ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4532/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.P., prin care a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 RON reprezentând daune morale, așa cum rezultă din sentința nr. 1013 din 24 mai 2011. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că cererea nu se încadrează în dispozițiile art. 52 din Constituția României în raport de art. 504-507 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., deoarece conform art. 52 din Constituția României statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, erorile judiciare fiind cele stabilite de art. 504 și urm. C. proc.

pen., iar răspunderea civilă delictuală nu-și are aplicarea deoarece nu există fapta ilicită, reclamantul neargumentând și nedovedind că actele Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați au fost emise cu încălcarea legii. În ceea ce privește incidența în cauză a art. 504-507 C. proc. pen., Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a fost condamnat definitiv și ulterior achitat prin hotărâre definitivă și nici nu a fost privat de libertate, nu a suferit măsuri restrictive de libertate și nici nu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, respectiv încetarea urmăririi penale sau procesului penal pentru autoritate de lucru judecat. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 893 A din 09 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Analizând hotărârea atacată în raport de motivele de apel, instanța de apel a constatat corectitudinea soluției instanței de fond reținând că, față de acțiunea reclamantului care pretinde daune pentru prejudiciul moral suferit prin două fapte pretins ilicite respectiv inculparea sa pe nedrept conform rechizitoriului din 19 decembrie 2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați și sancționarea sa pe nedrept prin ordonanța din 24 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați, în cauză sunt invocate dispozițiile speciale care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare produse în cauze penale, la care fac trimitere dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, respectiv art. 504-507 C. proc.

pen., dispoziții care nu sunt îndeplinite deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv și ulterior achitat definitiv și nu a suferit măsuri privative de libertate în mod nelegal. A mai reținut, Tribunalul că reclamantul nu a criticat calificarea juridică făcută de instanță în raport de cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, făcând aprecieri doar asupra corectitudinii temeiului juridic al soluției de neîncepere a urmăririi penale adoptată de procuror, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 08 februarie 2012 reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel solicitând casarea acesteia și prin rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, reiterând situația de fapt și făcând referire la ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați din 28 aprilie 2010, ordonanța din 2010 a Primului Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați, ordonanțele acestei din urmă instanțe, decizia penală definitivă nr. 2370/2006 a Tribunalului București, decizia penală definitivă nr. 644/2006 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Buzău, arătând că a fost inculpat, sancționat și trimis în judecată pe nedrept. Deși nu a invocat temeiul de drept al susținerilor nelegalității hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. apreciază că dezvoltarea motivelor face posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la ipoteza aplicării greșite a legii. Din această perspectivă sie constată că instanța de apel a apreciat corect că ordonanțele invocate de reclamant în susținerea cererii sale nu fac dovada condamnării definitive pentru complicitate la infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat și în urma rejudecării, achitarea definitivă penau aceeași faptă, neputând fi atrasă răspunderea patrimonială a statului, pentru eroare judiciară conform art. 504-507 C. proc. pen., astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție. De asemenea, corect a reținut instanța că acesta este temeiul juridic aplicabil în raport de cauza cererii de chemare în judecată, făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogant, conform căruia norma specială - art. 504 și urm. C. proc.

pen., derogă de la norma generală - art. 998-999 C. civ. În speță nu se poate reține incidența art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, pentru angajarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor existenței unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; precum și a existenței vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, deoarece având în vedere situația de fapt expusă de reclamant care se pretinde victima unor erori judiciare produse în dosarui penal nr. 1106/P/2006, dar și obiectul cererii constând în angajarea răspunderii civile patrimoniale constând în angajarea răspunderii civile patrimoniale a statului pentru inculparea și sancționarea sa pe nedrept, întrunirea condițiilor răspunderii civile se analizează numai în raport de dispozițiile cu caracter special prevăzute de art. 504-507 C. proc.

pen., dispoziții la care face trimitereart. 52 alin. (3) din Constituție. Textul constituțional nu reglementează o răspundere generală și necondiționată a acestuia pentru orice act de procedură întocmit de organele judiciare penale, ci doar pentru situațiile limitativ expres prevăzute. Anaiizând răspunderea patrimonială a statului pentru pretinse erori săvârșite de organele judiciare penale prin prisma celor două cazuri prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., instanța de apel a reținut corect că trimiterea în judecată a reclamantului nu s-a finalizat cu condamnarea definitivă și în rejudecare, cu achitarea definitivă și nici nu a fost luată împotriva acestuia vreo măsură care să fi fost declarată nelegală printr-un act al procurorului sau instanței de judecată așa cum prevăd dispozițiile legale precitate, nefiind întrunite condițiile pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a statului pentru eroare judiciară, art. 998-999 C. proc.

civ. negăsindu-și aplicarea în cauză, față de împrejurarea că nu există faptă ilicită. Hotărârile pronunțate în alte cauze, invocate pentru justificarea întinderii reparației și demonstrarea sancționării saie pe nedrept, nu au relevanță deoarece acestea nu au legătură cu speța și nu constituie izvor de drept. Ca urmare, constatând că hotărârea atacată este legală și la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei civile nr. 893 A din 09 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.