ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5876/2011

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Reclamantul H.G.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în desfacerea contractului de muncă la data de 11 august 1986 și să fie obligat pârâtul să îi acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma aplicării acestei măsuri, în cuantum de 250.000 lei. În motivare a arătat că după absolvirea facultății a fost repartizat ca profesor la Liceul A. Sântana, iar în anul 1986 a fost detașat la Centrul Școlar Arad. În anul 1985 mama sa H.M., de origine etnică germană s-a stabilit definitiv în Germania.

În iulie 1986 reclamantul a solicitat plecarea definitivă din țară și ca urmare prin Dispoziția din 11 august 1986 a Inspectoratului Școlar al Județului Arad i s-a desfăcut contractul de muncă, începând cu 1 septembrie 1986. Desfacerea contractului de muncă a avut loc în condițiile în care nu i se aprobase cererea de plecare din țară și i-a fost foarte dificil să găsească un loc de muncă corespunzător pregătirii sale profesionale, trăind cu ajutorul material al rudelor sale până după anul 1989, când a fost posibilă reîntregirea familiei. Cu toate că legislația de la acel moment prevedea obligația unității unde a fost încadrat de a-i acorda trecerea în altă muncă sau recalificarea, timp de trei ani nu i s-a oferit un alt loc de muncă.

Reclamantul a mai menționat că în toată această perioadă nu a realizat nici un fel de venit, împrejurare care s-a reflectat și asupra cuantumului pensiei de care a beneficiat și că nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. În drept, a invocat dispozițiile art. 1, pct. 3, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 218 din 31 martie 2009, a admis în parte cererea formulată de reclamantul H.G.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a constatat caracterul politic al măsurii de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția din 11 august 1986 emisă de Inspectoratul Școlar al Județului Arad și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respingând în rest pretențiile reclamantului.

Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că în luna iulie 1986, reclamantul a adresat o cerere Inspectoratului Județean de Miliție - Serviciul pașapoarte, prin care a solicitat plecarea definitivă din țară în Germania, unde cu un an în urmă se stabilise și mama sa. După depunerea acestei cereri, reclamantul, care ocupa funcția de profesor titular de biochimie la Liceul A. Sântana și detașat în perioada 1985 - 1986 la Centrul școlar Arad, a fost sancționat cu desfacerea contractului de muncă începând cu 1 septembrie 1986, potrivit Dispoziției din 11 august 1986 emisă de Inspectoratul Școlar al Județului Arad. În cuprinsul dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă, s-a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 130 lit. e) din Legea nr. 10/1972 - C. Muncii, iar ca motiv al concedierii solicitarea acestuia de plecare definitivă din țară.

Dispozițiile art. 130 lit. e) din fostul C. Muncii prevedeau posibilitatea angajatorului de a dispune unilateral desfacerea contractului individual de muncă în cazul în care se constata că persoana nu corespunde din punct de vedere profesional postului în care a fost încadrată. Prima instanță a apreciat că desfacerea contractului de muncă pentru simplul considerent că reclamantul și-a exprimat dorința de a pleca din țară, a constituit o măsură abuzivă care nu are nimic în comun cu pregătirea și corespunderea profesională a acestuia la locul de muncă, mai ales că era încadrat în postul de profesor începând cu anul 1982 și a absolvit examenul de definitivare pe post cu nota 8,66 în octombrie 1985. De altfel, împrejurarea că măsura desfacerii contractului de muncă pentru alte motive decât cele reale a constituit o practică a autorităților din perioada 1945 - 1989 este notorie, ea fiind recunoscută ulterior prin art. 3 lit. g) din O.U.G.

nr. 214/1999. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite, tribunalul a reținut că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, singurul criteriu de determinare oferit de lege fiind acela al luării în considerare la stabilirea despăgubirilor a măsurilor reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare în speța reclamantul nefiind beneficiarul unor asemenea măsuri reparatorii.

Astfel, având în vedere că salariul reclamantului de la momentul desfacerii contractului de muncă nu poate fi avut în vedere de instanță deoarece altele erau circumstanțele și puterea de cumpărare a monedei naționale, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară în sistemul bugetar, precum și faptul că reclamantul avea o vechime în învățământ de aproximativ 4 ani, conform mențiunilor înscrise în carnetul de muncă, fiind profesor definitiv de biochimie.

În considerarea acestor împrejurări esențiale, tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 50.000 de lei (echivalentul a cca 10.000 euro), pentru întreg prejudiciul moral suferit, este în măsură să conducă o reparație și totodată o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român de astăzi, ai căror resortisanți și contribuabili nu au nimic în comun cu măsurile abuzive dispuse de cei care în perioada 1945 - 1989 au exercitat puterea de stat (la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 3.000 euro/an reprezentând veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe perioada în care i s-a interzis angajarea, după desfacerea contractului de muncă, precum și suferința efectiv încercată prin suportarea măsurii abuzive și a fricii unor eventuale consecințe mai grave la are ar fi putut fi supus).

În raport de aceste motive, în temeiul art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva sentinței a declarat apel în termen pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului. În motivare a invocat greșita reținere a caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant, dispozițiile art. 3 și 4 din Decretul - Lege nr. 221/2009, respectiv cele ale art. 2 și 3 din Legea 214/1999 nefiind incidente. A invocat modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate, învederând că prima instanță nu a indicat criteriile ce au stat la baza stabilirii cuantumului și nici prejudiciului concret suferit de reclamant, consecința fiind îmbogățirea fără justă cauză a acestuia.

În fine, a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 298 din 22 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri, menținând în rest sentința atacată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că pârâtul nu a contestat situația de fapt reținută de tribunal, ci doar caracterul politic în sensul Legii nr. 221/2009 al măsurii luate față de reclamant. În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 din Lege pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestor măsuri, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 aplicându-se corespunzător.

Art. 1 alin. (3) din Lege se referă la caracterul politic al condamnărilor pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) (calificate de drept ca având acest caracter), fapte pentru care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cum Legea nr. 221/2009 face trimitere, pentru calificarea de către instanță a unei condamnări ca având caracter politic la dispozițiile sus-arătatei ordonanțe este evident că, în cazul măsurilor administrative, art. 4 alin. (2) din Lege are în vedere aplicarea corespunzătoare a ordonanței pentru calificarea ca având caracter politic a unei măsuri administrative luate împotriva persoanei ce invocă în favoarea sa dispozițiile legii.

Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a calificat ca fiind abuzivă încetarea contractului de muncă dispusă din motive politice în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 art. 3 lit. g). Desfacerea contractului de muncă al reclamantului doar pentru că acesta nu renunța la decizia de a pleca definitiv din România a avut un evident caracter politic, fiind de notorietate că aceasta era una dintre metodele folosite la acea vreme de organele statului (alături, de exemplu, de dispozițiile Decretului nr. 223/1974) pentru a-i determina pe cei ce intenționau să părăsească România să renunțe la această idee. În consecință, prima instanță a constatat în mod legal că măsura luată față de reclamant are caracter politic fiind îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a statuat că prin O.U.G. nr. 62/2010 (aplicabilă în cauză conform art. 2), cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantului este de 10.000 euro (art. 1.1. lit. a) pct. 1 din ordonanță), acesta fiind cuantumul de la care instanța de apel este ținută să aprecieze întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantului. Referitor la această împrejurare, instanța de apel a apreciat că nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai În măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu. În cauză, prima instanță nu numai că a avut în vedere aceste criterii, dar a avut în vedere și criterii ce exced aprecierii subiective, respectiv pe cel al veniturilor stabilite prin Legea nr. 330/2009 și pe cel al vechimii în muncă al reclamantului la data desfacerii contractului de muncă. Contrar criticilor pârâtului, instanța de apel a reținut, așadar, că prima instanță a indicat în mod corect și cuprinzător elementele de care a ținut seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Având în vedere aceste criterii și considerentele mai sus arătate, văzând și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 modificată, instanța de apel a apreciat că suma de 4.000 euro este rezonabilă și de natură a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a măsurii dispuse în contra sa. Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța a admis apelul declarat de pârât Statul Român și a redus cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului de la 12.000 euro la 4.000 euro. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 c. proc.

civ., astfel cum a precizat reprezentantul său în concluziile de la termenul de judecată din data de 8 iulie 2011. O primă critică vizează faptul că instanțele de fond au reținut nelegal caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant, de desfacerea a contractului de muncă, deoarece această măsură nu se încadrează în dispoz.art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nici în dispoz.art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/1990. A doua critică privește greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu a probat suferințele și valorile morale care i-au fost lezate, instanța preluând afirmațiile reclamantului din cererea introductivă și din întâmpinarea formulată în apel.

Pe de altă parte, recurentul consideră că trecând o perioadă de peste 50 de ani de la data producerii prejudiciului a avut loc o diminuare semnificativă a acestuia prin trecerea timpului, aspect care nu a fost luat în considerare de către instanța de apel. Ultima critică formulată vizează netemeinicia acțiunii reclamantului față de Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin urmare nu mai există un temei legal pentru acordarea de daune morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare a arătat că este îndreptățit la despăgubiri întrucât a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel a fost mult redus față de suma solicitată inițial și suma stabilită de tribunal, iar deciziile Curții Constituționale nu au efect în speță în virtutea principiului neretroactivității legii civile și având în vedre că are o hotărâre definitivă. Recursul nu este fondat. În ceea ce privește greșita reținere a caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant, critica nu este fondată. Contrar susținerilor recurentului-pârât, analiza făcută de instanțele de fond asupra îndreptățirii reclamantului la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 nu fost în raport de încadrarea în vreuna din situațiile prevăzute de dispoz.art.

3 lit. a) și (f) ale legii, ipoteză în care caracterul politic al măsurii administrative rezultă ”ope legis”, ci prin raportare la dispoz.art. 4 alin. (2) potrivit cărora „ Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” Prin urmare, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, la care face trimitere art. 4 alin. (2) din lege “Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 definesc și enumeră, prin literele a-g, măsurile administrative abuzive, ca fiind orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice; f) exmatricularea din școli, licee, facultăți; g) încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești de la acea dată.

Pârâtul susține, în critica sa, că textul legal nu prevede ca măsură abuzivă și încetarea contractului de muncă dispusă din motive politice, ignorând completările ulterioare ale textului legal incident speței. Contrar susținerilor recurentului-pârât, dispozițiile art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999, care conținea în forma sa inițială numai măsurile administrative cu caracter politic în situațiile prevăzute la literele a-e, a fost completat prin Legea nr. 568/2001, prin includerea în cadrul acestor măsuri a literei f) (exmatricularea din școli, licee, facultăți) și, ulterior, prin Legea nr. 212/2003 s-a introdus litera g) cu următorul conținut: “ încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești de la acea dată ”. Prin urmare, în raport de dispozițiile legale anterior menționate, instanța de apel a reținut corect că măsura luată împotriva reclamantului de încetare a contractului de muncă ca urmare a cererii sale de a pleca în Germania se califică drept o măsură politică cu caracter abuziv în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și art. 3 lit. g) din O.U.G.

nr. 214/1999, astfel cum a fost completată de Legea nr. 212/2003. Cu privire la cea de a doua critică referitoare la redimensionarea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantului, recurentul a susținut că acordarea daunelor trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii și nefăcând vreo referire la situația particulară a reclamantului, în condițiile în care Curtea care a diminuat, tocmai în raport de criteriile legale, cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță. Or, cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel. Nici ultima critică nu este fondată. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului. Față de efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag.

52). Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

De altfel, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

În acest context al analizei, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”. Or, reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins.

Este vorba despre decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentința fondului de recunoaștere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă. Pe cale de consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva Deciziei nr. 298 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2011.