ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4446/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4446/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă

nr. 1613 din 5 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte cererea formulată de reclamantul E.C. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l pe acesta la plata

sumei de 10.000 Euro echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, apelurile fiind respinse prin decizia civilă

nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată

(30 noiembrie 2009) era în vigoare Legea 221/2009, că dispozițiile art. 5 alin.

(1) au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale, la inițiativa Statului Român, că după

publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360/2010

legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate prin Legea 202/2010, înțelegând să adopte în continuare

textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în

Legea 221/2009, respectând astfel obligația constituțională prevăzută de art.

147 alin. (1) din Legea fundamentală.

Astfel, Curtea a constatat

că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii 221/2009, în forma

în vigoare de la data formulării acțiunii, deoarece situației juridice nou

create (ca urmare a declarării neconstituționalității legii incidente cauzei de

față, după momentul promovării acțiunii) nu i se aplică nicio dispoziție legală

nouă, astfel încât nu se poate vorbi despre aplicarea imediată a unei norme

juridice. Dacă s-ar constata că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin

apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea

premisele unei situații discriminatorii pentru recurentul-reclamant prin

raportare la situația altor persoane ale căror procese, formulate în baza

aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unor hotărâri

judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei

juridice în discuție. Aplicând la cazul concret jurisprudența CEDO în materia

principiului nediscriminării, dar și imperativul constituțional al respectării

principiului egalității și nediscriminării, Curtea a constatat că există un

tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații

juridice egale și că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui

tratament. Pe cale de consecință, a reținut că reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea dispusă prin

sentința nr. 141/1958 pronunțată de Tribunalul Militar Regional București

pentru favorizare la crima de acte de teroare, definitivă prin decizia penală

nr. 446 din 1 decembrie 1958 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

Cât privește

criticile formulate de reclamant și pârât față de cuantumul daunelor morale,

Curtea a reținut că ele sunt neîntemeiate, dând eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile și având în vedere faptul că reclamantul a

beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990

și de O.U.G. 214/1999.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Reclamantul E.C. a

solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului și

admiterea în tot a acțiunii introductive, în sensul obligării pârâtului la

plata sumei de 1.750.000 Euro cu titlu de daune morale, invocând cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile

Decretului-Lege 118/1990 și dispozițiile Legii 221/2009 nemodificată prin O.U.G.

62/2010, în sensul că drepturile prevăzute de primul act normativ nu reprezintă

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ci despăgubiri ca urmare a

echivalării perioadei de detenție cu vechime în muncă, că prin prevederile

Legii 221/2009 legiuitorul a dorit să acorde posibilitatea instanțelor de

judecată sesizate cu repararea prejudiciului nepatrimonial să stabilească o

sumă de bani necesară nu atât pentru a pune victima într-o situație similară cu

cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile

de a înlocui valoarea de care a fost privată.

De asemenea, a

criticat decizia instanței de apel susținând că nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, în sensul că nu a făcut referire la soluția legislativă de plafonare

a cuantumului despăgubirilor prevăzute de O.U.G. 62/2010, deși prin apelul

promovat reclamantul argumentase inaplicabilitatea acestor dispoziții legale în

cauza de față.

A mai susținut că

instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, dispozițiile Protocolului nr. 1 și dispozițiile art. 41

din Convenție, precum și ale art. 15 alin. (2) și art. 16 din Constituție,

apreciind greșit conținutul noțiunii de « satisfacție echitabilă ».

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pronunțată în apel, prin

care s-a reținut în mod greșit inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) din

Constituția României. De asemenea, a susținut că în speță nu putea fi reținută

existența unei speranțe legitime a reclamantului la obținerea unor compensații

pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece acesta nu putea să se aștepte

ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără parcurgerea cu succes a

procedurii judiciare. În subsidiar, în situația în care aceste critici ar fi

respinse, a solicitat să se constate că suma acordată drept despăgubiri este

exagerat de mare, față de împrejurarea că de la data producerii prejudiciului

și până în prezent a trecut o perioadă mare de timp, care a atenuat

semnificativ consecințele acestui prejudiciu și că însăși înlăturarea prin lege

a măsurilor cu caracter politic constituie o satisfacție rezonabilă.

Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs susținând că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, fără a se observa că decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale are un caracter general obligatoriu și

cu putere pentru viitor, că problema efectelor pe care le produc deciziile

Curții Constituționale este tranșată de prevederile art. 145 din Constituție și

că, astfel, cererea de acordare a daunelor morale este lipsită de temei

juridic. De asemenea, a susținut că în patrimoniul reclamantului nu se poate

reține existența unei speranțe legitime, atâta vreme cât norma juridică – temei

al dreptului a fost declarată neconstituțională înaintea rămânerii definitive a

hotărârii primei instanțe. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în

cauză hotărârea atacată este nelegală, nefiind susținută nici din perspectiva

aplicării normelor convenționale la care se referă respectarea dreptului de

proprietate, nici din perspectiva incidenței deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării unui drept

constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciile

suferite de reclamant.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

caracterul fondat al recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Bucureșt, precum și caracterul nefondat al recursului declarat

de reclamant, pentru considerentele ce succed :

Criticile formulate

prin toate cele trei recursuri urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării

în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În același timp, susținerea

făcută de reclamant prin concluziile scrise depuse la dosar la 14 iunie 2012 în

sensul că în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile deciziei nr. 12/2011 a

Înaltei Curți, deoarece reclamantul ar avea o hotărâre definitivă în sensul dispozițiilor

art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nu poate fi analizată de instanță. O

asemenea critică nu a fost promovată prin motivele de recurs depuse în termenul

de 15 zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 301 coroborat cu

art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Termenul de motivare a recursului având natura

unui termen legal imperativ, nu permite cercetarea de către instanță a

motivelor de recurs ce nu au fost formulate înăuntrul perioadei stabilite de

lege.

Față de argumentele expuse în

precedent, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analiza celorlalte

critici formulate de reclamant, referitoare la inaplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor O.U.G. 62/2010 și la modul de stabilire a cuantumului daunelor

morale.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, va modifica în parte decizia recurată și va respinge capătul de

cerere privind plata daunelor morale. De asemenea, va respinge recursul

reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 564 A din 27 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1613 din 05 noiembrie

2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în tot

sentința și respinge acțiunea.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul E.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 iunie 2012.