ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3462/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3462/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 6751/3 din 05

februarie 2010,

reclamanta

A.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

sa prii; dislocarea în zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Prin Sentința

civilă nr. 840 din 07 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul să plătească reclamantei 1.500 euro, echivalent în lei la data plății,

cu titlu de daune morale.

Împotriva

acestei sentinței, în termen legal, au declarat apel atât părțile, cât și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin

decizia civilă nr. 360/ A din 01 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă,

a respins

apelurile ca nefondate.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că cererea de chemare în judecată, formulată la

data de 05.02.2010 a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr.

221/2009.

La data

formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în

forma publicată în M. Of nr. 396 din 11 iunie 2009 Prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 - ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a

intrat în vigoare după data promovării acțiunii - a fost modificat art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită

maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale

modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

Dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior

modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate

neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la

inițiativa Statului Român.

Curtea a

reținut că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie

2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

(respectiv 15 noiembrie 2010, în Monitorul Oficial nr. 761), legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010). Din analiza acestor dispoziții legale instanța a constatat

că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1),

partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr, 221/2009, iar

din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010

rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul

reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1),

ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind

cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești

pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse

recursului

”

, fiind eliminată astfel calea de atac

a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest

fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de

art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul

sau Guvernul după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției

”.

Curtea a

analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva

art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și

protocoalele adiționale, și art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un

proces echitabil.

Astfel,

Curtea a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile

Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii,

deoarece aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data

introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii

civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă de drept conform căreia,

de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică și situațiilor ivite

după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi), deoarece în

cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi

modificat/abrogat dispozițiile legii vechi - ci de constatarea

neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în

susținerea acțiunii. - în al doilea rând, Curtea a arătat că, dacă s-ar

constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei

situații discriminatorii pentru apelanta - reclamantă, care la fel ca orice

altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară

permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru

ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziții legale

au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității

procesului, - prin raportare la situația altor persoanele ale căror procese,

formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării

neconstituționalității normei juridice în discuție.

Curtea a

apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale procesului de față - fapt ce ar avea drept consecință

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră

procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile - poate fi

asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care

pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată

din inițiativa acestuia.

La

pronunțarea acestei decizii Curtea a avut în vedere jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în special hotărârea Curții E.D.O. pronunțată în

cauza Crișan c. României (hotărârea din 27 mai 2003, cererea nr. 42930/98,

publicată în Monitorul Oficial nr. 1.136 din 1 decembrie 2004), dar și cauza

Satka și alții c. Greciei (hotărârea din 27 martie 2003), în care Curtea

Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației

cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui

litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când

efectul noii legislații este acela de

a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

Cu

privire la respectarea dreptului de acces la instanță, Curtea a mai reținut că,

prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în patrimoniul reclamantei a luat naștere

atât un drept procesual de a sesiza instanța de judecată pentru a fi analizată

pe fond cererea sa, cât și vocația (aparținând dreptului material) de a dobândi

un drept de creanță, constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.

Fiind

vorba de o contestație ce poartă asupra unui drept subiectiv civil, cu caracter

patrimonial, ambele drepturi (atât cel de natură materială, cât și cel de

natură procedurală) intră în sfera de protecție a art. 6 par, 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a

considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că

a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității

acestuia pe parcursul procesului, ar veni în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit, cât și cu principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din

Convenția E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de

acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 alin.

(1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de

contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția

inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o

instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element

de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

În acord

cu prima instanță de fond, Curtea a arătat că este de necontestat faptul că

măsura administrativă cu caracter politic luată față de reclamantă i-a produs

acesteia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege. Mutarea forțată într-o

altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe

criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură

ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului),

cât în plan social (afectarea onoarei și

reputației,

a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea

umană.

În consecință,

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a găsit ca fiind justificat

numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamantă cu titlu de prejudiciu

moral, ca reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii

stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată

prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal - au declarat recurs reclamanta, pârâtul și

Ministerul Public

- Parchetul

de pe lângă Tribunalul București,

Reclamanta

a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său

y

schimbarea în parte a sentinței instanței de fond și admiterea în tot a cererii

introductive.

A invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere

măsurile abuzive la care a fost supusă, că daunele morale suferite sunt imense

chiar și numai sub aspectul că pentru o perioadă de patru ani libertatea sa de

mișcare sau dreptul la liberă circulație i-au fost abuziv încălcate. Suma de

1500 euro nu poate reprezenta o satisfacție echitabilă, compensatorie și

proporțională cu daunele morale suferite, legea trebuind interpretată în

favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de

reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin

încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

a solicitat modificarea deciziei

civile atacate în sensul admiterii apelului său, schimbarea hotărârii instanței

de fond și respingerea în totalitate a acțiunii, în principal, iar în subsidiar

reducerea cuantumului daunelor morale. A invocat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că Legea nr.

202/2010 a reprezentat o intervenție a legiuitorului în respectarea obligației

constituționale prevăzute de art. 147 din Constituție, de vreme ce deciziile

nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial ulterior publicării Legii nr, 202/2010, De asemenea, a susținut că

temeiul juridic al acțiunii introductive nu mai există după ce prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

În subsidiar, a susținut că suma de 1500 euro, acordată cu titlu de daune

morale, este prea mare, că a trecut o perioadă de timp îndelungată de la data

producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega o

atenuare semnificativă a acestui prejudiciu.

Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

solicită modificarea deciziei

instanței de apel și respingerea în totalitate a acțiunii, invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea recursului a arătat că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale are, de la data publicării, un caracter general obligatoriu și

putere pentru viitor, astfel încât cererea reclamantei nu mai are suport legal.

De asemenea, a susținut că prin declararea neconstituționalității dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de către Curtea Constituțională

nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această

analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o

instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces. Hotărârea

instanței de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate în cauză.

Analizând

recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt

fondate, urmând a fi admise, iar cel declarat de reclamantă va fi respins ca

nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recursurile

declarate urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr, 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Problema

de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial

al României nr.761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în

speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării respectivei decizii.

Nu se

poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru

aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea

criticilor formulate de toți cei trei recurenți cu privire la cuantumul

daunelor morale,

De

asemenea, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește recursul declarat de

reclamantă, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus

judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce

în speță nu se verifică.

Pentru

toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

sentinței instanței de fond, va schimba sentința în sensul că va respinge

cererea de chemare în judecată, ca nefondată și va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.GJF.P. a Municipiului București și de Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 360/ A

din 01 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică,

în parte, decizia, în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței nr. 840 din 07 iunie 2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă

sentința în sensul că respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publici, astăzi 17 mai 2012.