ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 16 martie 2010, reclamantul K.M.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani și 6 luni în care împreună cu familia sa a avut stabilit domiciliu obligatoriu. Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința nr. 1119 din 25 iunie 2010, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, echivalentul în RON la data plății, la cursul oficial Băncii Naționale Române. În considerentele sentinței s-a reținut, în principal, că sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. e) și 5 din Legea nr. 221/2010, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere împrejurările concrete ale vremii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 234/A din 7 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul pârâtului, schimbând în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că, urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale. Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.

nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel a făcut aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în cauză. Instanța de apel a arătat că, în condițiile în care pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanță . O astfel de soluție nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut că C.E.D.O. a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constuituțională pentru că Statul Roman avea, la data edictării acestei norme, alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă. Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. l din Protocolul nr.1 adițional la Convenție . Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul reclamant susține, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe baza legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că la acea dată, era constituțională, modificarea intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv.

Mai mult, arată că și dacă se constata aplicabilitatea acestor decizii, instanța de apel trebuia să dea prioritate reglementărilor internaționale ratificate de România, instanțele judecătorești fiind obligate să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale care contravin acestor reglementări, în virtutea art. 20 din Constituția României. Recurentul reclamant a formulat critici și pe fondul cauzei, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile și măsurilor administrative cu caracter politic.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, decizii ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale reclamantei. Întrucât motivul de ordine publică pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate față de motivele de apel și, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susținerilor reclamantei din motivarea căii de atac.

În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale în faza apelului. Aspectul procesual relativ la efectele deciziilor din 21 octombrie 2010 asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin decizia din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite într-un recurs în interesul legii. Această decizie a instanței supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, astfel că nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două Decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă. În condițiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat și aspectul conformității interpretărilor date de Curtea Constituțională cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului urmează ca motivele de recurs, pe acest aspect, să fie înlăturate.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of./15.11.2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind necesară analiza și a criticilor relative la aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru măsurile administrative cu caracter politic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul K.M.J. împotriva deciziei nr. 234/A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.