ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3935/2012

Deliberând, în aplicarea dispozițiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 923 din 24 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V - a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul S.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., obligând pârâtul la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plății. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul și Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 165/ A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul reclamantului ca nefondat și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

prin D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că pretențiile formulate de reclamant au fost fundamentate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederi ce au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Ca urmare a trecerii termenului stabilit de art. 147 alin. (1) din Constituție, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, acestea și-au încetat efectele, cu consecința lipsirii de suport legal a cererii introductive de instanță.

în ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că acesta nu are o speranță legitimă la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009, întrucât dreptul său la despăgubiri nu se poate materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, respectiv fără obținerea unei hotărâri definitive în acest sens. Cât privește precizarea temeiului juridic de către reclamant, direct în apel, se apreciază că aceasta are valențele unei schimbări a cauzei acțiunii, interzisă în apel de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului său, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond și admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată.

A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În motivarea recursului a susținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului și că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia. De asemenea, a criticat decizia atacată sub aspectul aprecierii eronate a conținutului probelor, dar și sub aspectul greșitei interpretări a temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, din moment ce despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ.

și de Constituția României. Susține că instanța trebuie să țină cont de dispozițiile art. 20 din Constituția României, de art. 5, 6 și 14 din CEDO și ale Rezoluției 1096 din 1996 a CE, care primează, că în adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională aceasta nu și-a respectat propriile decizii, uitând că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, fundamentate pe un alt temei de drept, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare în acel moment. Apreciază că în favoarea sa s-a stabilit prin această lege specială un drept subiectiv patrimonial, ce se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Prin chiar cererea de recurs, reclamantul înțelege să critice decizia atacată doar pentru lipsa temeiului legal și pentru încălcarea și greșita aplicare a legii. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Criticile formulate de reclamant urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că despăgubirile puteau fi solicitate oricum, în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ. și de Constituția României. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a înțeles să-și întemeieze pretențiile exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Abia în apel, prin precizările aflate la filele 25 - 32, reclamantul a solicitat instanței să aibă în vedere și alte temeiuri juridice decât cel inițial invocat, respectiv art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 40/ 34 din 1985 și art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta față de modificările survenite prin deciziile Curții Constituționale. Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzic în mod expres schimbarea în apel a cauzei. Dreptul de acces la justiție, invocat de recurentul - reclamant, nu este încălcat prin dispozițiile legale mai sus invocate, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat pe acesta să stabilească temeiul juridic precizat în apel, încă de la instanța de fond.

Tribunalul nu a putut judeca decât în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilității și numai în aceste limite instanțele de control au putut verifica legalitatea hotărârii pronunțate. Cât privește susținerea că, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, dispozițiile art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului primează, în mod corect instanța de apel a reținut că o asemenea critică nu poate fi primită, atâta timp cât Curtea Constituțională a stabilit că reparațiile morale reglementate prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 produc atingere tocmai valorii supreme care este dreptatea în statul social și democratic.

În speță nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor art. 14 din Convenție, pentru că nu se poate reține existența unei discriminări între persoane aflate în situații identice, care sunt tratate preferențial unele față de altele, fără o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, așa cum susține recurentul - reclamant. Respingerea acțiunii reclamantului a avut loc în condițiile în care, în limitele legii, Curtea Constituțională a exercitat controlul a posteriori de constituționalitate al unei dispoziții legale aflate în vigoare. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C . proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. N. împotriva deciziei nr.165/ A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.