ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6933/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 179 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins cererea formulată de reclamantul M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 338 din 5 mai 1978 pronunțată de Tribunalul Militar București, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., prin aceea că, fiind militar, în fața trupei adunate a refuzat să execute un ordin privitor la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că a aderat la o credință religioasă, "Adventiști de ziua a șaptea", care nu-i permite ca sâmbăta să desfășoare activități.

Prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Față de această interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul a apreciat că nici în dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu se încadrează condamnarea reclamantului din prezenta cauză, motiv pentru care cererea a fost respinsă.

Prin Decizia civilă nr. 105/A din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.A.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În mod corect instanța de fond a respins cererea formulată de reclamantul M.A., prin care acesta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond, în mod corect a apreciat că, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., nu are caracter politic, necircumscriindu-se sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXXII din 16 noiembrie 2009, când a soluționat recursul în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, și când a stabilit că "persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. De menționat că infracțiunea prevăzută de art. 334 C. pen. a fost și este reglementată în Titlul X al C. pen.

"Infracțiuni contra capacității de apărare a României", Capitolul I "Infracțiuni săvârșite de militari" - Secțiunea I "Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare", toate aceste infracțiuni având ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, or, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de un anumit context politic, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

Pe de altă parte, condamnarea pentru infracțiunea de insubordonare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, deoarece, în perioada în care reclamantul a fost condamnat, Constituția garanta libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevedea și obligativitatea serviciului militar. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002, pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la organizația religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4, parag.

3, lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). Deși, în anul 1978 (anul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de insubordonare), România nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar nu era fundamental diferită de aceea a unor state care aderaseră la această convenție. În consecință, condamnarea penală a reclamantului pentru infracțiunea de insubordonare nu are caracter politic. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.A., arătând următoarele: Decizia pronunțată în interesul legii nu îi este opozabilă, întrucât acțiunea a fost promovată anterior pronunțării acesteia.

Mai susține că infracțiunea pentru care a fost condamnat dobândește, în contextul existent la acel moment, natura unei infracțiuni politice, deoarece, prin limitarea libertății de exprimare și a libertății de conștiință, asemenea condamnări politice au fost posibile doar din cauza regimului politic, de dictatură comunistă, existent în acea perioadă în România. Această infracțiune devine politică, întrucât, în vechiul regim, nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât, pentru apartenența recurentului la un anume cult religios, era nevoit să suporte consecințele penale rezultate din acest refuz. De asemenea, afirmarea conștiinței religioase, iar nu dorința de a aduce atingere capacității de apărare a țării, l-a determinat să refuze executarea serviciului militar obligatoriu.

Față de obiectul juridic, reprezentat de valorile sociale ocrotite, aceste infracțiuni vizau, la acea vreme, apărarea orânduirii socialiste și securitatea statului socialist, ceea ce le conferea un evident caracter politic. Libertatea religioasă era recunoscută de Constituția României și înainte de anul 1989, iar statul trebuia să asigure soluții pentru concretizarea textului din legea fundamentală și posibilitatea executării serviciului militar alternativ membrilor diferitelor culte religioase, dacă acestea nu intrau în conflict cu interesele sale. Libertatea de conștiință, a gândirii, a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 9 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu poate forma obiectul vreunei restrângeri.

Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrar convingerilor sale Limitarea libertății de conștiință rezultă și din aceea că recurentul a fost condamnat de instanțe militare, cercetarea faptelor a fost făcută de organe speciale, i s-a aplicat un tratament special în perioada executării pedepsei, iar toate acestea converg spre recunoașterea caracterului politic al condamnării, determinate de apartenența la un cult religios neinterzis de lege. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Instanța este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege.

Prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că: "Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice". În considerentele aceste decizii s-a arătat că "condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen.

- nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990". S-a reținut că problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun. Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. În aceste condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Deși, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). În speță, se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (insubordonarea pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă "Adventiștii de ziua a 7-a"), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen.

nu are natură politică și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Susținerile recurentului, în sensul că Decizia în interesul legii nr. 32/2009 nu îi este opozabilă, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior pronunțării acestei decizii, sunt neîntemeiate. Nu se pune problema opozabilității acestei decizii față de reclamant, deoarece soluțiile unor astfel de decizii se pronunță numai în interesul legii și nu stabilesc drepturi sau obligații în favoarea părților dintr-un anumit dosar, nu rezolvă raporturi juridice concrete, ci dezleagă probleme de drept interpretate sau aplicate neunitar de instanțele judecătorești. Pe de altă parte, deciziile pronunțate în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțe în ceea ce privește problemele de drept dezlegate, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Cum Decizia nr. 32/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, în timp ce procesul de față se afla pe rol, respectiv în fața primei instanțe, decizia este aplicabilă în speță, neavând relevanță că a fost publicată ulterior introducerii acțiunii. În consecință, pentru considerentele arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin Decizia penală nr. 338 din 5 mai 1978, prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea o asemenea natură.

Ca atare, art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare a dispozițiilor legale în materie, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca nefondat, ca o consecință a înlăturării incidenței Legii nr. 221/2009, în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva Deciziei nr. 105/2010-A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2011.