ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6933/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6933/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 179 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins cererea

formulată de reclamantul M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 338 din 5 mai 1978 pronunțată de

Tribunalul Militar București, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare

pentru infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen.,

prin aceea că, fiind militar, în fața trupei adunate a refuzat să execute un

ordin privitor la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că a aderat la o

credință religioasă, "Adventiști de ziua a șaptea", care nu-i permite

ca sâmbăta să desfășoare activități.

Prin Decizia nr. 32

din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la aplicarea

dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, s-a

stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor

persecutate din motive politice.

Față de această

interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că

nici în dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu se încadrează condamnarea

reclamantului din prezenta cauză, motiv pentru care cererea a fost respinsă.

Prin Decizia civilă

nr. 105/A din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.A..

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În mod corect

instanța de fond a respins cererea formulată de reclamantul M.A., prin care

acesta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., potrivit art.

1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond, în

mod corect a apreciat că, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea

prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., nu are caracter politic,

necircumscriindu-se sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009.

În acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXXII din 16

noiembrie 2009, când a soluționat recursul în interesul legii cu privire la

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr.

118/1990, și când a stabilit că "persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice.

De menționat că

infracțiunea prevăzută de art. 334 C. pen. a fost și este reglementată în

Titlul X al C. pen. "Infracțiuni contra capacității de apărare a

României", Capitolul I "Infracțiuni săvârșite de militari" -

Secțiunea I "Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare",

toate aceste infracțiuni având ca obiect juridic relațiile sociale referitoare

la capacitatea de apărare a țării, or, ocrotirea unor astfel de valori prin

mijloace de drept penal nu ține de un anumit context politic, ci de dreptul

suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

Pe de altă parte,

condamnarea pentru infracțiunea de insubordonare nu poate fi înțeleasă nici ca

o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca

nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale,

deoarece, în perioada în care reclamantul a fost condamnat, Constituția garanta

libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevedea și obligativitatea

serviciului militar.

De altfel, și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa cu referire la o condamnare

dispusă în anul 2002, pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din

motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la organizația

religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor

art. 4, parag. 3, lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar

obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27

octombrie 2009).

Deși, în anul 1978

(anul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de

insubordonare), România nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare

juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a

satisfacerii stagiului militar nu era fundamental diferită de aceea a unor

state care aderaseră la această convenție.

În consecință,

condamnarea penală a reclamantului pentru infracțiunea de insubordonare nu are

caracter politic.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.A., arătând următoarele:

Decizia pronunțată în

interesul legii nu îi este opozabilă, întrucât acțiunea a fost promovată

anterior pronunțării acesteia.

Mai susține că

infracțiunea pentru care a fost condamnat dobândește, în contextul existent la

acel moment, natura unei infracțiuni politice, deoarece, prin limitarea

libertății de exprimare și a libertății de conștiință, asemenea condamnări

politice au fost posibile doar din cauza regimului politic, de dictatură

comunistă, existent în acea perioadă în România.

Această infracțiune

devine politică, întrucât, în vechiul regim, nu exista posibilitatea executării

serviciului militar alternativ, astfel încât, pentru apartenența recurentului

la un anume cult religios, era nevoit să suporte consecințele penale rezultate

din acest refuz.

De asemenea,

afirmarea conștiinței religioase, iar nu dorința de a aduce atingere

capacității de apărare a țării, l-a determinat să refuze executarea serviciului

militar obligatoriu.

Față de obiectul

juridic, reprezentat de valorile sociale ocrotite, aceste infracțiuni vizau, la

acea vreme, apărarea orânduirii socialiste și securitatea statului socialist,

ceea ce le conferea un evident caracter politic.

Libertatea religioasă

era recunoscută de Constituția României și înainte de anul 1989, iar statul

trebuia să asigure soluții pentru concretizarea textului din legea fundamentală

și posibilitatea executării serviciului militar alternativ membrilor diferitelor

culte religioase, dacă acestea nu intrau în conflict cu interesele sale.

Libertatea de

conștiință, a gândirii, a opiniilor, precum și libertatea credințelor

religioase constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut

de art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu poate

forma obiectul vreunei restrângeri. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o

opinie ori să adere la o credință religioasă, contrar convingerilor sale

Limitarea libertății

de conștiință rezultă și din aceea că recurentul a fost condamnat de instanțe

militare, cercetarea faptelor a fost făcută de organe speciale, i s-a aplicat

un tratament special în perioada executării pedepsei, iar toate acestea converg

spre recunoașterea caracterului politic al condamnării, determinate de

apartenența la un cult religios neinterzis de lege.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Conform art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale,

"Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare".

Instanța este cea

care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în

condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege.

Prin Decizia

pronunțată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în

interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege

nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că:

"Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității

de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive

de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate

din motive politice".

În considerentele

aceste decizii s-a arătat că "condamnările penale pronunțate pentru

infracțiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. - nu

au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990".

S-a reținut că

problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul

legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare

sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință

religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste

infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca

având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat

că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace

de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui

stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

În aceste condiții,

nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de

rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a

fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a

legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același

timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare,

condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de

norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a

stagiului militar.

Înalta Curte a făcut

referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în

legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9

din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost

recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o

aveau, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de

conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale

(Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A.

c/a Elveției, 9 mai 1984).

Deși, în acea

perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare

juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a

satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor

state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a

Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de

îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de

apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui

Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor

omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu

garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de

conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În speță, se pune

aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (insubordonarea pe

motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația

Religioasă "Adventiștii de ziua a 7-a"), în condițiile în care, la

fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ

(respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind

infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de

rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în

realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei

instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în

sensul că infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen. nu are natură

politică și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Susținerile

recurentului, în sensul că Decizia în interesul legii nr. 32/2009 nu îi este

opozabilă, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior

pronunțării acestei decizii, sunt neîntemeiate.

Nu se pune problema

opozabilității acestei decizii față de reclamant, deoarece soluțiile unor

astfel de decizii se pronunță numai în interesul legii și nu stabilesc drepturi

sau obligații în favoarea părților dintr-un anumit dosar, nu rezolvă raporturi

juridice concrete, ci dezleagă probleme de drept interpretate sau aplicate

neunitar de instanțele judecătorești.

Pe de altă parte,

deciziile pronunțate în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțe

în ceea ce privește problemele de drept dezlegate, conform art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Cum Decizia nr.

32/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, în timp ce procesul de

față se afla pe rol, respectiv în fața primei instanțe, decizia este aplicabilă

în speță, neavând relevanță că a fost publicată ulterior introducerii acțiunii.

În consecință, pentru

considerentele arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost

condamnat reclamantul, prin Decizia penală nr. 338 din 5 mai 1978, prevăzută de

art. 334 alin. (2) C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a

urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea

o asemenea natură.

Ca atare, art. 1

alin. (3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente

în speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o

corectă interpretare a dispozițiilor legale în materie, astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca

nefondat, ca o consecință a înlăturării incidenței Legii nr. 221/2009, în

speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva Deciziei nr.

105/2010-A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 octombrie 2011.