ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4446/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1613 din 5 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul E.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta la plata sumei de 10.000 Euro echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apelurile fiind respinse prin decizia civilă nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată (30 noiembrie 2009) era în vigoare Legea 221/2009, că dispozițiile art. 5 alin. (1) au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, la inițiativa Statului Român, că după publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360/2010 legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate prin Legea 202/2010, înțelegând să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea 221/2009, respectând astfel obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală.

Astfel, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, deoarece situației juridice nou create (ca urmare a declarării neconstituționalității legii incidente cauzei de față, după momentul promovării acțiunii) nu i se aplică nicio dispoziție legală nouă, astfel încât nu se poate vorbi despre aplicarea imediată a unei norme juridice. Dacă s-ar constata că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru recurentul-reclamant prin raportare la situația altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Aplicând la cazul concret jurisprudența CEDO în materia principiului nediscriminării, dar și imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, Curtea a constatat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale și că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament. Pe cale de consecință, a reținut că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea dispusă prin sentința nr. 141/1958 pronunțată de Tribunalul Militar Regional București pentru favorizare la crima de acte de teroare, definitivă prin decizia penală nr. 446 din 1 decembrie 1958 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

Cât privește criticile formulate de reclamant și pârât față de cuantumul daunelor morale, Curtea a reținut că ele sunt neîntemeiate, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile și având în vedere faptul că reclamantul a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. 214/1999. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Reclamantul E.C. a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului și admiterea în tot a acțiunii introductive, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1.750.000 Euro cu titlu de daune morale, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Decretului-Lege 118/1990 și dispozițiile Legii 221/2009 nemodificată prin O.U.G. 62/2010, în sensul că drepturile prevăzute de primul act normativ nu reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ci despăgubiri ca urmare a echivalării perioadei de detenție cu vechime în muncă, că prin prevederile Legii 221/2009 legiuitorul a dorit să acorde posibilitatea instanțelor de judecată sesizate cu repararea prejudiciului nepatrimonial să stabilească o sumă de bani necesară nu atât pentru a pune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

De asemenea, a criticat decizia instanței de apel susținând că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că nu a făcut referire la soluția legislativă de plafonare a cuantumului despăgubirilor prevăzute de O.U.G. 62/2010, deși prin apelul promovat reclamantul argumentase inaplicabilitatea acestor dispoziții legale în cauza de față. A mai susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Protocolului nr. 1 și dispozițiile art. 41 din Convenție, precum și ale art. 15 alin. (2) și art. 16 din Constituție, apreciind greșit conținutul noțiunii de « satisfacție echitabilă ». Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pronunțată în apel, prin care s-a reținut în mod greșit inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României.

De asemenea, a susținut că în speță nu putea fi reținută existența unei speranțe legitime a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece acesta nu putea să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără parcurgerea cu succes a procedurii judiciare. În subsidiar, în situația în care aceste critici ar fi respinse, a solicitat să se constate că suma acordată drept despăgubiri este exagerat de mare, față de împrejurarea că de la data producerii prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă mare de timp, care a atenuat semnificativ consecințele acestui prejudiciu și că însăși înlăturarea prin lege a măsurilor cu caracter politic constituie o satisfacție rezonabilă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs susținând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, fără a se observa că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale are un caracter general obligatoriu și cu putere pentru viitor, că problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale este tranșată de prevederile art. 145 din Constituție și că, astfel, cererea de acordare a daunelor morale este lipsită de temei juridic. De asemenea, a susținut că în patrimoniul reclamantului nu se poate reține existența unei speranțe legitime, atâta vreme cât norma juridică – temei al dreptului a fost declarată neconstituțională înaintea rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în cauză hotărârea atacată este nelegală, nefiind susținută nici din perspectiva aplicării normelor convenționale la care se referă respectarea dreptului de proprietate, nici din perspectiva incidenței deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării unui drept constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciile suferite de reclamant. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureșt, precum și caracterul nefondat al recursului declarat de reclamant, pentru considerentele ce succed : Criticile formulate prin toate cele trei recursuri urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În același timp, susținerea făcută de reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar la 14 iunie 2012 în sensul că în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți, deoarece reclamantul ar avea o hotărâre definitivă în sensul dispozițiilor art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nu poate fi analizată de instanță.

O asemenea critică nu a fost promovată prin motivele de recurs depuse în termenul de 15 zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Termenul de motivare a recursului având natura unui termen legal imperativ, nu permite cercetarea de către instanță a motivelor de recurs ce nu au fost formulate înăuntrul perioadei stabilite de lege. Față de argumentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analiza celorlalte critici formulate de reclamant, referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. 62/2010 și la modul de stabilire a cuantumului daunelor morale. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în parte decizia recurată și va respinge capătul de cerere privind plata daunelor morale. De asemenea, va respinge recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1613 din 05 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul E.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.