ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3363/2012

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta A.G. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Prin sentința civilă nr. 441 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 15.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa în perioada iunie 1952-iulie 1961. A fost respinsă ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a suferit, de pe urma regimului politic în perioada iunie 1952-iulie 1961, așa cum s-a stabilit și prin sentința civilă nr. 4733 din 14 septembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 3047/2005, în sensul că nu și-a putut exercita profesia de învățător, fiind persecutată din motive politice. S-a mai reținut că măsura dispusă față de reclamantă a fost una abuzivă, cu caracter politic, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că cererea reclamantei de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a acestei măsuri este justificată.

Reclamanta a făcut dovada că prin măsura administrativă abuzivă de excludere de la examenul de obținere a diplomei de învățător, a fost marginalizată în societate, a fost umilită prin muncile necalificate pe care a fost nevoită să le presteze pentru a-și câștiga existența, prin interogatoriile la care era supusă de către organele represive politice și de stat din perioada incriminată de lege, precum și prin oprobiul public la care a fost supusă ca urmare a excluderii din școală. De asemenea, instanța a constatat că reclamanta nu a beneficiat de indemnizația prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Deși reclamanta beneficiază și de măsurile reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a apreciat că acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a prejudiciului moral suferit prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa în perioada iunie 1952-iulie 1961. Constatându-se că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu exclude acordarea de despăgubiri în concurs cu cele acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, într-un cuantum de 15.000 RON. Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat apel, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. În motivare, pârâtul a susținut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prejudiciul moral pentru care a solicitat să fie despăgubită ar fi fost urmarea unei condamnări cu caracter politic și, prin urmare, cererea sa a fost în mod nelegal admisă, iar pe de altă parte, a susținut că reclamanta a beneficiat de unele măsuri reparatorii astfel că nu se mai impune despăgubirea sa și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 278A din 12 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Brăila, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta A.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Brăila. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, Ia data publicării deciziilor Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății. În termen legal, împotriva deciziei Curții de apel, reclamanta A.G. a declarat recurs, criticând, în esență, hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: În opinia recurentei, motivarea apelului este superfluă și nu conține motive de fapt și de drept care ar face inadmisibilă o astfel de cerere.

Susține aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil. Recurenta consideră că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcurul procesului, Invocă aplicarea principiului neretroactivității legii, sens în care menționează și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic contra Croația, parag. 81. Față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, susține recurenta, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”. Consideră că este titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Recurenta-reclamantă nu și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Brăila, nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-I respinge, pentru următoarele considerente: Susținerile recurentei-reclamante vizând motivarea apelului în sensul că aceasta este superfluă și nu conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, pot fi încadrate în temeiul de drept al art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar se constată că acest motiv de recurs nu-ți găsește încidența în speța de față. De altfel, în motivarea recursului nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie vreunei ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv nemotivarea hotărârii atacate ori motivarea contradictorie a acesteia.

Se constată că decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată. Celelalte critici de nelegalitate formulate de către recurentă se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., dar se constată că și acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed: Astfel cum judicios a reținut și instanța de apel, problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către Curtea de apel.

Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011. Conform prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În concret, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 12 decembrie 2011, împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv. Este de necontestat că acțiunea reclamantei a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, și, prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, astfel cum susține recurenta-reclamantă, întrucât aceasta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul său. Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul la un proces echitabil și protecția conferită de art. 6 parag. 1 din Convenției Europene a Drepturilor Omului nu înseamnă examinarea sau recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Este adevărat că noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt însă sub condiție.

Curtea Europenă a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României).

În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 12 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 12 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012.