ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr.

167 din 11 martie 2010 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții G.I., A.I. T.L., H.D., I.M., B.C. și B.P. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

obligat pârâtul la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de daune morale,

respingând capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor materiale în

sumă de 25.000 lei.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că autorul reclamanților, B.C., a fost condamnat la 4 ani

de închisoare, executată în perioada 29 noiembrie 1949 - 27 noiembrie 1953 și 6

ani de închisoare corecțională, executată în perioada 20 ianuarie 1959 - 17

ianuarie 1965 pentru două infracțiuni de uneltire contra ordinii sociale,

confiscându-i-se și averea, că reclamanții au făcut dovada cu acte de stare

civilă că sunt succesorii lui B.C., fiind îndreptățiți să solicite despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnare și că au probat

suferințele fizice și psihice suferite de acesta atât în timpul detenției, cât

și ulterior.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Prin deciziei nr. 224 A

din 02 septembrie 2010 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins recursul

reclamanților, a admis recursul pârâtului și a obligat Statul Român la plata

sumei de 5.000 Euro cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 a limitat cuantumul

despăgubirilor pe care le pot obține descendenții unei persoane care a suferit

condamnări cu caracter politic la 5000 Euro. Chiar dacă reclamanții au indicat

în cererea de chemare în judecată ca temei juridic și dispozițiile art. 998 -

999 C. civ., apărările și probatoriile făcute sunt cele specifice legii

speciale, iar nu ale unei acțiuni ce are ca temei răspunderea civilă

delictuală.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții au criticat

hotărârea instanței de apel, susținând că aceasta a ignorat faptul că

perioadele de detenție ale autorului au dus la distrugerea totală a stării

economice, de sănătate, a relațiilor intersociale și a relațiilor de familie,

că autorul a fost o persoană importantă din punct de vedere material și social,

a cărei avere a fost confiscată, că nu au fost avute în vedere importanța

valorii sociale ocrotite și lezate, consecințele suferite de persoana vătămată

în plan fizic și psihic, implicațiile în viața socială a persoanei vătămate. Au

susținut că a fost încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție privind

neretroactivitatea legii, dar și art. 14 din CEDO care consacră principiul

egalității în drepturi și crearea unor situații juridice nediscriminatorii față

de persoanele care obținut hotărâri definitive, instanța ignorând cuantumul

daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare.

Aplicarea dispozițiilor O.U.G. 62/2010 poate fi privită ca o reală expropriere

pentru persoanele care au formulat o cerere și au obținut o hotărâre înaintea

modificării legii. Au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Pârâtul Statul Român a

criticat decizia instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

7 C. proc. civ., susținând că decizia este nemotivată și că nu a precizat de ce

sunt înlăturate criticile împotriva sentinței instanței de fond. Totodată,

decizia apare ca fiind contradictorie cu privire la soluționarea problemei

temeiului juridic al cererii, întrucât, față de invocarea de către reclamanți a

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., acțiunea trebuia respinsă. De asemenea, a

criticat decizia recurată și sub aspectul acordării nediferențiate a daunelor

morale, deși reclamanții sunt din două categorii diferite de succesori legali.

A invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamanților care au formulat acțiunea în

calitate de moștenitori ai lui B.C., deși daunele morale au întotdeauna un

caracter personal, iar condamnarea nu i-a vizat pe aceștia.

Analizând

recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată

următoarele:

Recursul

reclamanților, ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.,

se privește ca fondat, urmând a fi admis pentru considerentele

ce succed:

Instanța de apel a

dimensionat daunele morale de care pot beneficia reclamanții în raport de

consecințele negative produse asupra autorului lor de condamnările politice

însumând 10 ani de privare de libertate, dar și în raport de dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane

vizate de Legea nr. 221/2009.

La data pronunțării

deciziei nr. 224/A de către Curtea de Apel Galați, respectiv 2 septembrie 2010,

O.U.G. nr. 62/2010 era în vigoare și își producea pe deplin efectele.

Ulterior, Curtea

Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza

I

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare au fost declarate neconstituționale.

Potrivit dispozițiilor

art. 147 alin. (4) din Constituție „Deciziile

Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor."

Din interpretarea

dispozițiilor constituționale aplicate la situația premisă din cauza de față -

existența unei hotărâri definitive la momentul declarării

neconstituționalității textului de lege - rezultă că Decizia nr. 1358/2010 nu

poate produce efecte în speța dedusă judecății.

Pe de altă parte, ca o

consecință a caracterului obligatoriu

erga omnes

al deciziilor Curții

Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care

se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea

normativă a cărei constituționalitate a fost constatată nu mai poate fi

aplicată de niciun subiect de drept, (cu atât mai puțin de autoritățile și

instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume

de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al

României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din

Constituție. Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curții

Constituționale a fost, de altfel, tranșată de instanța de contencios

constituțional prin Decizia nr. 169/1999, publicată în M.Of. nr. 151 din 12

aprilie 2000.

Așadar, Înalta Curte nu

mai poate aplica la momentul judecării recursurilor dispozițiile art.

I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Pe cale de consecință,

aprecierea daunelor morale solicitate de recurenții-reclamanți urmează a se

realiza păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între

natura valorilor lezate și sumele acordate.

Prejudiciul moral nu se

poate rezuma la determinarea „prețului" suferinței psihice, și nu poate fi

reparat strict prin echivalentul său în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea

nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura

nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Daunele morale, ca

echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate

de descendenții celui condamnat pentru vătămarea intereselor personale

nepatrimoniale ale acestuia, cum ar fi libertatea de mișcare, onoarea,

reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective.

Din actele și lucrările

dosarului a rezultat că în perioada detenției defunctul a fost supus unor

violențe fizice și psihice, torturi, înfometări și umilințe ce și-au pus

amprenta pe sănătatea sa. Suferințele psihice au continuat și după eliberare,

datorită presiunilor exercitate de autorități, care au continuat să-1

urmărească. Nu în ultimul rând, confiscarea averii a determinat alte suferințe

atât autorului, cât și familiei sale, aceștia fiind obligați să trăiască cu

mijloace de subzistență minime.

Or, prin lipsirea de

libertate ca urmare a unor condamnări succesive cu caracter politic, ce au

însumat 10 ani, executate la Canal și la Gherla, locuri cunoscute pentru

condițiile de detenție inumane, unde tratamentul degradant al deținuților

constituia o obișnuință, este evident că B.C. a suferit o vătămare gravă a

drepturilor sale, iar consecințele negative suportate pe plan fizic și psihic

trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

In ce privește cuantumul

despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând cu criteriile amintite ale

proporționalității și justului echilibru, va stabili cuantumul acestora pentru

a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de

autorul reclamanților prin faptul condamnării sale pentru săvârșirea unei fapte

considerate de legea actuală ca având caracter politic.

La stabilirea acestui

cuantum instanța va avea în vedere și faptul, necontestat de partea adversă, că

recurenții-reclamanți nu au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin raportare la datele

concrete ale cauzei se apreciază că o sumă de 12.000 Euro pe an de condamnare

la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate,

care corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care

este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Recursul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vrancea urmează a fi respins ca nefondat,

pentru considerentele ce succed:

Motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în modalitatea nemotivării hotărârii

atacate, respectiv a cuprinderii unor motive contradictorii, nu este incident

în cauza de față.

Instanța de apel a

motivat acordarea daunelor morale în cuantumul maxim prevăzut de O.U.G. nr.

62/2010, față de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009,

așa cum a fost modificat prin actul normativ arătat și având în vedere perioada

de detenție de 10 ani, executată de autorul reclamanților. Enunțarea acestor

criterii raportate la starea de fapt pe deplin stabilită de instanța de fond și

necontestată de niciuna din părți exclude situația nemotivării hotărârii invocată

de recurentul-pârât, modul de redactare al hotărârii permițând exercitarea

controlului judiciar.

De asemenea, nu poate fi

primită critica referitoare la existența unei motivări contradictorii, față de

împrejurarea că instanța de apel a reținut că deși reclamanții au invocat drept

temei juridic dispozițiile art. 998-999 C. civ., a considerate aplicabile

prevederile Legii nr. 221/2001 și, pe acest motiv, nu a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pe de o parte, analizând

cererea de chemare în judecată Înalta curte constată că reclamanții au invocat

drept temei juridic al acțiunii introductive atât dispozițiile Legii nr. 221/2009,

cât și pe cele art. 998-999 C. civ. Așadar, înlăturând unul dintre temeiurile

de drept pe care reclamanții le-au considerat aplicabile, instanța a menținut

primul temei juridic invocat.

Pe de altă parte,

instanța nu este ținută de motivarea în drept pe care partea o invocă în

susținerea pretențiilor sale, astfel încât nu era, în niciun caz, justificată o

soluție de respingere a acțiunii pe acest considerent.

De aceea, nu se poate

constata existența în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii,

așa cum susține recurentul-pârât.

O altă critică promovată

de pârâtul Statul Român este aceea potrivit căreia, deși a constatat că

reclamanții fac parte din două clase de moștenitori diferite, pentru care O.U.G.

nr. 62/2010 stabilea limite maxime diferite ale despăgubirilor morale, instanța

de apel a obligat pârâtul la plata unor daune globale, nediferențiate.

Instanța de apel nu a

pierdut din vedere starea de fapt, ba chiar a menționat-o în considerentele

deciziei. O asemenea diferențiere în dispozitivul deciziei nu putea fi însă

făcută, din moment ce prin cererea de chemare în judecată reclamanții au

înțeles să solicite o sumă globală, în calitatea lor de moștenitori ai

autorului B.C. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză există o solidaritate

activă a creditorilor, oricare dintre aceștia putând solicita executarea silită

a hotărârii, pentru întreaga sumă, față de debitorul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de recurs

pârâtul a înțeles să invoce și inadmisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea

că reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor morale pentru autorul lor,

B.C., iar repararea prejudiciului moral este un drept de natură exclusiv

personală ce nu se poate transmite prin moștenire.

Un asemenea punct de

vedere este contrar dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care

prevede că poate solicita obligarea

statului

la despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul

unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv."

Posibilitatea ca

descendenții, până la gradul al doilea inclusiv, al unei persoane care a

suferit o condamnare cu caracter politic, să introducă o acțiune împotriva

Statului Român după decesul autorului lor este prevăzută chiar de lege, astfel

încât excepția inadmisibilității cererii nu are suport legal, neputând fi

primită.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul reclamanților, va modifica în parte decizia instanței de

apel în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtului și va respinge

recursul aceluiași pârât.

Constatând că

recurentul-pârât a căzut în pretenții, va face aplicațiunea dispozițiilor art.

274 C. proc. civ. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 1000 lei, făcute de reclamanți în recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții G.I., A.I., T.L., H.D., I.M., B.C. și B.P. împotriva deciziei

nr. 224 A din 02 septembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe

care o modifică în parte.

Respinge ca nefondat

apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 167 din 11 martie 2010

a Tribunalului Vrancea, secția civilă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Obligă recurentul-pârât

la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2011.