ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1980/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 353/C din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Bihor – secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul D.I.T. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 de lei. În motivarea cererii, a arătat că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 9 martie 2009, s-a reținut în sarcina sa comiterea unor infracțiuni pe care nu le-a săvârșit, ceea ce-l determină să nu se mai simtă în siguranță în România. În pronunțarea sentinței, Tribunalul a constatat că, prin rezoluția sus-menționată, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.M.

de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 288, 289 și 249 C. pen., deoarece faptele nu există în materialitatea lor. Reclamantul nu are temei pentru a i se acorda daune morale în speță, nefiind incidente dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. și nici prevederile constituționale invocate în acțiune. În speță, nu rezultă că reclamantul ar fi fost condamnat pe nedrept sau privat de libertate în mod nelegal. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 40 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel – secția civilă mixtă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanța a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză cerințele art. 504-507 C. proc.

pen. și nici ale art. 998 C. civ., petentul neadministrând dovezi din care să rezulte că trebuie angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, în calitate de comitent pentru prepușii săi (magistrații procurori). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, afirmând că cererea sa de chemare în judecată a fost pe deplin motivată, dar în România, când persoanele care săvârșesc infracțiuni sunt funcționari publici angajați de Guvern, aceștia nu sunt trași la răspundere nici civilă și nici penală, fiind protejați de sistem. Față de susținerile arătate mai sus, Înalta Curte a supus dezbaterii excepția nulității recursului, pe care o consideră întemeiată pentru următoarele considerente: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Aceste motive trebuie să se circumscrie cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Susținerile recurentului, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se pot încadra în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate în textul de lege sus-menționat, fiind practic nemulțumiri generale la adresa sistemului de justiție, fără să se arate, însă, față de obiectul cererii de chemare în judecată, argumentele pentru care ar fi îndeplinite în cauză cerințele răspunderii statului în condițiile art. 504-507 C. proc.

pen. sau art. 998 și următoarele C. civ. Ca atare, imposibilitatea încadrării susținerilor recurentului în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul D.I.T. împotriva deciziei nr. 40/A din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.