mai ales, nu face nicio referire la criteriile pe care le-a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora . Procedând la schimbarea soluției fondului, fără arătarea în concret a greșelilor săvârșite de prima instanță cu trimitere la circumstanțele particulare ale speței, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul căruia vor fi admise ambele recursuri, în limita criticilor vizând cuantumul daunelor morale, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, urmează ca în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să se dispună casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va proceda la verificarea legalității și temeiniciei soluției din apel pe aspectul cuantumului daunelor morale, prin raportare la criteriile legale și jurisprudențiale în materie și la circumstanțele particulare ale speței.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții B.A. și E.C. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 132/A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2011.