ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1815 din 16 noiembrie 2010 Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin sentința nr. 612/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, soțul reclamantei, P.F. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3 și 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a refuzat să poarte pușcă, întrucât credința sa, „Martorii lui Iehova" îi interzice acest lucru.

Infracțiunea pentru care soțul reclamantei a fost condamnat nu se regăsește printre cele expres prevăzute de art. 1 din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond a apreciat că, condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare și de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca o nerespectare a drepturilor civile, deoarece în perioada în care soțul reclamantei a fost condamna, Constituția în vigoare garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar totodată prevedea obligativitatea serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare pe motive religioase (art. 40), fără a se putea aprecia că scopul instituirii obligației de efectuare a stagiului militar a fost determinată de rațiuni specifice regimului comunist, având în vedere că prin această obligație nu se urmărea protejarea de anumite fapte a regimului politic existent.

Concluzionând cu privire la condamnarea dispusă prin sentința nr. 612/1949 a Tribunalului Militar Iași, prima instanță a apreciat că infracțiunea pentru care soțul reclamantei a fost condamnat nu constituie condamnare cu caracter politic. Totodată, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 263 din 25 mai 1971 pronunțată de Tribunalul Militar de M.U. Cluj, soțul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, potrivit art. 166 alin. (2) C. pen. Potrivit art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, această condamnare este considerată de drept ca fiind condamnare politică, astfel că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, s-a considerat că reclamanta este îndreptățită la a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate prima instanță a avut în vedere încălcarea dreptului la libertate prin însăși condamnarea cu caracter politic, condițiile în care a fost executată condamnarea ca și faptul că după executarea condamnării în continuare a suferit presiuni politice. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul. Prin decizia nr. 50/A din data de 30 martie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș - secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamanta P.M.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins integral acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M.

Instanța de apel a invocat din oficiu excepția tardivității apelului reclamantei, având în vedere data comunicării sentinței atacate - 4 ianuarie 2011 - și data înregistrării apelului - 21 februarie 2011, cu depășirea termenului procedural de 15 zile, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta a solicitat instanței repunerea în termenul de apel, prin memoriul depus la dosar la data de 15 martie 2011, pe considerentul că suferă de mai multe afecțiuni cronice care au împiedicat-o să respecte termenul de declarare a apelului. Cererea de repunere în termen a fost respinsă, ca neîntemeiată. Actele medicale anexate cererii nu sunt recente, fiind datate din anii 2005-2007. Reclamanta nu a făcut dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a declara apel în termenul legal, pentru a putea beneficia de repunerea în termen, astfel cum prevede art. 103 C. proc.

civ. În ceea ce privește apelul declarat de pârât, curtea de apel a reținut că, față de dispoziția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acesteia, descendenților până la gradul al II-lea, stabilindu-se și plafonul maxim al acestor despăgubiri. Prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituționale. Totodată, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Față de obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau în favoarea descendenților acestora.

Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantei. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta P.M., solicitând admiterea acțiunii și acordarea sumei de 125.000 euro cu titlu de daune morale și materiale. Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta a criticat soluția de respingere a apelului său, ca tardiv formulat și a arătat că a depus cererea de apel ca o provocare în urma apelului Ministerului Finanțelor Publice, prin care pârâtul își exprima nemulțumirile față de hotărârea tribunalului prin care i s-a aprobat doar o parte din sumă, respectiv 20.000 lei. Ca urmare, reclamanta nu a considerat că apelul era obligatoriu, l-a depus după primirea citației, în termen, cu 10 zile înainte de proces.

Totodată, reclamanta a susținut prin motivele de recurs, că nu pot fi anulate efectele celor două hotărâri de condamnare, cu 11 ani de detenție, cu toate suferințele și riscurile vieții. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu poate să încalce toate drepturile câștigate prin Decretul-lege nr. 118/1992 și confirmate prin Legea nr. 221/2009, lege provenită de la Parlamentul European, nu din inițiativa Guvernului Român. Din punctul de vedere al Ministerului Finanțelor Publice niciuna din cele două hotărâri judecătorești nu corespund Legii nr. 221/2009, invocând tot felul de acuze nedrepte și false. Susținerile pârâtului referitoare la concepțiile religioase ale „Martorilor lui lehova" sunt neadevărate, această religie fiind singura din lume care a eradicat barierele etnice și rasiale.

Recurenta-reclamantă a arătat că solicită și acordarea daunelor materiale pierdute de familia sa în timpul detențiilor executate în timpul regimului trecut. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Critica reclamantei privind greșita respingere a apelului său, ca tardiv declarat, nu poate fi primită, deoarece reclamanta nu a respectat termenul legal de 15 zile prevăzut în mod expres de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. pentru declararea acestei căi de atac. Potrivit acestei dispoziții legale, termenul curge de la data comunicării hotărârii (în speță, 4 ianuarie 2011, conform dovezii de la fila 111 din dosarul tribunalului). Ca urmare, ultima zi pentru depunerea cererii de apel era 20 ianuarie 2011, însă reclamanta a înregistrat apelul la data de 21 februarie 2011 (fila 23 din dosarul curții de apel), mult peste termenul procedural.

În ceea ce privește criticile prin care reclamanta susține admiterea cererii sale de acordare a daunelor pentru condamnările suferite de soțul său, P.F., este necesar a se face anumite distincții. Prin acțiunea în justiție, reclamanta a invocat acordarea despăgubirilor morale în baza a două hotărâri de condamnare suferite de autorul său. Prin sentința nr. 612 din 17 mai 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, soțul reclamantei, P.F. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prevăzută de art. 503 pct. 3 și 108 CJM, întrucât acesta, fiind repartizat pentru incorporare, a refuzat să poarte pușcă, întrucât credința sa, „Martorii lui lehova" îi interzice acest lucru. Prin sentința nr. 263 din 25 mai 1971 pronunțată de Tribunalul Militar de M.U.

Cluj, soțul reclamantei a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, potrivit art. 166 alin. (2) C. pen. În ceea ce privește prima hotărâre de condamnare, în mod corect Tribunalul Mureș a apreciat că infracțiunea reținută în sarcina lui P.F. nu este prevăzută de Legea nr. 221/2009, motiv pentru care s-a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru această condamnare, ce nu are caracter politic. În discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen.

și cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra capacității de apărare a țării", cap. I „Infracțiuni săvârșite de militari", secțiunea I „Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare"- art. 334, respectiv cap.3 „Infracțiuni săvârșite de civili"- art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a făcut ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând capacitatea de apărare a țării. Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții, nu se poate reține că scopul reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte, a regimului politic existent la acea dată. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist. Ca urmare, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4) și de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul politic al infracțiunii de drept comun și a i se acorda reclamantei daunele morale solicitate. Totodată, condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

De altfel, în practica C.E.D.O., prin Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985, în cauza „Johansen contra Norvegiei" s-a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției. Pe de altă parte, este de reținut că instanța de fond a admis în parte acțiunea și a acordat reclamantei daune morale în considerarea condamnării suferite de soțul acesteia prin cea de-a doua hotărâre mai sus-menționată (pe care a apreciat-o ca o condamnare politică potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009).

Având în vedere soluția tribunalului, curtea de apel a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins în totalitate acțiunea reclamantei, reținând cu privire cererea de acordare a daunelor morale în baza condamnării cu caracter politic suferită de P.F. prin sentința nr. 263/1971, că nu mai subzistă temeiul de drept în baza căruia a fost formulată această cerere, odată ce dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Soluția instanței de apel este legală, iar criticile formulate de recurentă sub acest aspect aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsa pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Referitor la susținerile din motivarea recursului prin care reclamanta solicită acordarea și de daune materiale, este de reținut că această cerere nu poate fi primită, deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamanta P.M. a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească „despăgubiri în valoare de 125.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune pentru prejudiciul morar ce i-a fost cauzat soțului său prin condamnările avute. Temeiul de drept invocat în acțiune au fost dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cum reclamanta nu a formulat prin cererea introductivă de instanță un petit prin care să solicite acordarea de daune materiale și nu a invocat niciun temei de drept pentru aceste daune, partea nu poate invoca o astfel de cerere nouă direct în căile de atac, întrucât s-ar încălca principiul omisso medio.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 50/A din data de 30 martie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș - secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. P ronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.