ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 167 din 11 martie 2010 Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.I., A.I. T.L., H.D., I.M., B.C. și B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 120.000 Euro cu titlu de daune morale, respingând capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor materiale în sumă de 25.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorul reclamanților, B.C., a fost condamnat la 4 ani de închisoare, executată în perioada 29 noiembrie 1949 - 27 noiembrie 1953 și 6 ani de închisoare corecțională, executată în perioada 20 ianuarie 1959 - 17 ianuarie 1965 pentru două infracțiuni de uneltire contra ordinii sociale, confiscându-i-se și averea, că reclamanții au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt succesorii lui B.C., fiind îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnare și că au probat suferințele fizice și psihice suferite de acesta atât în timpul detenției, cât și ulterior. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Prin deciziei nr. 224 A din 02 septembrie 2010 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins recursul reclamanților, a admis recursul pârâtului și a obligat Statul Român la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de daune morale. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 a limitat cuantumul despăgubirilor pe care le pot obține descendenții unei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic la 5000 Euro. Chiar dacă reclamanții au indicat în cererea de chemare în judecată ca temei juridic și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., apărările și probatoriile făcute sunt cele specifice legii speciale, iar nu ale unei acțiuni ce are ca temei răspunderea civilă delictuală.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții au criticat hotărârea instanței de apel, susținând că aceasta a ignorat faptul că perioadele de detenție ale autorului au dus la distrugerea totală a stării economice, de sănătate, a relațiilor intersociale și a relațiilor de familie, că autorul a fost o persoană importantă din punct de vedere material și social, a cărei avere a fost confiscată, că nu au fost avute în vedere importanța valorii sociale ocrotite și lezate, consecințele suferite de persoana vătămată în plan fizic și psihic, implicațiile în viața socială a persoanei vătămate.

Au susținut că a fost încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție privind neretroactivitatea legii, dar și art. 14 din CEDO care consacră principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice nediscriminatorii față de persoanele care obținut hotărâri definitive, instanța ignorând cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare. Aplicarea dispozițiilor O.U.G. 62/2010 poate fi privită ca o reală expropriere pentru persoanele care au formulat o cerere și au obținut o hotărâre înaintea modificării legii. Au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul Statul Român a criticat decizia instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., susținând că decizia este nemotivată și că nu a precizat de ce sunt înlăturate criticile împotriva sentinței instanței de fond. Totodată, decizia apare ca fiind contradictorie cu privire la soluționarea problemei temeiului juridic al cererii, întrucât, față de invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., acțiunea trebuia respinsă. De asemenea, a criticat decizia recurată și sub aspectul acordării nediferențiate a daunelor morale, deși reclamanții sunt din două categorii diferite de succesori legali. A invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamanților care au formulat acțiunea în calitate de moștenitori ai lui B.C., deși daunele morale au întotdeauna un caracter personal, iar condamnarea nu i-a vizat pe aceștia.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamanților, ce poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se privește ca fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a dimensionat daunele morale de care pot beneficia reclamanții în raport de consecințele negative produse asupra autorului lor de condamnările politice însumând 10 ani de privare de libertate, dar și în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea nr. 221/2009. La data pronunțării deciziei nr. 224/A de către Curtea de Apel Galați, respectiv 2 septembrie 2010, O.U.G.

nr. 62/2010 era în vigoare și își producea pe deplin efectele. Ulterior, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare au fost declarate neconstituționale. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Din interpretarea dispozițiilor constituționale aplicate la situația premisă din cauza de față - existența unei hotărâri definitive la momentul declarării neconstituționalității textului de lege - rezultă că Decizia nr. 1358/2010 nu poate produce efecte în speța dedusă judecății.

Pe de altă parte, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei constituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție. Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale a fost, de altfel, tranșată de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 169/1999, publicată în M.Of.

nr. 151 din 12 aprilie 2000. Așadar, Înalta Curte nu mai poate aplica la momentul judecării recursurilor dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Pe cale de consecință, aprecierea daunelor morale solicitate de recurenții-reclamanți urmează a se realiza păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „prețului" suferinței psihice, și nu poate fi reparat strict prin echivalentul său în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de descendenții celui condamnat pentru vătămarea intereselor personale nepatrimoniale ale acestuia, cum ar fi libertatea de mișcare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în familie a persoanei respective. Din actele și lucrările dosarului a rezultat că în perioada detenției defunctul a fost supus unor violențe fizice și psihice, torturi, înfometări și umilințe ce și-au pus amprenta pe sănătatea sa. Suferințele psihice au continuat și după eliberare, datorită presiunilor exercitate de autorități, care au continuat să-1 urmărească. Nu în ultimul rând, confiscarea averii a determinat alte suferințe atât autorului, cât și familiei sale, aceștia fiind obligați să trăiască cu mijloace de subzistență minime.

Or, prin lipsirea de libertate ca urmare a unor condamnări succesive cu caracter politic, ce au însumat 10 ani, executate la Canal și la Gherla, locuri cunoscute pentru condițiile de detenție inumane, unde tratamentul degradant al deținuților constituia o obișnuință, este evident că B.C. a suferit o vătămare gravă a drepturilor sale, iar consecințele negative suportate pe plan fizic și psihic trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri. In ce privește cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând cu criteriile amintite ale proporționalității și justului echilibru, va stabili cuantumul acestora pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de autorul reclamanților prin faptul condamnării sale pentru săvârșirea unei fapte considerate de legea actuală ca având caracter politic.

La stabilirea acestui cuantum instanța va avea în vedere și faptul, necontestat de partea adversă, că recurenții-reclamanți nu au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Prin raportare la datele concrete ale cauzei se apreciază că o sumă de 12.000 Euro pe an de condamnare la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate, care corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele ce succed: Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. în modalitatea nemotivării hotărârii atacate, respectiv a cuprinderii unor motive contradictorii, nu este incident în cauza de față. Instanța de apel a motivat acordarea daunelor morale în cuantumul maxim prevăzut de O.U.G. nr. 62/2010, față de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, așa cum a fost modificat prin actul normativ arătat și având în vedere perioada de detenție de 10 ani, executată de autorul reclamanților. Enunțarea acestor criterii raportate la starea de fapt pe deplin stabilită de instanța de fond și necontestată de niciuna din părți exclude situația nemotivării hotărârii invocată de recurentul-pârât, modul de redactare al hotărârii permițând exercitarea controlului judiciar.

De asemenea, nu poate fi primită critica referitoare la existența unei motivări contradictorii, față de împrejurarea că instanța de apel a reținut că deși reclamanții au invocat drept temei juridic dispozițiile art. 998-999 C. civ., a considerate aplicabile prevederile Legii nr. 221/2001 și, pe acest motiv, nu a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pe de o parte, analizând cererea de chemare în judecată Înalta curte constată că reclamanții au invocat drept temei juridic al acțiunii introductive atât dispozițiile Legii nr. 221/2009, cât și pe cele art. 998-999 C. civ. Așadar, înlăturând unul dintre temeiurile de drept pe care reclamanții le-au considerat aplicabile, instanța a menținut primul temei juridic invocat.

Pe de altă parte, instanța nu este ținută de motivarea în drept pe care partea o invocă în susținerea pretențiilor sale, astfel încât nu era, în niciun caz, justificată o soluție de respingere a acțiunii pe acest considerent. De aceea, nu se poate constata existența în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, așa cum susține recurentul-pârât. O altă critică promovată de pârâtul Statul Român este aceea potrivit căreia, deși a constatat că reclamanții fac parte din două clase de moștenitori diferite, pentru care O.U.G. nr. 62/2010 stabilea limite maxime diferite ale despăgubirilor morale, instanța de apel a obligat pârâtul la plata unor daune globale, nediferențiate. Instanța de apel nu a pierdut din vedere starea de fapt, ba chiar a menționat-o în considerentele deciziei.

O asemenea diferențiere în dispozitivul deciziei nu putea fi însă făcută, din moment ce prin cererea de chemare în judecată reclamanții au înțeles să solicite o sumă globală, în calitatea lor de moștenitori ai autorului B.C. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză există o solidaritate activă a creditorilor, oricare dintre aceștia putând solicita executarea silită a hotărârii, pentru întreaga sumă, față de debitorul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs pârâtul a înțeles să invoce și inadmisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea că reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor morale pentru autorul lor, B.C., iar repararea prejudiciului moral este un drept de natură exclusiv personală ce nu se poate transmite prin moștenire.

Un asemenea punct de vedere este contrar dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevede că poate solicita obligarea statului la despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv." Posibilitatea ca descendenții, până la gradul al doilea inclusiv, al unei persoane care a suferit o condamnare cu caracter politic, să introducă o acțiune împotriva Statului Român după decesul autorului lor este prevăzută chiar de lege, astfel încât excepția inadmisibilității cererii nu are suport legal, neputând fi primită.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va modifica în parte decizia instanței de apel în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtului și va respinge recursul aceluiași pârât. Constatând că recurentul-pârât a căzut în pretenții, va face aplicațiunea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, făcute de reclamanți în recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.I., A.I., T.L., H.D., I.M., B.C. și B.P. împotriva deciziei nr. 224 A din 02 septembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o modifică în parte. Respinge ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 167 din 11 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea. Menține restul dispozițiilor deciziei. Obligă recurentul-pârât la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.