ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4455/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1646 din 10 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.M. și P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro – echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua pății, cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentinței au declarat apel atât pârâtul, cât și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată, 10 mai 2010, erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, la inițiativa Statului Român. După publicarea în M. Of. a acestor decizii legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, care a modificat, printre altele și textul art. 5 din Legea nr. 221/2009. Din analiza acestei dispoziții legale, instanța de apel a concluzionat că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1) partea introductivă în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, singura modificare expresă fiind cea referitoare la suprimarea căii de atac a apelului, în vederea urgentării soluționării acestor cereri.

Analizând consecințele deciziilor Curții Constituționale asupra drepturilor reclamanților, din perspectiva art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, sunt în continuare aplicabile, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de reclamanți în susținerea acțiunii, care nu poate produce efecte și pentru trecut, că a aprecia altfel ar însemna crearea premiselor unei situații discriminatorii pentru reclamanți prin raportare la situația altor persoane ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție și că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament juridic diferențiat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pârâtul Statul Român a criticat decizia pronunțată în apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a arătat că Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 417/26.10.2010, iar deciziile Curții Constituționale au fost publicate ulterior, la 15 noiembrie 2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum să intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție pentru a pune în acord cu legea fundamentală prevederile declarate neconstituționale.

De asemenea, a criticat decizia atacată susținând că deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu, iar prevederea a cărei neconstituționalitate a fost declarată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și efectele juridice. A arătat că nu se poate reține existența unei speranțe legitime a reclamanților la obținerea unei compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, deoarece dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este supus condiției de a urma cu succes procedura judiciară, ceea ce în cauză nu se verifică. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând că aceasta este pronunțată cu încălcarea art. 11 și 20 din Constituția României, că ar cuprinde o motivare contradictorie și că este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de pct. 4 și 7 ale art. 304 C. proc. civ., neputându-se reține că instanța de apel ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești, după cum, din analiza hotărârii atacate, nu au putut fi identificate în considerente motive contradictorii, așa cum a susținut recurentul Ministerul Public.

Criticile formulate prin cele două recursuri urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamanților la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, va modifica în tot decizia recurată prin admiterea apelurilor declarate și, schimbând sentința, va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 470 A din 06 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în tot decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1646 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.