ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7890/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 719 din 8 septembrie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B.N. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că prin Sentința penală nr. 995 din 28 decembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 1056/1950, reclamantul B.N. a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prevăzută de art. 503 pct. 3 Codul Justiției Militare, reținându-se că în ziua de 12 decembrie 1950, soldat fiind, inculpatul a fost chemat de C.M. în vederea trimiterii lui la un detașament de muncă, a refuzat să execute ordinul ce i-a fost dat de către ofițerul de serviciu de a intra în front alături de ceilalți soldați, pentru considerentul că religia sa nu îi permite acest lucru.

Ulterior, prin Decretul nr. 135/1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale i-a redus pedeapsa la 4 ani închisoare. Pedeapsa a fost executată în perioada 12 decembrie 1950 - 11 iunie 1954. Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice stabilite, prin art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990. Deși reclamantul nu a fost condamnat pentru infracțiunile la care se referă Decizia nr. 32/2009, cele statuate în cuprinsul acesteia sunt pe deplin aplicabile și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 503 Codul Justiției Militare, deoarece are un conținut similar cu cea de insubordonare, prevăzută de art. 354 C. pen.

Din motivarea acestei decizii, tribunalul a reținut faptul că „restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist”. În atare împrejurări, tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale nu se circumscrie Legii nr. 221/2009, neconstituind o infracțiune politică, ci o infracțiune împotriva capacității de apărare a țării.

Dosarul informativ al reclamantului, depus de comunicat de C.N.S.A.S, relevă existența unei activități de supraveghere sporadică a reclamantului în perioada 1956 - 1961 de către organele Ministerului de Interne, motivată de activitatea sectară a persoanei supravegheate, însă nu a rezultat să fi fost luate măsuri administrative împotriva reclamantului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B.N., arătând că nu poate fi reținută în cauză incidența Deciziei nr. 32 din 2 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deoarece această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, decret care reglementează procedura administrativă în fața Direcțiilor de Muncă și Solidaritate Socială în vederea acordării drepturilor și beneficiilor prevăzute de lege, pentru foștii deținuți politici.

Această instituție nu are competența de a stabili care sunt condamnările cu caracter politic, acesta fiind atributul exclusiv al instanței sesizate în temeiul Legii nr. 221/2009. Instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic în baza probelor administrate. Caracterul politic al unei condamnări este condiționat de scopul urmărit prin săvârșirea infracțiunii, scop expres prevăzut de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999. În aprecierea carterului politic al condamnării, instanța nu trebuia să analizeze conținutul infracțiunii raportat la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din legea mai sus arătată, rezultă că măsurile reparatorii erau condiționat strict de opoziția politică față de regimul comunist și infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat un drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Fapta penală a reclamantului a fost consecința încălcării unei obligații cetățenești, care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial s-a considerat că aduce atingere capacității de apărare a României.

Reclamantul a arătat că în art. 7 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate expres situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsuri instituite prin lege, însă fapta săvârșită de acesta nu intră în această categorie, iar refuzul de a primi arma s-a datorat convingerilor sale religioase, ceea ce a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar și, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase, au un evident caracter politic. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând dispozițiile Deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin Decizia civilă nr. 342/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că refuzul de a pune mana pe armă pentru care acesta a fost încarcerat se datorează apartenenței la cultul religios M.I., iar din notele informative administrate în probațiune a rezultat că preocupările reclamantului au fost de natură religioasă și nicidecum de natură politică. În ceea ce privește Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a constatat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii, este aplicabilă și în prezenta acțiune.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei și a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară, concluzionându-se că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., arătând că cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, nu erau incidente speței. Astfel, atât instanța de fond cât și cea de apel erau ținute să analizeze cererea dedusă judecății prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv, Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Recurentul mai învederează că din acest punct de vedere este irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau post comunistă sancționa penal săvârșirea unor asemenea fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Așa fiind, instanța nu trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci la scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 [ art. 1 alin. (2) și (3) ] , sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția evidentă a legiuitorului fiind de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, ceea ce rezultă și din expunerea de motive a actului normativ. Recurentul arată, totodată, că infracțiunea pe care a săvârșit-o a vizat afirmarea și, respectiv, recunoașterea dreptului fundamental garantat de Constituție, anume, exercitarea liberă a cultului religios. Recursul formulat este nefondat, în cauză nefiind întrunite cerințele presupuse de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul reclamant susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [ art. 1 alin. (3) ] . Înalta Curte deși constată că deși riguroasă susținerea, ea rămâne una formală și fără finalitate în speța dedusă judecății, date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanțe. Or, problema de drept dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost una concretă, cu directă incidență și în speța de față.

Astfel, prin decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”, ceea ce reprezintă problema de drept dezlegată prin decizie. Or, recurentul cauzei a suferit o condamnare printr-o sentință penală definitivă pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, încriminată prin dispozițiile art. 503 din Codul Justiției Militare, infracțiune relativ la care prin decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că reprezintă o infracțiune de drept comun, dată fiind absența scopului acestei reglementări din legea penală, anume, de opoziție la regimul politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în decizie, că încriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracțiuni a fost reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, ceea ce nu ține de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. În plus, astfel cum deja instanțele de fond au menționat din considerentele aceleiași decizii în interesul legii, instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

Plecând de la această problemă de drept dezlegată prin recursul în interesul legii, se constată că aceeași problemă de drept face și obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009, astfel că, din identitate de rațiune, se impune aceeași soluție: infracțiunea de insubordonare prevăzută de art. 503 din Codul Justiției Militare, nu poate fi reținută ca generând o condamnare politică în sensul acestui text. Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.” Pe de altă parte, Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției, a fost acela al existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii de neconstituționalitate, s-a arătat: “Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.“ Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege, aceeași soluție).

Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de insubordonare (din motive de libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu caracter politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.

În sfârșit, această soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).” Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 342/A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.