ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 719 din 8 septembrie

2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul B.N. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reținând că prin Sentința penală nr. 995 din 28 decembrie 1950,

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 1056/1950, reclamantul

B.N. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 Codul Justiției Militare,

reținându-se că în ziua de 12 decembrie 1950, soldat fiind, inculpatul a fost

chemat de C.M. în vederea trimiterii lui la un detașament de muncă, a refuzat

să execute ordinul ce i-a fost dat de către ofițerul de serviciu de a intra în

front alături de ceilalți soldați, pentru considerentul că religia sa nu îi

permite acest lucru.

Ulterior, prin

Decretul nr. 135/1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale i-a redus pedeapsa la

4 ani închisoare. Pedeapsa a fost executată în perioada 12 decembrie 1950 - 11

iunie 1954.

Prin Decizia de

recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate

din motive politice stabilite, prin art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Deși reclamantul nu a

fost condamnat pentru infracțiunile la care se referă Decizia nr. 32/2009, cele

statuate în cuprinsul acesteia sunt pe deplin aplicabile și în cazul

infracțiunii prevăzute de art. 503 Codul Justiției Militare, deoarece are un

conținut similar cu cea de insubordonare, prevăzută de art. 354 C. pen.

Din motivarea acestei

decizii, tribunalul a reținut faptul că „restrângerea libertății de conștiință

în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de

regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei

obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la

reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist”.

În atare împrejurări,

tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamantul a solicitat acordarea

daunelor morale nu se circumscrie Legii nr. 221/2009, neconstituind o

infracțiune politică, ci o infracțiune împotriva capacității de apărare a

țării.

Dosarul informativ al

reclamantului, depus de comunicat de C.N.S.A.S, relevă existența unei

activități de supraveghere sporadică a reclamantului în perioada 1956 - 1961 de

către organele Ministerului de Interne, motivată de activitatea sectară a

persoanei supravegheate, însă nu a rezultat să fi fost luate măsuri

administrative împotriva reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul B.N., arătând că nu poate fi reținută în

cauză incidența Deciziei nr. 32 din 2 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece această decizie

vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, decret care

reglementează procedura administrativă în fața Direcțiilor de Muncă și

Solidaritate Socială în vederea acordării drepturilor și beneficiilor prevăzute

de lege, pentru foștii deținuți politici. Această instituție nu are competența

de a stabili care sunt condamnările cu caracter politic, acesta fiind atributul

exclusiv al instanței sesizate în temeiul Legii nr. 221/2009. Instanței îi

revine rolul de a constata caracterul politic în baza probelor administrate.

Caracterul politic al

unei condamnări este condiționat de scopul urmărit prin săvârșirea

infracțiunii, scop expres prevăzut de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr.

214/1999. În aprecierea carterului politic al condamnării, instanța nu trebuia

să analizeze conținutul infracțiunii raportat la obligațiile constituționale

sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Această

concluzie se desprinde din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Dispozițiile legale

cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din legea mai sus arătată, rezultă că

măsurile reparatorii erau condiționat strict de opoziția politică față de

regimul comunist și infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat un drept

fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber

cultul religios.

Fapta penală a

reclamantului a fost consecința încălcării unei obligații cetățenești, care nu

crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial s-a considerat că aduce

atingere capacității de apărare a României.

Reclamantul a arătat

că în art. 7 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate expres situațiile în care

persoanele condamnate nu beneficiază de măsuri instituite prin lege, însă fapta

săvârșită de acesta nu intră în această categorie, iar refuzul de a primi arma

s-a datorat convingerilor sale religioase, ceea ce a echivalat cu o oponență

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar și, în aceste

împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte

religioase, au un evident caracter politic.

Prin întâmpinare,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat

respingerea apelului ca nefondat, invocând dispozițiile Deciziei nr. 32/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin Decizia civilă

nr. 342/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul

reclamantului, reținând că refuzul de a pune mana pe armă pentru care acesta a

fost încarcerat se datorează apartenenței la cultul religios M.I., iar din

notele informative administrate în probațiune a rezultat că preocupările

reclamantului au fost de natură religioasă și nicidecum de natură politică.

În ceea ce privește

Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța

de apel a constatat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii,

este aplicabilă și în prezenta acțiune.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în realitate, condamnările

pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la

un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale

care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului

militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de

conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în

discuția instituțiilor Consiliului Europei și a format obiectul mai multor acte

adoptate de Adunarea Parlamentară, concluzionându-se că nu reprezintă o

încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire,

conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul

militar.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.N., arătând că cele statuate de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în

interesul legii, nu erau incidente speței.

Astfel, atât instanța

de fond cât și cea de apel erau ținute să analizeze cererea dedusă judecății

prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv, Legea nr.

221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de

drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura

infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de

legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Recurentul mai

învederează că din acest punct de vedere este irelevant dacă dispozițiile

constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă

legislația comunistă sau post comunistă sancționa penal săvârșirea unor

asemenea fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin

săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Așa fiind, instanța

nu trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării prin raportare la

obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci la scopul urmărit

prin săvârșirea ei.

Prin dispozițiile

Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (2) și

(3)

]

, sfera condamnărilor

cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin

raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția evidentă a

legiuitorului fiind de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor

izvorând din lege, ceea ce rezultă și din expunerea de motive a actului

normativ.

Recurentul arată,

totodată, că infracțiunea pe care a săvârșit-o a vizat afirmarea și, respectiv,

recunoașterea dreptului fundamental garantat de Constituție, anume, exercitarea

liberă a cultului religios.

Recursul formulat

este nefondat, în cauză nefiind întrunite cerințele presupuse de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul reclamant

susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate

prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-Lege 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a

prevederilor Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (3)

]

.

Înalta Curte deși

constată că deși riguroasă susținerea, ea rămâne una formală și fără finalitate

în speța dedusă judecății, date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate (prin

recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanțe.

Or, problema de drept

dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost

una concretă, cu directă incidență și în speța de față.

Astfel, prin decizia

în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice”, ceea ce reprezintă

problema de drept dezlegată prin decizie.

Or, recurentul cauzei

a suferit o condamnare printr-o sentință penală definitivă pentru săvârșirea

infracțiunii de insubordonare, încriminată prin dispozițiile art. 503 din Codul

Justiției Militare, infracțiune

relativ

la

care prin decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că reprezintă o

infracțiune de drept comun, dată fiind absența scopului acestei reglementări

din legea penală, anume, de opoziție la regimul politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în

decizie, că încriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor

infracțiuni a fost reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea

de apărare a țării, ceea ce nu ține de un anumit regim politic, ci de dreptul

suveran al statului de a reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele

de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea

fundamentală.

În plus, astfel cum

deja instanțele de fond au menționat din considerentele aceleiași decizii în

interesul legii, instituirea obligației de executare a serviciului militar a

privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive

religioase sau de altă natură.

Plecând de la această

problemă de drept dezlegată prin recursul în interesul legii, se constată că

aceeași problemă de drept face și obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din

Legea 221/2009, astfel că, din identitate de rațiune, se impune aceeași

soluție: infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 din Codul

Justiției Militare, nu poate fi reținută ca generând o condamnare politică în

sensul acestui text.

Astfel, art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 prevede:

„Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.”

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de

declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr.

221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției, a fost acela

al existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării

despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din

motive politice.

În considerentele

acestei decizii de neconstituționalitate, s-a arătat:

“Or, Curtea observă

că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări

paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.“

Acesta constituie un

argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie

între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990

și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex

esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege,

aceeași soluție).

Drept urmare, dacă

cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de insubordonare (din motive de

libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu caracter

politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse de art.

1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de

caracter politic.

În sfârșit, această

soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de

apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan

național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

aplicarea art. 9 din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în

anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de

conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă

"M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenția europeană a

drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b),

nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de

conștiință (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).”

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 342/A din 8

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.