ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6380/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamanții B.A. și

E.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul politic al măsurilor

administrative abuzive constând în alungarea din casa familială confiscată și

din determinarea de a părăsi localitatea de domiciliu, precum și obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 75.000 lei.

Prin sentința civilă nr.

1076 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis în parte

acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative, constând

în alungarea din locuința confiscată și din localitate și a respins capătul de

cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita, la plata despăgubirilor morale.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că defunctul B.N., tatăl reclamantului B.A.,

respectiv fostul soț al reclamantei E.C., a fost condamnat prin sentința penală

nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani

închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a

averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale după care,

conform declarației martorilor audiați în cauză, reclamanții au fost

persecutați și hărțuiți de reprezentanții legii, nu erau acceptați în viața

socială, au fost dați afară din locuința proprie și nimeni nu îndrăznea să-i

ajute, astfel că au fost nevoiți să părăsească localitatea.

În raport de aceste

împrejurări, prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că reclamanții sunt îndreptățiți

a obține constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive

la care au fost supuși.

S-a apreciat însă, ca

nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în

sumă de 75.000 lei, reținându-se sub acest aspect că prevederile art. 5 lit. a)

din lege stabilesc în mod expres și limitativ categoriile de persoane care pot

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral și anume cele care au suferit

o condamnare cu caracter politic.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr.

132/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul

reclamanților, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a dispus

obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Harghita, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 5.000 euro,

cu titlu de daune morale și 1000 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

După cum rezultă din

copia extrasului sentinței penale nr. 38 din 9 iunie 1961 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, defunctul B.N. a fost arestat la data de 27 octombrie

1959 și pus în libertate la data de 9 august 1964.

Fiul acestuia,

reclamantul B.A. s-a născut la data de 10 mai 1960, iar căsătoria părinților

săi s-a încheiat la data de 8 iunie 1959.

Astfel cum rezultă

din probatoriul administrat, pe perioada anchetei penale, reclamanta a fost

interogată și bătută de organele de miliție, până când soțul ei a fost arestat,

iar după condamnarea acestuia a fost alungată din locuință și, întrucât cei din

jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să părăsească și localitatea de

domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru a nu avea probleme la

locul de muncă, datorită statutului de soție a unui condamnat politic, a

înaintat și acțiune de divorț, soluționată prin sentința civilă nr. 381 din 15

mai 1963.

Curtea de apel

apreciază că aceste împrejurări confirmă susținerea reclamanților în sensul că

arestarea și condamnarea politică a soțului reclamantei, respectiv tatăl

reclamantului, s-au constituit nu doar în factori determinanți ai măsurilor

administrative luate împotriva lor, ci și în cauza directă a unor suferințe

morale resimțite în mod firesc de o tânără mamă și copilul său, ca urmare a

arestării soțului după câteva luni de la căsătorie.

Prin urmare,

examinarea cererii având ca obiect repararea prejudiciului moral invocat de

reclamanți se impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative

cu caracter politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele

de represiune ale statului, ci și la măsura în care, însăși arestarea și

condamnarea politică a antecesorului lor au adus atingere unor valori umane

ocrotite de chiar Constituția țării, precum dreptul la respectarea vieții de

familie.

În acest context,

soluția primei instanțe este apreciată de curtea de apel ca fiind parțial

eronată, cu atât mai mult cu cât, prin modificările aduse Legii nr. 221/2009

prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

lege vizează și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic

.

Împotriva deciziei

instanței de apel, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

I.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au formulat

următoarele critici:

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) și alin.

(4) din Legea nr. 221/2009

, a principiului

egalității și

interzicerea discriminării

consacrat prin

art. 1

4 din Convenția C.E.D.O. și prin

Protocolul

12, așa cum se constată în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Recurenții –

reclamanți susțin că, prin sentința nr. 38 din 9 iunie 1961 a Tribunalului Militar Cluj, numitul B.N. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, la

5 ani interdicție corecțională și la confiscarea totală a averii personale,

pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen. În fapt, i s-a reținut în sarcină că în luna

septembrie 1959 a îndemnat pe mai mulți cetățeni să meargă la București spre a sesiza tendențios organele centrale de stat cu privire la întovărășirea

agricolă din comună, spunându-le că dacă vor proceda astfel se va desființa

întovărășirea agricolă din comună. I s-a mai reținut în sarcină că la 8

octombrie 1959 a redactat o scrisoare

anonimă

cu conținut dușmănos, pe care a adresat-o Ministerului Agriculturii, prin

care

a adus calomnii grave organelor locale, pe care le învinuia de inițierea unor

acțiuni violente contra populației din comună.

La mai puțin de 5

luni după încheierea căsătoriei B.N. a fost arestat preventiv de organele de

represiune politică, astfel încât copilul s-a născut în lipsa tatălui și a fost

crescut fără aportul sentimental și material din partea acestuia, ceea ce

constituie o evidentă daună morală și patrimonială, justificând în sine

acordarea de despăgubiri.

După ce hotărârea de

condamnare a devenit definitivă, s-a trecut la executarea măsurii de confiscare

totală a averii, reclamanții fiind alungați din casa familială, care a fost

transformată în

magazie de cereale a

cooperativei agricole de producție

. Reclamanta a fost persecutată în

continuu, atât în timpul gravidității, cât și după nașterea copilului,

respectiv după condamnarea soțului, considerându-se că ar constitui o gravă

greșeală politică tolerarea în mijlocul colectivității comunei a soției și a

copilului unui condamnat politic, dușman de clasă, care a adus calomnii grave

tocmai organelor locale, în acest fel uneltind împotriva orânduirii sociale.

Toate aceste măsuri

represive au fost luate prin violarea fățișă a principiilor de drept proclamate

prin art. 23 alin. (2) din Constituția din 1965, respectiv prin art. 1 C. fam.,

care au prevăzut că statul ocrotește căsătoria și familia, sprijină dezvoltarea

și consolidarea familiei, apără interesele mamei și copilului.

Instanța de fond a

considerat că despăgubirile care au fost solicitate prin acțiune nu se pot

acorda, întrucât art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 menționează în mod

expres că pot beneficia de despăgubiri numai persoanele care au suferit o condamnare

cu caracter politic.

Susțin recurenții că,

aparent, există o inconsecvență între prevederile legale care au fost invocate

în temeiul despăgubirilor solicitate. Astfel, în art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 se prevede că „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1949 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic pot solicita instanței de judecată obligarea statului la:", după

care în lit. a) se vorbește despre „acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare."

Această aparentă

inconsecvență dispare la lumina Titlului Legii nr. 221/2009, unde se precizează

că aceasta privește „condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora".

Astfel, prin voința

legii, măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate cu

condamnările cu caracter politic, astfel eliminându-se antagonismul formal

dintre prevederile art. 5 alin. (1), pe de o parte, și art. 5 alin. (1) lit. a),

pe de altă parte.

Recurenții mai susțin

că în decizia instanței de apel se face referire la modificările aduse Legii nr.

221/2009 prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de

neconstituționalitatea a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2009,

în pct. 3 din considerente s-a reafirmat că „principiul egalității în fața

legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite", așa cum se statuase și în

Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, arătându-se că această soluție este în

concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

legată de aplicarea ort. 14 cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În pct. 4 al Deciziei

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că prin

O.U.G. nr. 62/2010 s-a violat și principiul neretroactivității consacrat de art.

15 alin. (2) din Constituție, întrucât „la data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată de O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept de acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii”.

Recurenții – reclamanți

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii în întregime a apelului lor, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

II. Prin recursul

său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita a criticat decizia recurată sub

următoarele aspecte:

Legea

nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar

persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință penală, nu și celor față

de care s-a luat o măsură administrativă, cum este cazul în speță.

În privința

stabilirii cuantumului despăgubirii solicitate pentru repararea daunelor

morale, este necesară o analiză in concreto și subiectivă a existenței și întinderii

prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a

suferințelor îndurate de reclamant, opusă unei aprecieri in abstracto și

obiective, bazate pe referirea la metode statistice și anumite bareme

prestabilite.

Privitor la daunele

morale, arată că practica C.E.D.O. în această materie statuează în mod constant

că, acordarea acestora trebuie să fie echitabilă conform art. 41 din Convenție și

în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit

de părți prin încălcarea sau lezarea drepturilor acestora.

Cu privire la

despăgubirile solicitate de reclamanți, arată că Legea nr. 221/2009 prevede

expressis verbis, cazurile în care se poate acorda atât despăgubiri morale cât

și despăgubiri materiale.

Astfel, art. 5 alin. (1)

lit. a) prevede „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare", iar în continuare art. 5 alin. (1) lit. c) arată că „acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare."

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

reclamanților, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate în ambele recursuri și a motivului de

ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând

trebuie subliniat că vor forma obiect al analizei instanței de recurs doar

motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate deoarece, în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai poate constitui motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei

acestei instanțe.

Analizând motivele de

nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte apreciază că se impune a fi

analizată cu prioritate critica din recursul pârâtului prin care se contestă

dreptul reclamanților la daune morale pe temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009,

pe care o constată a fi nefondată.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului-pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic, ci și celor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Faptul că la lit. a)

din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu

caracter politic.

Aceasta deoarece, alin.

(1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea

prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât

și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.

4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la: …”.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri – morale și materiale - enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări,

fie măsuri administrative.

Interpretarea

susținută de recurentul-pârât, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri

numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic,

nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu

caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul

dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost

adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor

suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut

obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic – condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării –

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare,

recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din această lege.

Pe aspectul cuantumului

despăgubirilor morale acordate, au fost formulate critici prin ambele

recursuri, susținându-se valoarea insuficientă a acestora de către

recurenții-reclamanți și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor

daune de către recurentul-pârât.

Cu privire la acest

aspect, Înalta Curte a invocat, din oficiu, nemotivarea deciziei recurate, iar

în raport de acest motiv de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, potrivit celor ce se vor arăta

în continuare.

Prima

instanță, în urma analizei probelor administrate, a reținut că defunctul B.N. –

tatăl reclamantului B.A., respectiv fostul soț al reclamantei E.C., a fost

condamnat prin sentința penală nr. 38 din 09 iunie 1961 a Tribunalului Militar

Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție

corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, după care, conform declarației martorilor

audiați în cauză, reclamanții au fost persecutați și hărțuiți de reprezentanții

legii, nu erau acceptați în viața socială, au fost dați afară din locuința

proprie și nimeni nu îndrăznea să-i ajute, astfel că au fost nevoiți să

părăsească localitatea

.

Față

de această situație de fapt, instanța de apel a reținut care au fost

consecințele negative suferite de aceștia ca efect al măsurii administrative cu

caracter politic la care au fost supuși, respectiv faptul că

pe perioada anchetei

penale, reclamanta a fost interogată și bătută de organele de miliție, până

când soțul ei a fost arestat, iar după condamnarea acestuia a fost alungată din

locuință și, întrucât cei din jur se temeau să le dea ajutor, a fost nevoită să

părăsească și localitatea de domiciliu, împreună cu copilul, iar ulterior, pentru

a nu avea probleme la locul de muncă – datorită statutului de soție a unui

condamnat politic, a înaintat și acțiune de divorț, soluționat prin sentința

civilă nr. 381 din 15 mai 1963.

Arestarea

și condamnarea politică a soțului, respectiv tatălui acestora, s-au constituit

nu doar în factori determinanți ai măsurilor administrative luate împotriva

lor, ci și în cauza directă a unor suferințe morale resimțite în mod firesc de

o tânără mamă și copilul său, ca urmare a arestării soțului după câteva luni de

la căsătorie.

Schimbând sentința tribunalului, instanța de apel a

dispus acordarea daunelor morale către reclamanți, fără însă a face trimitere

concretă la criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru

determinarea prejudiciului moral – valorile lezate prin măsura

arestarea și

condamnarea politică a soțului, respectiv tatălui acestora.

Deși

s-a referit la faptul că repararea prejudiciului moral invocat de reclamanți se

impune a fi raportată nu doar la efectul măsurilor administrative cu caracter

politic, dispuse în mod direct împotriva acestora de către organele de

represiune ale statului,

instanța de apel

nu a arătat, în mod concret, care sunt greșelile comise de prima instanță în

sensul neacordării despăgubirilor și nu a făcut nicio referire la criteriile pe

care le-a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora.

Or, în atare condiții, soluția instanței de apel este

una arbitrară, care nu răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

În accepțiunea art. 261

pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să

nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, ci să se refere la probele

administrate în cauză și să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt

și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și

convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie

pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru

instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat

prin căile de atac.

De aceea, nu numai

lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv

echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, tocmai aceasta

este situația în speță unde, așa cum s-a arătat deja, deși hotărârea instanței

de apel reține în considerente că se impune repararea prejudiciului moral

invocat de reclamanți,

nu arată, în mod

concret, care sunt greșelile comise de prima instanță, în sensul neacordării

despăgubirilor și mai ales, nu face nicio referire la criteriile pe care le-a

avut în vedere la stabilirea cuantumului acestora

.

Procedând la

schimbarea soluției fondului, fără arătarea în concret a greșelilor săvârșite

de prima instanță cu trimitere la circumstanțele particulare ale speței,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct.

5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., pe temeiul căruia vor fi admise ambele recursuri, în limita

criticilor vizând cuantumul daunelor morale, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Cum o astfel de

hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a

fondului pricinii, urmează ca în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să se

dispună casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va proceda la verificarea legalității și

temeiniciei soluției din apel pe aspectul cuantumului daunelor morale, prin

raportare la criteriile legale și jurisprudențiale în materie și la

circumstanțele particulare ale speței.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza la aceeași

curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții B.A. și E.C. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Harghita împotriva deciziei nr. 132/A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2011.