ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1815 din 16

noiembrie 2010 Tribunalul Mureș

a

admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a

dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei, cu

titlu de daune morale.

Pentru a

pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin sentința nr. 612/1949

pronunțată de Tribunalul Militar Iași, soțul reclamantei, P.F. a fost condamnat

pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3

și 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a refuzat să

poarte pușcă, întrucât credința sa, „Martorii lui Iehova" îi interzice

acest lucru.

Infracțiunea

pentru care soțul reclamantei a fost condamnat nu se regăsește printre cele

expres prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Instanța

de fond a apreciat că, condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare și de

neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului ori ca o nerespectare a drepturilor

civile, deoarece în perioada în care soțul reclamantei a fost condamna,

Constituția în vigoare garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar totodată

prevedea obligativitatea serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo

discriminare pe motive religioase (art. 40), fără a se putea aprecia că scopul

instituirii obligației de efectuare a stagiului militar a fost determinată de

rațiuni specifice regimului comunist, având în vedere că prin această obligație

nu se urmărea protejarea de anumite fapte a regimului politic existent.

Concluzionând

cu privire la condamnarea dispusă prin sentința nr. 612/1949 a Tribunalului

Militar Iași, prima instanță a apreciat că infracțiunea pentru care soțul

reclamantei a fost condamnat nu constituie condamnare cu caracter politic.

Totodată,

tribunalul a reținut că prin sentința nr. 263 din 25 mai 1971 pronunțată de

Tribunalul Militar de M.U. Cluj, soțul reclamantei a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, potrivit

art. 166 alin. (2) C. pen.

Potrivit

art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, această condamnare este

considerată de drept ca fiind condamnare politică, astfel că în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, s-a considerat că reclamanta este îndreptățită la a

solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

La

aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate prima instanță a avut în

vedere încălcarea dreptului la libertate prin însăși condamnarea cu caracter

politic, condițiile în care a fost executată condamnarea ca și faptul că după

executarea condamnării în continuare a suferit presiuni politice.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

Prin decizia nr.

50/A din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș -

secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins, ca tardiv, apelul declarat de

reclamanta P.M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul

că a respins integral acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M.

Instanța de

apel a invocat din oficiu excepția tardivității apelului reclamantei, având în

vedere data comunicării sentinței atacate - 4 ianuarie 2011 - și data

înregistrării apelului - 21 februarie 2011, cu depășirea termenului procedural

de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta a solicitat

instanței repunerea în termenul de

apel,

prin memoriul depus la dosar la data de 15 martie 2011, pe considerentul

că

suferă de mai multe afecțiuni cronice care au împiedicat-o să respecte termenul

de declarare a apelului.

Cererea

de repunere în termen a fost respinsă, ca neîntemeiată. Actele medicale anexate

cererii nu sunt recente, fiind datate din anii 2005-2007. Reclamanta nu a făcut

dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a

declara apel în termenul legal, pentru a putea beneficia de repunerea în

termen, astfel cum prevede art. 103 C. proc. civ.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârât, curtea de apel a reținut că, față de

dispoziția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul

moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, prin

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost

modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării unor

astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, iar după decesul acesteia, descendenților

până la gradul al II-lea, stabilindu-se și plafonul maxim al acestor

despăgubiri.

Prin Decizia nr.

1354/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010,

care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au

stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru

prejudiciul moral, au fost declarate neconstituționale.

Totodată,

prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate

neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009.

Față de

obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic

pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii

în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic sau în favoarea descendenților acestora.

Ca

atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri

în favoarea reclamantei.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamanta P.M.,

solicitând admiterea acțiunii și

acordarea sumei de 125.000 euro cu titlu de daune morale și materiale.

Printr-un prim motiv de recurs,

reclamanta a criticat soluția de respingere a apelului său, ca tardiv formulat

și a arătat că a depus cererea de apel ca o provocare în urma apelului

Ministerului Finanțelor Publice, prin care pârâtul își exprima nemulțumirile

față de hotărârea tribunalului prin care i s-a aprobat doar o parte din sumă,

respectiv 20.000 lei. Ca urmare, reclamanta nu a considerat că apelul era

obligatoriu, l-a depus după primirea citației, în termen, cu 10 zile înainte de

proces.

Totodată,

reclamanta a susținut prin motivele de recurs, că nu pot fi anulate efectele

celor două hotărâri de condamnare, cu 11 ani de detenție, cu toate suferințele

și riscurile vieții.

Pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice nu poate să încalce toate drepturile câștigate

prin Decretul-lege nr. 118/1992 și confirmate prin Legea nr. 221/2009, lege

provenită de la Parlamentul European, nu din inițiativa Guvernului Român.

Din punctul de

vedere al Ministerului Finanțelor Publice niciuna din cele două hotărâri

judecătorești nu corespund Legii nr. 221/2009, invocând tot felul de acuze

nedrepte și false. Susținerile pârâtului referitoare la concepțiile religioase

ale „Martorilor lui lehova" sunt neadevărate, această religie fiind

singura din lume care a eradicat barierele etnice și rasiale.

Recurenta-reclamantă

a arătat că solicită și acordarea daunelor materiale pierdute de familia sa în

timpul detențiilor executate în timpul regimului trecut.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Critica

reclamantei privind greșita respingere a apelului său, ca tardiv declarat, nu

poate fi primită, deoarece reclamanta nu a respectat termenul legal de 15 zile

prevăzut în mod expres de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. pentru declararea

acestei căi de atac. Potrivit acestei dispoziții legale, termenul curge de la

data comunicării hotărârii (în speță, 4 ianuarie 2011, conform dovezii de la

fila 111 din dosarul tribunalului). Ca urmare, ultima zi pentru depunerea

cererii de apel era 20 ianuarie 2011, însă reclamanta a înregistrat apelul la

data de 21 februarie 2011 (fila 23 din dosarul curții de apel), mult peste

termenul procedural.

În ceea ce

privește criticile prin care reclamanta susține admiterea cererii sale de

acordare a daunelor pentru condamnările suferite de soțul său, P.F., este

necesar a se face anumite distincții.

Prin

acțiunea în justiție, reclamanta a invocat acordarea despăgubirilor morale în

baza a două hotărâri de condamnare suferite de autorul său.

Prin sentința nr.

612 din 17 mai 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, soțul reclamantei, P.F.

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută de art.

503 pct. 3 și 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a

refuzat să poarte pușcă, întrucât credința sa, „Martorii lui lehova" îi

interzice acest lucru.

Prin

sentința nr. 263 din 25 mai 1971 pronunțată de Tribunalul Militar de M.U. Cluj,

soțul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă

împotriva orânduirii socialiste, potrivit art. 166 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește prima hotărâre de

condamnare, în mod corect Tribunalul Mureș a apreciat că infracțiunea reținută

în sarcina lui P.F. nu este prevăzută de Legea nr. 221/2009, motiv pentru care

s-a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru această

condamnare, ce nu are caracter politic.

În

discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. și cum

acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra

capacității de apărare a țării", cap. I „Infracțiuni săvârșite de

militari", secțiunea I „Infracțiuni contra ordinii și disciplinei

militare"- art. 334, respectiv cap.3 „Infracțiuni săvârșite de

civili"- art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a făcut

ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând

capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel de valori prin

mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran

al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală,

iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase

sau de altă natură.

În aceste condiții, nu se poate reține

că scopul reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte, a regimului politic existent la acea dată.

Într-adevăr,

refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de

apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera

ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la

acea vreme.

Faptul

că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin

religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în

plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură

strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă,

prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului

anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a

celui profesionist.

Ca

urmare, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4)

și de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul

politic al infracțiunii de drept comun și a i se acorda reclamantei daunele

morale solicitate.

Totodată,

condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la

încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a

drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

De

altfel, în practica C.E.D.O., prin Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985, în

cauza „Johansen contra Norvegiei" s-a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3

lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției.

Pe de

altă parte, este de reținut că instanța de fond a admis în parte acțiunea și a acordat

reclamantei daune morale în considerarea condamnării suferite de soțul acesteia

prin cea de-a doua hotărâre mai sus-menționată (pe

care a apreciat-o ca o condamnare politică potrivit prevederilor art. 1 alin.

(2) lit. j)

din Legea nr. 221/2009).

Având în

vedere soluția tribunalului, curtea de apel a admis apelul pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins în totalitate acțiunea

reclamantei, reținând cu privire cererea de acordare a daunelor morale în baza

condamnării cu caracter politic suferită de P.F. prin sentința nr. 263/1971, că

nu mai subzistă temeiul de drept în baza căruia a fost formulată această

cerere, odată ce dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010.

Soluția

instanței de apel este legală, iar criticile formulate de recurentă sub acest

aspect aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a

fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație

în care devin pe deplin incidente dispozițiile art.

147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul

legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a

reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea

reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta

vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În

considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. În acest sens,

s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În

cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsa

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi

despre existența unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta

cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se

constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Referitor la

susținerile din motivarea recursului prin care reclamanta solicită acordarea și

de daune materiale, este de reținut că această cerere nu poate fi primită,

deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamanta P.M. a solicitat ca

pârâtul să fie obligat să-i plătească „despăgubiri în valoare de 125.000 euro,

în echivalent în lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune pentru

prejudiciul morar ce i-a fost cauzat soțului său prin condamnările avute.

Temeiul de drept invocat în acțiune au fost dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Cum

reclamanta nu a formulat prin cererea introductivă de instanță un petit prin

care să solicite acordarea de daune materiale și nu a invocat niciun temei de

drept pentru aceste daune, partea nu poate invoca o astfel de cerere nouă

direct în căile de atac, întrucât s-ar încălca principiul omisso medio.

Față de

toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 50/A din data de 30 martie

2011 a Curții de Apel Târgu Mureș - secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

P

ronunțată

în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.