ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4455/2012

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1646 din 10 noiembrie 2010

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanții P.M. și P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro –

echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României  din ziua pății, cu

titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinței au declarat

apel atât pârâtul, cât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată, 10 mai 2010, erau

în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceste

dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, la inițiativa Statului Român.

După publicarea în M. Of. a acestor decizii legiuitorul a intervenit cu o modificare

asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010,

care a modificat, printre altele și textul art. 5 din Legea nr. 221/2009. Din analiza

acestei dispoziții legale, instanța de apel a concluzionat că legiuitorul a înțeles

să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1) partea introductivă în mod identic

cu cel existent în Legea nr. 221/2009, singura modificare expresă fiind cea referitoare

la suprimarea căii de atac a apelului, în vederea urgentării soluționării acestor

cereri. Analizând consecințele deciziilor Curții Constituționale asupra drepturilor

reclamanților, din perspectiva art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Curtea a apreciat că dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data

introducerii acțiunii, sunt în continuare aplicabile, deoarece în cauză nu este

vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, ci de constatarea neconstituționalității

normei de drept invocate de reclamanți în susținerea acțiunii, care nu poate produce

efecte și pentru trecut, că a aprecia altfel ar însemna crearea premiselor unei

situații discriminatorii pentru reclamanți prin raportare la situația altor persoane

ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate

prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității

normei juridice în discuție și că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă

a acestui tratament juridic diferențiat.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Pârâtul Statul Român a criticat decizia

pronunțată în apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a arătat că Legea nr. 202/2010 a fost

publicată în M. Of. nr. 417/26.10.2010, iar deciziile Curții Constituționale au

fost publicate ulterior, la 15 noiembrie 2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea

cum să intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție pentru a pune în

acord cu legea fundamentală prevederile declarate neconstituționale. De asemenea,

a criticat decizia atacată susținând că deciziile Curții Constituționale au caracter

obligatoriu, iar prevederea a cărei neconstituționalitate a fost declarată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și efectele juridice. A

arătat că nu se poate reține existența unei speranțe legitime a reclamanților la

obținerea unei compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece dreptul

la despăgubire nu se naște ex lege, ci este supus condiției de a urma cu succes

procedura judiciară, ceea ce în cauză nu se verifică.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a criticat decizia instanței de apel, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând

că aceasta este pronunțată cu încălcarea art. 11 și 20 din Constituția României,

că ar cuprinde o motivare contradictorie și că este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Analizând recursurile în limitele criticilor

formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, urmând

a le admite, pentru considerentele ce succed:

Înalta Curte observă că în cauză nu sunt

incidente motivele de recurs prevăzute de pct. 4 și 7 ale art. 304 C. proc.

civ., neputându-se reține că instanța de apel ar fi încălcat atribuțiile puterii

judecătorești, după cum, din analiza hotărârii atacate, nu au putut fi identificate

în considerente motive contradictorii, așa cum a susținut recurentul Ministerul

Public.

Criticile formulate prin cele două recursuri

urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în

M. Of. nr. 789/07.11.2011.

Problema de drept care se pune în speță

nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text

de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în tot decizia

recurată prin admiterea apelurilor declarate și, schimbând sentința, va respinge

acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în tot decizia, în sensul că

admite apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1646 din 10 noiembrie 2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.