ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3935/2012

Deliberând,

în aplicarea dispozițiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului

de față;

Prin sentința civilă nr.

923 din 24 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis în

parte cererea formulată de reclamantul S.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P., obligând pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de

daune morale, echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul și Ministerul Public,

prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr.

165/ A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX - a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului

ca nefondat și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul Public, prin Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată și a respins

acțiunea.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că pretențiile formulate de reclamant au fost

fundamentate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

prevederi ce au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale. Ca urmare a trecerii termenului

stabilit de art. 147 alin. (1) din Constituție, fără ca dispozițiile cenzurate

să fie puse în acord cu legea fundamentală, acestea și-au încetat efectele, cu

consecința lipsirii de suport legal a cererii introductive de instanță. în ceea

ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a

reținut că acesta nu are o speranță legitimă la obținerea unor compensații

pentru acoperirea prejudiciului moral ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009,

întrucât dreptul său la despăgubiri nu se poate materializa fără urmarea cu

succes a procedurii judiciare, respectiv fără obținerea unei hotărâri

definitive în acest sens. Cât privește precizarea temeiului juridic de către

reclamant, direct în apel, se apreciază că aceasta are valențele unei schimbări

a cauzei acțiunii, interzisă în apel de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea

deciziei recurate, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinței

instanței de fond și admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată. A

invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

În motivarea

recursului a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată,

sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului și că legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia. De asemenea, a criticat decizia atacată sub aspectul aprecierii

eronate a conținutului probelor, dar și sub aspectul greșitei interpretări a

temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, din moment ce

despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție

garantat de C. civ. și de Constituția României. Susține că instanța trebuie să

țină cont de dispozițiile art. 20 din Constituția României, de art. 5, 6 și 14

din CEDO și ale Rezoluției 1096 din 1996 a CE, care primează, că în adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională aceasta nu și-a

respectat propriile decizii, uitând că au fost acordate daune morale

consistente în cauze similare, fundamentate pe un alt temei de drept, respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare în acel

moment. Apreciază că în favoarea sa s-a stabilit prin această lege specială un

drept subiectiv patrimonial, ce se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă

că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Prin chiar cererea de recurs, reclamantul înțelege să

critice decizia atacată doar pentru lipsa temeiului legal și pentru încălcarea

și greșita aplicare a legii.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea

unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus

judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce

în speță nu se verifică.

Criticile formulate

de reclamant urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită

nici critica referitoare la faptul că despăgubirile puteau fi solicitate

oricum, în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ. și de

Constituția României. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a

înțeles să-și întemeieze pretențiile exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Abia în apel, prin precizările aflate la filele 25 - 32, reclamantul a

solicitat instanței să aibă în vedere și alte temeiuri juridice decât cel

inițial invocat, respectiv art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din

1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 40/ 34 din 1985 și art. 5, 6 și 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta față de modificările

survenite prin deciziile Curții Constituționale.

Or, așa cum corect a

reținut instanța de apel, dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

interzic în mod expres schimbarea în apel a cauzei.

Dreptul de acces la

justiție, invocat de recurentul - reclamant, nu este încălcat prin dispozițiile

legale mai sus invocate, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat pe acesta să

stabilească temeiul juridic precizat în apel, încă de la instanța de fond.

Tribunalul nu a putut judeca decât în limitele stabilite prin cererea de

chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilității și numai în

aceste limite instanțele de control au putut verifica legalitatea hotărârii

pronunțate.

Cât privește

susținerea că, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României, dispozițiile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului primează, în mod corect instanța de apel a reținut că o asemenea critică

nu poate fi primită, atâta timp cât Curtea Constituțională a stabilit că

reparațiile morale reglementate prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 produc atingere tocmai valorii supreme care este dreptatea

în statul social și democratic. În speță nu poate fi vorba despre o încălcare a

dispozițiilor art. 14 din Convenție, pentru că nu se poate reține existența

unei discriminări între persoane aflate în situații identice, care sunt tratate

preferențial unele față de altele, fără o justificare obiectivă și rezonabilă

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, așa cum

susține recurentul - reclamant. Respingerea acțiunii reclamantului a avut loc

în condițiile în care, în limitele legii, Curtea Constituțională a exercitat

controlul a posteriori de constituționalitate al unei dispoziții legale aflate

în vigoare.

Pentru toate aceste considerente, în raport de

dispozițiile art. 312

C

.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu

consecința menținerii

deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.

N. împotriva

deciziei nr.165/ A din 26 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.