ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3454/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3454/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la data de

18 septembrie 2009 la Judecătoria Târgu Mureș,

reclamanții M.A., M.N., M.M.R., C.E., M.I. și M.P.A., au

solicitat să se constate caracterul politic al hotărârii de condamnare a

autorilor reclamanților, M.A. senior, prin Sentința penală nr. 313/1956 a

Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, să se constate caracterul

politic al Deciziei nr. 16222 din 28 august 1961 a M.A.I. prin care s-a

stabilit domiciliul obligatoriu față de autorul reclamanților, și să acorde

despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 16.800.000 lei.

Prin Sentința civilă nr. 9448 din 18

decembrie 2009, Judecătoria Târgu Mureș a admis excepția necompetenței și a

declinat competența în favoarea Tribunalului Mureș.

Investit fiind cu soluționarea pe fond

a cauzei Tribunalul Mureș, prin Sentința civilă nr. 1817 din 16 noiembrie 2010,

a admis în parte acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative

dispuse în ceea ce-l privește pe antecesorul reclamanților prin Decizia nr.

16.222 din 28 august 1961 a M.A.I., a obligat pârâtul la plata către reclamanți

a sumei de 60.000 lei, cu titlu de daune morale, și a respins cererea de

constatare a caracterului politic a condamnării suferite de antecesorul

reclamanților, M.A. senior, prin sentința penală nr. 313 din 14 noiembrie 1956

a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, au declarat apel, reclamanții, dar și pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mureș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 52/ A din 08

aprilie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis

apelurile și a schimbat hotărârea atacată în sensul că a constatat caracterul

politic al condamnării autorului reclamanților, M.A. senior, prin Sentința penală

nr. 313/1956 a Tribunalului Militar al Regiunii III Militară Cluj, a constatat

caracterul politic al măsurii administrative dispuse prin Decizia nr. 16222 din

28 august 1961 a M.A.I. și a respins cererea de acordare a daunelor morale.

Pentru a decide astfel, Curtea a

apreciat că beneficiarii legii speciale pot opta între a solicita constatarea

caracterului politic al condamnării sau a se adresa instanței doar cu cererea

de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a

condamnării.

În cauza de față, reclamanții au optat

pentru prima variantă, solicitând și constatarea caracterului politic al

condamnării. Prima instanță a respins neîntemeiat această solicitare, întrucât

legea specială nu interzice în mod expres acest lucru, așa cum de asemenea nu

există o altă normă de procedură sau de drept material care să împiedice partea

să formuleze o astfel de cerere.

Fiind astfel învestită, instanța de

fond avea obligația să constate caracterul politic al condamnării, în baza

dispozițiilor legale invocate, fără a mai fi necesară administrarea de probe.

În atare situație, indiferent de scopul

și finalitatea urmărită de reclamanți, capătul de cerere este întemeiat și

urmează a fi admis.

Cât privește apelul pârâtului, Curtea

a reținut că rezolvarea dată de către prima instanță cererii reclamanților -

având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea politică a autorului acestora, a avut în vedere dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate

prin O.U.G. nr. 62/2010.

Sub acest aspect, însă, Curtea este obligată

să țină cont de faptul că norma legală menționată a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, s-a reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei în M. Of. dacă, în acest interval. Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord; prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, prevederea legală

declarată neconstituțională, este suspendată de drept.

Termenul de 45 de zile anterior

menționat era expirat la data soluționării prezentului apel, iar legiuitorul nu

a intervenit pentru modificarea normei declarate neconstituționale, astfel că

instanța este obligată să constate că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate în cauză, deoarece conform

prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4)

din Constituție, deciziile prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt definitive și general obligatorii, ceea ce înseamnă că

efectele lor se răsfrâng și asupra altor cauze decât cea în care s-a invocat

excepția de neconstituționalitate.

De altfel, cu referire la caracterul

și obligativitatea unor astfel de decizii, s-a pronunțat chiar Curtea

Constituțională (prin deciziile nr. 169 din 2 noiembrie 1999 și 186 din 18

noiembrie 1999), statuând că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate

a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât

mai puțin de autoritățile și instituțiile publice, încetându-i de drept

efectele pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, nici în situația în care

Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea dispoziției legale

declarate neconstituționale sau ar depăși termenul de 45 de zile, decizia

Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, acestea se

produc în continuare.

Așadar, instanța de apel a constatat

că dispozițiile legale invocate de reclamanți în susținerea acțiunii și

aplicate ca atare de către prima instanță în soluționarea acesteia - sub

aspectul admiterii cererii privind acordarea de daune morale, nu mai pot fi

reținute ca temei juridic al unei astfel de pretenții, împrejurare ce atrage

netemeinicia respectivei solicitări, astfel cum aceasta a fost întemeiată în

drept.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că

însăși recunoașterea caracterului politic al condamnării penale dispuse

împotriva antecesorului reclamanților este de natură a reprezenta, în planul

percepției subiective a acestora, o acoperire parțială a prejudiciului moral

invocat, dată fiind și atenuarea în timp, respectiv de la momentul producerii

lor, a suferințelor morale resimțite.

Împotriva acestei decizii în termen

legal, au declarat recurs atât reclamații, cât și pârâtul.

Recurenții-reclamanți

au solicitat modificarea în parte a

deciziei atacate în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor morale. Au

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au susținut

că decizia instanței de apel ignoră prevederile normelor europene care au

prioritate față de legea română, că prin adoptarea Legii nr. 221/2009,

nemodificată mai bine de un an de zile au dobândit o speranță legitimă de a

obține despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, ceea ce le conferă un

drept la bun, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât

a solicitat modificarea deciziei

atacate cu consecința schimbării în tot a sentinței pronunțate de instanța de

fond, respectiv respingerea în tot a acțiunii reclamanților.

În dezvoltarea recursului a arătat că

decizia atacată este netemeinică și lipsită de argumente suficiente, instanța

nearătând în mod concret motivele pe care se sprijină în adoptarea soluției de

constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamanților.

Astfel, Curtea avea obligația să analizeze incidența dispozițiilor art. 1 alin.

(3) coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și că în

condițiile în care autoritatea competentă a emite actul care să ateste

calitatea solicitată de reclamanți nu a fost sesizată, lipsește o condiție de

exercițiu a acțiunii, soluția fiind aceea de respingere ca inadmisibilă a

cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative.

Analizând recursurile în limitele

criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta sunt

nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:

Recursul declarat de reclamanți

urmează a fi analizat din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept care se pune în

speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci; aceea

dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării,

în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii, și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în testul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Recursul pârâtului se privește, de

asemenea, ca nefondat.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009

„Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai

multe dintre următoarele acte normative:

a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie

1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952,

Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și

Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;

b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.

2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950,

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554

din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie

1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957,

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului

de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;

c) Ordinul nr. 100/ Cabinet din 3

aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;

d) Ordinul nr. 5/ Cabinet/ 1948,

Ordinul nr. 26.500/ Cabinet/ 1948, Ordinul nr. 490/ Cabinet/ 1952 și Ordinul nr.

8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952

și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;

f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie

1952 al Ministerului Securității Statului.

”

De asemenea, art. 4 alin. (2) din

actul normativ menționat prevede:

„Persoanele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de

asemenea, solicita

instanței

de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin.

(3) se aplică în mod corespunzător.”

În aceste condiții, instanța avea

îndreptățirea de a se pronunța asupra caracterului politic al măsurii

administrative dispuse prin decizia nr. 16222 din 28 august 1961 a M.A.I., ceea

ce înlătură susținerea recurentului-pârât referitor la finele de neprimire

rezultat din neparcurgerea unei proceduri administrative anterioare, în același

timp, înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica privind lipsa

motivării în legătură cu soluția dată acestui capăt de cerere, din moment ce

instanța de apel a analizat condițiile în care a fost luată măsura

administrativă și a raportat-o la dispozițiile legale în raport de care putea

constata caracterul politic al acesteia.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursurile ca nefondate, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții M.A., N.M.R., M.E., M.I., M.P.A. și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș împotriva deciziei nr. 52/ A din 08 aprilie 2011 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 mai 2012.