ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 08.07.2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5876/2011

HOTĂRÂRE

08.07.2011

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5876/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Reclamantul H.G.A. a chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate

caracterul politic al măsurii administrative constând în desfacerea

contractului de muncă la data de 11 august 1986 și să fie obligat pârâtul să îi

acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma aplicării acestei

măsuri, în cuantum de 250.000 lei.

În motivare a arătat

că după absolvirea facultății a fost repartizat ca profesor la Liceul A. Sântana, iar în anul 1986 a fost detașat la Centrul Școlar Arad.

În anul 1985 mama sa

H.M., de origine etnică germană s-a stabilit definitiv în Germania.

În iulie 1986

reclamantul a solicitat plecarea definitivă din țară și ca urmare prin

Dispoziția din 11 august 1986 a Inspectoratului Școlar al Județului Arad i s-a

desfăcut contractul de muncă, începând cu 1 septembrie 1986.

Desfacerea

contractului de muncă a avut loc în condițiile în care nu i se aprobase cererea

de plecare din țară și i-a fost foarte dificil să găsească un loc de muncă

corespunzător pregătirii sale profesionale, trăind cu ajutorul material al

rudelor sale până după anul 1989, când a fost posibilă reîntregirea familiei.

Cu toate că

legislația de la acel moment prevedea obligația unității unde a fost încadrat

de a-i acorda trecerea în altă muncă sau recalificarea, timp de trei ani nu i

s-a oferit un alt loc de muncă. Reclamantul a mai menționat că în toată această

perioadă nu a realizat nici un fel de venit, împrejurare care s-a reflectat și

asupra cuantumului pensiei de care a beneficiat și că nu a beneficiat de măsuri

reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 1, pct. 3, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 218 din 31

martie 2009, a admis în parte cererea formulată de reclamantul H.G.A. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice a constatat caracterul politic al măsurii de desfacere a contractului

individual de muncă al reclamantului prin dispoziția din 11 august 1986 emisă

de Inspectoratul Școlar al Județului Arad și a obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, respingând în rest pretențiile

reclamantului.

Din analiza probelor

administrate în cauză, tribunalul a reținut că în luna iulie 1986, reclamantul

a adresat o cerere Inspectoratului Județean de Miliție - Serviciul pașapoarte,

prin care a solicitat plecarea definitivă din țară în Germania, unde cu un an

în urmă se stabilise și mama sa. După depunerea acestei cereri, reclamantul,

care ocupa funcția de profesor titular de biochimie la Liceul A. Sântana și

detașat în perioada 1985 - 1986 la Centrul școlar Arad, a fost sancționat cu

desfacerea contractului de muncă începând cu 1 septembrie 1986, potrivit

Dispoziției din 11 august 1986 emisă de Inspectoratul Școlar al Județului Arad.

În cuprinsul dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă, s-a

invocat ca temei de drept dispozițiile art. 130 lit. e) din Legea nr. 10/1972 -

C. Muncii, iar ca motiv al concedierii solicitarea acestuia de plecare

definitivă din țară.

Dispozițiile art. 130

lit. e) din fostul C. Muncii prevedeau posibilitatea angajatorului de a dispune

unilateral desfacerea contractului individual de muncă în cazul în care se

constata că persoana nu corespunde din punct de vedere profesional postului în

care a fost încadrată.

Prima instanță a

apreciat că desfacerea contractului de muncă pentru simplul considerent că

reclamantul și-a exprimat dorința de a pleca din țară, a constituit o măsură

abuzivă care nu are nimic în comun cu pregătirea și corespunderea profesională

a acestuia la locul de muncă, mai ales că era încadrat în postul de profesor

începând cu anul 1982 și a absolvit examenul de definitivare pe post cu nota

8,66 în octombrie 1985.

De altfel,

împrejurarea că măsura desfacerii contractului de muncă pentru alte motive

decât cele reale a constituit o practică a autorităților din perioada 1945 - 1989

este notorie, ea fiind recunoscută ulterior prin art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a reținut că Legea nr. 221/2009

nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, singurul criteriu de

determinare oferit de lege fiind acela al luării în considerare la stabilirea

despăgubirilor a măsurilor reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în

temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare în speța reclamantul nefiind

beneficiarul unor asemenea măsuri reparatorii.

Astfel, având în

vedere că salariul reclamantului de la momentul desfacerii contractului de

muncă nu poate fi avut în vedere de instanță deoarece altele erau

circumstanțele și puterea de cumpărare a monedei naționale, tribunalul a avut

în vedere dispozițiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară în

sistemul bugetar, precum și faptul că reclamantul avea o vechime în învățământ

de aproximativ 4 ani, conform mențiunilor înscrise în carnetul de muncă, fiind

profesor definitiv de biochimie.

În considerarea

acestor împrejurări esențiale, tribunalul a concluzionat că, în condițiile în

care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani,

acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cca 10.000 euro), pentru

întreg prejudiciul moral suferit, este în măsură să conducă o reparație și

totodată o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului

Român de astăzi, ai căror resortisanți și contribuabili nu au nimic în comun cu

măsurile abuzive dispuse de cei care în perioada 1945 - 1989 au exercitat

puterea de stat (la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere

cca. 3.000 euro/an reprezentând veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe

perioada în care i s-a interzis angajarea, după desfacerea contractului de

muncă, precum și suferința efectiv încercată prin suportarea măsurii abuzive și

a fricii unor eventuale consecințe mai grave la are ar fi putut fi supus).

În raport de aceste motive, în temeiul

art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a dispus conform celor mai

sus arătate.

Împotriva sentinței a declarat apel în

termen pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând

schimbarea ei în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau,

în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului.

În motivare a invocat greșita reținere

a caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant,

dispozițiile art. 3 și 4 din Decretul - Lege nr. 221/2009, respectiv cele ale art.

2 și 3 din Legea 214/1999 nefiind incidente.

A invocat modul de stabilire a cuantumului

despăgubirilor acordate, învederând că prima instanță nu a indicat criteriile

ce au stat la baza stabilirii cuantumului și nici prejudiciului concret suferit

de reclamant, consecința fiind îmbogățirea fără justă cauză a acestuia.

În fine, a făcut trimitere la

jurisprudența C.E.D.O.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin Decizia nr. 298 din 22 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro

cu titlu de despăgubiri, menținând în rest sentința atacată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a

reținut că pârâtul nu a contestat situația de fapt reținută de tribunal, ci

doar caracterul politic în sensul Legii nr. 221/2009 al măsurii luate față de

reclamant.

În acest sens, art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 din Lege pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al acestor măsuri,

prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 aplicându-se corespunzător.

Art. 1 alin. (3) din Lege se referă la

caracterul politic al condamnărilor pentru alte fapte decât cele prevăzute de art.

1 alin. (2) (calificate de drept ca având acest caracter), fapte pentru care

s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cum Legea nr. 221/2009 face trimitere,

pentru calificarea de către instanță a unei condamnări ca având caracter

politic la dispozițiile sus-arătatei ordonanțe este evident că, în cazul

măsurilor administrative, art. 4 alin. (2) din Lege are în vedere aplicarea

corespunzătoare a ordonanței pentru calificarea ca având caracter politic a

unei măsuri administrative luate împotriva persoanei ce invocă în favoarea sa

dispozițiile legii.

Curtea a reținut că în mod corect prima

instanță a calificat ca fiind abuzivă încetarea contractului de muncă dispusă

din motive politice în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 art. 3 lit. g).

Desfacerea contractului de muncă al

reclamantului doar pentru că acesta nu renunța la decizia de a pleca definitiv

din România a avut un evident caracter politic, fiind de notorietate că aceasta

era una dintre metodele folosite la acea vreme de organele statului (alături,

de exemplu, de dispozițiile Decretului nr. 223/1974) pentru a-i determina pe

cei ce intenționau să părăsească România să renunțe la această idee.

În consecință, prima instanță a

constatat în mod legal că măsura luată față de reclamant are caracter politic

fiind îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de art. 5

din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a statuat că prin O.U.G.

nr. 62/2010 (aplicabilă în cauză conform art. 2), cuantumul maxim al

despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantului este de 10.000 euro (art. 1.1. lit.

a) pct. 1 din ordonanță), acesta fiind cuantumul de la care instanța de apel

este ținută să aprecieze întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Referitor la această

împrejurare, instanța de apel a apreciat că nici sistemul nostru legislativ și

nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin

daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual

prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport

de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate

bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter

compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență,

poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin

anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea,

ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci

doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care

instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu

nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a

pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i

procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de

care a fost privată.

La cuantificarea

sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța

prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat

jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai

În măsură a

cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui

asemenea prejudiciu.

În cauză, prima instanță nu numai că a

avut în vedere aceste criterii, dar a avut în vedere și criterii ce exced

aprecierii subiective, respectiv pe cel al veniturilor stabilite prin Legea nr.

330/2009 și pe cel al vechimii în muncă al reclamantului la data desfacerii

contractului de muncă.

Contrar criticilor pârâtului, instanța

de apel a reținut, așadar, că prima instanță a indicat în mod corect și

cuprinzător elementele de care a ținut seama la stabilirea cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Având în vedere aceste criterii și

considerentele mai sus arătate, văzând și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

pct. 1 din Legea nr. 221/2009 modificată, instanța de apel a apreciat că suma

de 4.000 euro este rezonabilă și de natură a acoperi prejudiciul moral suferit

de reclamant ca urmare a măsurii dispuse în contra sa.

Pentru aceste considerente, în baza art.

296 C. proc. civ., instanța a admis apelul declarat de pârât Statul Român și a

redus cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului de la 12.000 euro la

4.000 euro.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Arad întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 c. proc. civ.,

astfel cum a precizat reprezentantul său în concluziile de la termenul de

judecată din data de 8 iulie 2011.

O primă critică vizează faptul că

instanțele de fond au reținut nelegal caracterul politic al măsurii

administrative luate față de reclamant, de desfacerea a contractului de muncă,

deoarece această măsură nu se încadrează în dispoz.art. 3 din Legea nr. 221/2009

și nici în dispoz.art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/1990.

A doua critică privește greșita

stabilire a cuantumului despăgubirilor, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu

a probat suferințele și valorile morale care i-au fost lezate, instanța

preluând afirmațiile reclamantului din cererea introductivă și din întâmpinarea

formulată în apel.

Pe de altă parte, recurentul consideră

că trecând o perioadă de peste 50 de ani de la data producerii prejudiciului a

avut loc o diminuare semnificativă a acestuia prin trecerea timpului, aspect

care nu a fost luat în considerare de către instanța de apel.

Ultima critică formulată vizează

netemeinicia acțiunii reclamantului față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare nu

mai există un temei legal pentru acordarea de daune morale în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic.

Intimatul - reclamant a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare a arătat că este

îndreptățit la despăgubiri întrucât a suferit o măsură administrativă cu

caracter politic, cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel a fost

mult redus față de suma solicitată inițial și suma stabilită de tribunal, iar

deciziile Curții Constituționale nu au efect în speță în virtutea principiului

neretroactivității legii civile și având în vedre că are o hotărâre definitivă.

Recursul nu este fondat.

În ceea ce privește greșita reținere a

caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant, critica

nu este fondată.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât, analiza făcută de instanțele de fond asupra îndreptățirii

reclamantului la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 nu fost în raport de

încadrarea în vreuna din situațiile prevăzute de dispoz.art. 3 lit. a) și

(f) ale legii, ipoteză în care caracterul politic al măsurii administrative

rezultă ”ope legis”, ci prin raportare la dispoz.art. 4 alin. (2) potrivit

cărora

„

Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de

judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3)

se aplică în mod corespunzător.”

Prin urmare, Legea nr. 221/2009

conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul

condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, la care face trimitere

art. 4 alin. (2) din lege “Constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001,cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 3

din O.U.G. nr. 214/1999 definesc și enumeră, prin literele a-g, măsurile administrative abuzive, ca fiind orice măsuri

luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a

săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza

cărora s-a dispus:

privarea

de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;

internarea

în spitale de psihiatrie;

stabilirea

de domiciliu obligatoriu;

strămutarea

într-o altă localitate;

deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice;

f) exmatricularea din

școli, licee, facultăți;

încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse

din motive politice dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești

de la acea dată.

Pârâtul

susține, în critica sa, că textul legal nu prevede ca măsură abuzivă și

încetarea contractului de muncă dispusă din motive politice, ignorând

completările ulterioare ale textului legal incident speței.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, care conținea

în forma sa inițială numai măsurile administrative cu caracter politic în

situațiile prevăzute la literele a-e, a fost completat prin Legea nr. 568/2001,

prin includerea în cadrul acestor măsuri a literei f) (exmatricularea din

școli, licee, facultăți) și, ulterior, prin Legea nr. 212/2003 s-a introdus

litera g) cu următorul conținut: “

încetarea

contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice dovedite

cu acte scrise, administrative sau judecătorești de la acea dată

”.

Prin urmare, în raport de dispozițiile legale anterior

menționate, instanța de apel a reținut corect că măsura luată împotriva

reclamantului de încetare a contractului de muncă ca urmare a cererii sale de a

pleca în Germania se califică drept o măsură politică cu caracter abuziv în

condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și art. 3 lit. g) din O.U.G.

nr. 214/1999, astfel cum a fost completată de Legea nr. 212/2003.

Cu privire la cea de a doua critică referitoare la

redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantului, recurentul a

susținut că

acordarea daunelor trebuie să respecte criteriul echității și principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce

se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la

criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată

și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate

pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către

instanță, a vreunuia dintre aceste criterii și nefăcând vreo referire la

situația particulară a reclamantului, în condițiile în care Curtea care a

diminuat, tocmai în raport de criteriile legale, cuantumul despăgubirilor

stabilite de prima instanță.

Or, cenzurarea

temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează

în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că

nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la reducerea

cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Nici ultima critică

nu este fondată.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la

despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa

procesuală a recursului.

Față de efectele

deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt

solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de

către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri”

din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot

fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din

Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor

patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde

că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui

drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c.

Slovaciei, parag. 52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să

asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați

pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate,

prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării

de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie

Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme

juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

De altfel, potrivit art.

147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz,

Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituțională.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate

de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința

previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate

înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile

acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia

i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar conduce

la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar

reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

În acest context al

analizei, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010

nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale”

în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr.

1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se

bucura în mod efectiv de „bun”.

Or, reclamanta este

titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei

hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins. Este

vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată

sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în

perioada comunistă.