ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4532/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.P.,

prin care a solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei

de 150.000 RON reprezentând daune morale, așa cum rezultă din sentința nr. 1013

din 24 mai 2011.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că cererea nu se încadrează în dispozițiile

art. 52 din Constituția României în raport de art. 504-507 C. proc. pen. și

art. 998-999 C. civ., deoarece conform art. 52 din Constituția României statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, erorile judiciare

fiind cele stabilite de art. 504 și urm. C. proc. pen., iar răspunderea civilă delictuală

nu-și are aplicarea deoarece nu există fapta ilicită, reclamantul neargumentând

și nedovedind că actele Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați au fost emise

cu încălcarea legii.

În ceea ce privește

incidența în cauză a art. 504-507 C. proc. pen., Tribunalul a apreciat că reclamantul

nu a fost condamnat definitiv și ulterior achitat prin hotărâre definitivă și nici

nu a fost privat de libertate, nu a suferit măsuri restrictive de libertate și nici

nu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, respectiv încetarea

urmăririi penale sau procesului penal pentru autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a declarat apel care a fost respins ca nefondat, prin decizia

civilă nr. 893 A din 09 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Analizând hotărârea

atacată în raport de motivele de apel, instanța de apel a constatat corectitudinea

soluției instanței de fond reținând că, față de acțiunea reclamantului care pretinde

daune pentru prejudiciul moral suferit prin două fapte pretins ilicite respectiv

inculparea sa pe nedrept conform rechizitoriului din 19 decembrie 2006 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Galați și sancționarea sa pe nedrept prin ordonanța din

24 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați, în cauză sunt invocate

dispozițiile speciale care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru

erorile judiciare produse în cauze penale, la care fac trimitere dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Constituție, respectiv art. 504-507 C. proc. pen., dispoziții

care nu sunt îndeplinite deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv și ulterior

achitat definitiv și nu a suferit măsuri privative de libertate în mod nelegal.

A mai reținut, Tribunalul că reclamantul nu a criticat calificarea juridică făcută

de instanță în raport de cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, făcând

aprecieri doar asupra corectitudinii temeiului juridic al soluției de neîncepere

a urmăririi penale adoptată de procuror, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile

art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 08

februarie 2012 reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel

solicitând casarea acesteia și prin rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată, reiterând situația de fapt și făcând referire la ordonanța Parchetului

de pe lângă Judecătoria Galați din 28 aprilie 2010, ordonanța din 2010 a Primului

Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați, ordonanțele acestei din

urmă instanțe, decizia penală definitivă nr. 2370/2006 a Tribunalului București,

decizia penală definitivă nr. 644/2006 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Buzău,

arătând că a fost inculpat, sancționat și trimis în judecată pe nedrept.

Deși nu a invocat

temeiul de drept al susținerilor nelegalității hotărârii atacate, Înalta Curte,

în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. apreciază că dezvoltarea motivelor face

posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la ipoteza

aplicării greșite a legii.

Din această perspectivă

sie constată că instanța de apel a apreciat corect că ordonanțele invocate de reclamant

în susținerea cererii sale nu fac dovada condamnării definitive pentru complicitate

la infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat și în urma rejudecării,

achitarea definitivă penau aceeași faptă, neputând fi atrasă răspunderea patrimonială

a statului, pentru eroare judiciară conform art. 504-507 C. proc. pen., astfel că

nu sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție.

De asemenea, corect

a reținut instanța că acesta este temeiul juridic aplicabil în raport de cauza cererii

de chemare în judecată, făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogant,

conform căruia norma specială - art. 504 și urm. C. proc. pen., derogă de la norma

generală - art. 998-999 C. civ.

În speță nu se

poate reține incidența art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea pentru

fapta proprie, pentru angajarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor

existenței unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între

fapta ilicită și prejudiciu; precum și a existenței vinovăției celui care a cauzat

prejudiciul, deoarece având în vedere situația de fapt expusă de reclamant care

se pretinde victima unor erori judiciare produse în dosarui penal nr. 1106/P/2006,

dar și obiectul cererii constând în angajarea răspunderii civile patrimoniale constând

în angajarea răspunderii civile patrimoniale a statului pentru inculparea și sancționarea

sa pe nedrept, întrunirea condițiilor răspunderii civile se analizează numai în

raport de dispozițiile cu caracter special prevăzute de art. 504-507 C. proc.

pen., dispoziții la care face trimitereart. 52 alin. (3) din Constituție.

Textul constituțional

nu reglementează o răspundere generală și necondiționată a acestuia pentru orice

act de procedură întocmit de organele judiciare penale, ci doar pentru situațiile

limitativ expres prevăzute.

Anaiizând răspunderea

patrimonială a statului pentru pretinse erori săvârșite de organele judiciare penale

prin prisma celor două cazuri prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., instanța

de apel a reținut corect că trimiterea în judecată a reclamantului nu s-a finalizat

cu condamnarea definitivă și în rejudecare, cu achitarea definitivă și nici nu a

fost luată împotriva acestuia vreo măsură care să fi fost declarată nelegală printr-un

act al procurorului sau instanței de judecată așa cum prevăd dispozițiile legale

precitate, nefiind întrunite condițiile pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială

a statului pentru eroare judiciară, art. 998-999 C. proc. civ. negăsindu-și aplicarea

în cauză, față de împrejurarea că nu există faptă ilicită.

Hotărârile pronunțate

în alte cauze, invocate pentru justificarea întinderii reparației și demonstrarea

sancționării saie pe nedrept, nu au relevanță deoarece acestea nu au legătură cu

speța și nu constituie izvor de drept.

Ca urmare, constatând

că hotărârea atacată este legală și la adăpost de orice critică, Înalta Curte, în

conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei civile nr. 893 A din 09 decembrie

2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.