ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8678/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8678/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3052 din 17 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 3671/84/2009, a fost admisă

în parte acțiunea reclamantei P.D. împotriva Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, astfel cum aceasta a fost precizată.

S-a constatat

caracterul politic al măsurilor administrative luate față de reclamantă în

perioada 11 noiembrie 1985, când s-a dispus desfacerea contractului de muncă al

reclamantei, și 26 decembrie 1989, când reclamanta a fost reîncadrată pe postul

anterior deținut.

A fost obligat

pârâtul să achite reclamantei suma de 75.000 euro, plătibilă în lei la cursul

din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și

la 111.456 RON despăgubiri, reprezentând salariul neîncasat și la 800 RON

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că reclamanta, repartizată în anul 1980 ca profesor

de limba engleză la o școală din Municipiul Zalău, a solicitat în anul 1984

plecarea definitivă din țară, în SUA, demers care a avut drept consecință

desfacerea contractului său de muncă, sub motiv că prin solicitarea plecării

definitive din țară nu-și poate îndeplini îndatoririle prevăzute de art. 142

din Legea educației și învățământului nr. 28/1978, devenind necorespunzătoare

pentru instruirea și educarea elevilor.

Ulterior, reclamanta

nu a mai fost angajată, a susținut concursuri în vederea angajării însă a fost

dinainte înștiințată că nu va fi admisă, s-a adresat Ministerului

Învățământului în vederea reîncadrării, cererea sa fiind respinsă.

Sunt invocate apoi

aspecte privind ingerința organelor de securitate în viața reclamantei și a

familiei sale, documente emanând de la C.N.S.A.S. care confirmă această

ingerință menționându-se în final că abia la data de 29 decembrie 1989

reclamanta a primit o adresă de la Inspectoratul Școlar Sălaj prin care i se

aduce la cunoștință că se anulase Ordinul nr. 6416/1985, emis de Ministerul

Educației, prin care fusese eliberată din învățământ în vederea plecării

definitive din țară și dispoziția nr. 143/1985 emisă de Inspectoratul Școlar

Sălaj.

S-a apreciat ca

dovedit cu prisosință caracterul politic al măsurii de desfacere a contractului

de muncă al reclamantei, ca și caracterul politic al măsurilor ulterioare, prin

care autoritățile au refuzat reîncadrarea sa.

Fără nicio legătură

cu activitatea profesională propriu-zisă, cu atitudinea și conduita pe care

normele legale și morale o impun unui profesor în raporturile cu elevii săi ori

cu celelalte cadre didactice, fără să fi adus în vreun fel atingere normelor de

conviețuire și de comportament universal acceptate, reclamantei i s-a interzis

dreptul fundamental la muncă.

Ingerințele

securității în viața sa privată, în familia sa, preocuparea neobosită a

ofițerilor de securitate de a culege date și informații nu numai despre

faptele, ci și despre gândurile sale sunt indisolubil legate de dorința

reclamantei de a emigra, dorință calificată de regimul comunist drept atitudine

ostilă și obligatoriu sancționabilă.

Impactul măsurilor

politice luate împotriva reclamantei a fost, după cum relevă martorele,

devastator.

Aceasta a trăit patru

ani ai tinereții sale dominați de teamă, de umilință, de rușine și, nu mai

puțin, de lipsuri materiale doar pentru că și-a asumat decizia de a solicita

emigrarea, într-un regim în care dreptul la liberă circulație era

cvasiinexistent.

Tribunalul, în baza

art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al

măsurilor administrative luate față de reclamantă în perioada 11 noiembrie 1985

- când s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantei și 26

decembrie 1989 - când reclamanta a fost reîncadrată pe postul anterior deținut.

Pentru a stabili

valoarea despăgubirilor la suma de 111.456 RON, instanța a avut în vedere

salariul reclamantei la desfacerea contractului de muncă, calculat pentru întreaga

perioadă în care s-a refuzat reîncadrarea sa.

În baza art. 998 C.

civ. și art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 a obligat pârâtul

să achite reclamantei suma de 75.000 euro, plătibilă în lei la cursul din ziua

plății, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit și la

111.456 RON despăgubiri, reprezentând salariul neîncasat.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Sălaj și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj.

Prin Decizia civilă

nr. 84/A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentant de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sălaj, a schimbat-o în

parte în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 75000 euro, respectiv 111.456

RON în favoarea reclamantei și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

permite constatarea că și alte măsuri administrative decât cele de la art. 3 să

fie considerate ca măsură administrativă cu caracter politic, cu condiția ca

acestea să fi fost luate de organele fostei miliții sau securități și acele

măsuri să îndeplinească condițiile art. 1 alin. (3) la care face trimitere art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, anume măsurile să fi fost luate pentru

fapte săvârșite în unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999. Nu îndeplinește aceste condiții măsura desfacerii

contractului de muncă luată de fostul Inspectorat Școlar Sălaj.

Solicitarea plății

despăgubirilor constând în drepturile salariale nu poate fi acordată, mai ales

că Legea nr. 221/2009 permite doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare sau prin luarea măsurilor administrative ori

acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Este evident că

supravegherea exercitată permanent de securitate i-a cauzat reclamantei și

familiei sale frică și groază, astfel că doar o parte din motivele de apel

formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sălaj și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj pot fi primite, cu

privire la încadrarea măsurilor administrative, anume în sensul conturat mai

sus, anume că nu se putea constata caracterul politic al desfacerii

contractului de muncă al reclamantei.

Curtea de Apel a

constatat că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat

pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

A mai constatat

instanța de apel că, urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, statul a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut

hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a

dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o

situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele

ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.

Curtea de Apel a

reținut că nu poate fi primit motivul de apel ce vizează cheltuielile de

judecată dat fiind că, și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii,

Statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența

prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr.

221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură

reclamanților ci doar Statului, care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei

procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Dat fiind că există

în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou

sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat

neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar

speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor legale, se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor

de judecată.

Având în vedere că au

fost declarate ca neconstituționale doar prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, iar nu și art. 3 și 4 din același act normativ, rămâne ca

dispozițiile sentinței privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative să fie menținute, cu delimitările făcute mai sus, dat fiind că

sunt întrunite condițiile prevăzute de actul normativ pentru o parte din

măsurile suferite de reclamantă.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Sălaj, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și

intimata-reclamanta P.D.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sălaj a arătat următoarele:

Cu privire la

obligarea Statului Român la plata cheltuielile de judecată în sumă de 800 RON,

stabilite de către Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj a motivat nejudicios

faptul că Statul Român este în culpă procesuală, deoarece această motivare

contravine dispozițiilor C. proc. civ.care la art. 274 alin. (1) prevede că

poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată doar partea care a căzut

în pretenții or, în speța de față Statul Român nu a mai fost obligat la plata

despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, pe

temeiul răspunderii civile delictuale, cel care a pierdut procesul nu mai are

dreptul de a obține de la adversar sumele reprezentând cheltuieli de judecată,

și pe acest considerent, instanța de apel trebuia să respingă acordarea lor și

să admită apelul nostru îi întregime.

În ipoteza în care

instanța nu va respinge capătul de cerere cu privire la acordarea cheltuielilor

de judecată, potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta

a solicitat micșorarea onorariului avocațial care trebuie să fie proporțional

cu valoarea pricinii și munca îndeplinită, considerând, față de notorietatea

cauzelor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, că diligențele depuse

de avocat în această cauză nu sunt direct proporționale cu onorariul solicitat.

De asemenea,

recurentul consideră că desfacerea contractului de muncă al reclamantei nu

poate fi calificată ca măsură administrativă cu caracter politic în înțelesul

art. 3 din Legea nr. 221/2009. Reclamanta nu se află în niciuna din situațiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor, cererea sa

excede cadrului legal în sensul că încetarea raporturilor de muncă solicitată

Inspectoratului Școlar al Județului Sălaj pe motiv că pleacă definitiv din țară

nu poate constitui o măsură abuzivă exercitată de stat împotriva sa, reclamanta

cunoscând faptul că din momentul solicitării vizei de plecare definitivă din

țară nu va mai putea lucra în învățământ și a acceptat acest lucru.

Din piesele aflate la

dosar, rezultă fără echivoc faptul că măsura încetării raporturilor de muncă

dispuse prin Dispoziția nr. 143 din 4 noiembrie 1985 emisă de Inspectoratul

Școlar al Județului Sălaj nu poate fi calificată de către instanța de judecată

nicidecum ca o măsură cu caracter politic în înțelesul art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin, Ministerul

Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale

și materiale.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și

prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, astfel că

instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Dispozițiile legale

enunțate mai sus rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a),

teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii, opozabile „erga omnes”, inclusiv

pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce

înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Prin urmare, în

prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca

măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se

referă art. 5 alin. (1) lit b) și c) din Legea nr. 221/2009.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a

arătat următoarele:

Ambele hotărâri

judecătorești sunt nelegale, fiind date prin aplicarea și interpretarea greșită

a dispozițiilor art. 4 alin. (2), raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009, coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Așa cum corect a

reținut Curtea de Apel Cluj, desfacerea contractului de muncă nu este o măsură

administrativă cu caracter politic, deoarece măsura nu a fost luată de către

organele fostei miliții sau fostei securități, așa cum rezultă în mod expres

din art. 3 din Legea nr. 221/2009. Însă, în opinia recurentului, nici

activitatea de supraveghere efectuată de organele de securitate, derivând din

prima măsură, nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, chiar dacă

este o măsură abuzivă. S-a dovedit doar caracterul abuziv al măsurii, dar nu și

încadrarea în rigorile Legii nr. 221/2009. Aceasta deoarece în cazul măsurilor

administrative, ca și în cazul condamnării pentru o infracțiune trebuie ca

persoana (în cauza de față reclamanta) să fi comis o faptă având unul din

scopurile menționate în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv:

- exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzul de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

- susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

- propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

- acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

- respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

- înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială.

Instanța de fond și

instanța de apel au depășit perioada care este stabilită de către legiuitor și

anume 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilind în mod nelegal că măsura

administrativă a fost în perioada 11 noiembrie 1985 - 26 decembrie 1989.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamanta P.D. a arătat următoarele:

Instanța de apel a

dat o interpretare literală și excesivă prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009.

Probele dosarului

relevă cu prisosință raportul de cauzalitate dintre activitatea securității, cu

privire la persoana sa, și măsura desfacerii contractului de muncă.

Dispoziția nr.

143/1985 a Inspectoratului Școlar Județean Sălaj nu este altceva decât

expresia, rezultatul, consecința demersurilor, presiunilor și acțiunilor

securității. Prin desfacerea contractului de muncă, securitatea a pedepsit-o pe

recurentă, prin Inspectoratul Școlar, pentru curajul de a vrea să plece din

țară, dar Curtea de Apel a văzut lucrurile diferit. Toate încercările sale de a

se reangaja au ajuns la cunoștința securității, care a încheiat rapoarte în

acest sens.

Din interpretarea

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu rezultă intenția legiuitorului de a

limita constatarea caracterului politic doar la acele măsuri luate de fosta

miliție ori securitate. Dimpotrivă, prin art. 4 alin. (2), legea face în

privința organelor care au exercitat abuzuri cu caracter politic asupra

cetățenilor.

Având în vedere că

ambele instanțe, de fond si de apel, au încadrat măsura desfacerii contractului

de muncă, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic, cu atât mai

surprinzătoare este decizia Curții de Apel care a considerat că nu este

îndreptățită la plata drepturilor salariale, acordate de instanța de fond în

temeiul art. 5, alin. (1), lit. b) din Legea nr. 221/2009. Bunurile confiscate

subsemnatei pe acea perioada au fost dreptul la muncă și drepturile salariale

care i s-ar fi cuvenit.

Recurenta solicită

modificarea deciziei și cu privire la daunele morale, corect acordate de către

prima instanță sub imperiul legii în vigoare.

În faza procesuală a

recursului au formulat întâmpinări: Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Sălaj și P.D., solicitând respingerea recursurilor formulate de

părțile adverse. Nu au fost depuse înscrisuri noi.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:

Caracterul politic al

măsurilor administrative, altele decât cele care au de drept acest caracter,

este dat de cerințele art. 4 alin. (2) al Legii nr. 221/2009 care se

coroborează cu art. 1 alin. (3) al Legii nr. 221/2009 și cu art. 2 alin. (1) al

O.U.G. nr. 214/1999, respectiv participarea reclamantei la acțiuni de

împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat

în România, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului

personalității, terorii comuniste, precum și a abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor

democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii

sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta.

De asemenea, în

accepțiunea art. 4 alin. (2), care se raportează la art. 3 al Legii nr.

221/2009, măsurile administrative cu caracter politic pot fi luate doar de

către organele fostei miliții sau securități. Această concluzie nu constituie o

interpretare excesivă și literală a art. 4 alin. (2) al Legii nr. 221/2009,

astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, ci rezultă din interpretarea

sistematică a celor două texte de lege menționate.

Măsura desfacerii

contractului de muncă al reclamantei nu a fost luată de către organele fostei

miliții sau securități, ci de către Inspectoratul Școlar Sălaj și a fost

determinată de cererea acesteia de a pleca în străinătate, solicitare care nu

constituie o acțiune de împotrivire sau de protest împotriva dictaturii

comuniste în sensurile menționate anterior, ci de exercitare a dreptului la

liberă circulație, drept nerecunoscut de regimul comunist.

Susținerea

recurentei-reclamante în sensul că dispoziția nr. 143/1985 a Inspectoratului

Școlar Județean Sălaj nu este altceva decât rezultatul presiunilor și

acțiunilor securității nu poate fi primită deoarece motivul pentru care a fost

desfăcut contractul de muncă a fost cererea reclamantei de a pleca în

străinătate, cerere care, astfel cum s-a motivat anterior, nu are caracter

politic.

Nici faptul că,

ulterior unei astfel de cereri, au urmat represiuni exercitate împotriva

recurentei de către organele de securitate, nu schimbă caracterul nepolitic al

desfacerii contractului de muncă, deoarece măsurile represive au fost

declanșate de o acțiune care nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

Astfel fiind, Înalta

Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a apreciat că măsura de

desfacere a contractului de muncă dispusă împotriva reclamantei nu are caracter

politic.

În ceea ce privește

activitatea de supraveghere pe care fosta securitate a exercitat-o asupra

reclamantei, cu consecința imposibilității acesteia de a se angaja și supunerea

sa și a familiei sale la teroarea instituită de urmărirea permanentă de către

securitate, în mod corect instanța de apel a menținut constatarea caracterului

politic al acestei activități.

Aceasta deoarece

serviciul de securitate a văzut în exercitarea dreptului la liberă circulație o

atitudine de

dezavuare

a sistemului comunist,

atitudine care, deși a nu a constituit o formă de luptă împotriva sistemului, a

condus la aceleași efecte împotriva reclamantei și a familiei sale, pe care

le-ar fi adus exercitarea unei atitudini ostile împotriva sistemului comunist.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile recurentului

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind greșita reținere a

caracterului politic al activității de supraveghere, ulterioară desfacerii

contractului de muncă.

Critica acestui

recurent, care vizează depășirea perioadei de reglementare a Legii nr. 221/2009

prin recunoașterea caracterului politic al măsurilor administrative luate în

perioada 11 noiembrie 1985 - 26 decembrie 1989, este corectă, deoarece Legea

nr. 221/2009 acoperă numai perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, însă nu

este de natură a schimba soluția, deoarece constatarea caracterului politic al

măsurilor administrative este corectă, aceasta urmând a fi recunoscută numai în

limitele legale.

Nu pot fi primite

nici criticile recurentei-reclamante care se referă la greșita neacordare a

sumei de 111.456 RON reprezentând salariu neîncasat, deoarece salariul nu poate

fi asimilat bunurilor confiscate la care face referire art. 5 alin. (1) lit. b)

al Legii nr. 221/2009, deoarece salariul este corelativ raporturilor de muncă.

Pentru argumentele expuse anterior, s-a considerat că măsura desfacerii

contractului de muncă nu are caracter de măsură administrativă cu caracter

politic. Pe cale de consecință, nici drepturile salariale care ar fi putut fi

încasate, dacă nu ar fi încetat raporturile de muncă, nu pot fi asimilate

bunurilor confiscate ca urmare a unei astfel de măsuri.

De asemenea, aceste

drepturi salariale nu pot fi considerate bunuri confiscate ca urmare a

măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva reclamantei

ulterior desfacerii contractului de muncă, tocmai pentru că sunt indisolubil

legate de raporturile de muncă, iar acestea au încetat și nu au legătură cu

măsurile administrative ulterioare, considerate a avea caracter politic.

Recurenta era

îndreptățită să primească despăgubiri morale pentru lipsurile de care a fost

lipsită pentru perioada în care nu și-a putut câștiga existența prin imposibilitatea

de a se angaja, însă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I al Legii nr. 221/2009,

care reglementa condițiile de acordare a acestui tip de daune, au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

și nu își mai produc efecte juridice deoarece legiuitorul nu a intervenit în

termenul legal pentru a înlocui prevederile declarate neconstituționale.

Prin urmare, instanța

de apel, pentru argumentele corect expuse în motivare, a înlăturat dispoziția

primei instanțe de fond de acordare a sumei de 75 000 euro cu titlu de daune

morale.

În ceea ce privește

nemulțumirea recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Sălaj datorată obligării sale la plata

cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată

deoarece apelul formulat de Statul Român a fost admis în parte, astfel încât

instanța de apel a menținut soluția de admitere în parte a acțiunii, motiv

pentru care Statul Român, în calitate de pârât, este partea care a căzut în

pretenții, chiar și parțial.

Împrejurarea că în

apel nu a fost redus cuantumul acestor cheltuieli, proporțional cu partea din

pretențiile reclamantei care a fost considerată ca neîntemeiată prin schimbarea

soluției în apel, motivat de împrejurarea că Statul Român a provocat existența

acestui proces, astfel încât se află în culpă procesuală, constituie un

argument de echitate.

Înalta Curte

consideră că acest argument trebuie aplicat cu prioritate în raport de

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., deoarece ar constitui o sarcină

disproporționată obligarea reclamanților să suporte cheltuielile de judecată în

procesele pe care le-au inițiat în temeiul unei legi care a fost declarată

neconstituțională, fără ca statul român, prin puterea legiuitoare, să intervină

pentru a înlocui prevederile legale apreciate ca neconstituționale și care lasă

fără temei juridic acțiunile promovate.

Pentru argumentele

expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi

respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta P.D. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sălaj, precum și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva

Deciziei civile nr. 84/A din 04 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 decembrie 2011.