ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 127/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 48909/3/2009, reclamantul I.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea daunelor morale în cuantum de 700.000 euro pentru repararea prejudiciului suferit prin condamnarea cu caracter politic pe care a executat-o în perioada 1983 - 1989. În motivare, reclamantul a susținut că prin sentința nr. 8 din 27 ianuarie 1984 a fost condamnat pentru infracțiunea de complot, la 12 ani de închisoare, iar în baza Decretului nr. 11/1988, pedeapsa a fost redusă la jumătate.

După arestul efectuat, a fost mutat la Penitenciarul de Maximă Siguranță Rahova, iar apoi la Aiud și Jilava, perioadă în care nu avea drept de vizită, pachete, muncă precum și restrângerea normei de hrană, și nu a beneficiat de tratament medical corespunzător. Reclamantul a susținut că a fost torturat și persecutat, fiind silit să renunțe la convingerile sale anticomuniste, iar în anul 1989 a fost eliberat. În 13 decembrie 1989 s-a emis un nou mandat de arestare pe numele său, fiind acuzat de tentativă de propagandă împotriva orânduirii de la aceea vreme. Toate aceste acte i-au creat reclamantului o stare permanentă de anxietate, depresie și chiar și ulterior a avut de suferit datorită statutului de deținut politic.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1016 din 14 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 180.000 RON cu titlul de despăgubiri. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal reclamantul I.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul de judecată de la 14 februarie 2011, Curtea a pus în discuție din oficiu cât și la solicitarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București ca motiv de ordine publică, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 136/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului și au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; sentința apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic, iar prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat, de asemenea, neconstituționalitatea acelorași dispoziții legale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție - dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Instanța de apel a reținut că, deși termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat, autoritatea legislativă - Parlamentul României nu a edictat alte dispoziții legale în acord cu dispozițiile Constituției, astfel încât, în prezent, dispozițiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 și art. 11 din O.U.G.

nr. 62/2010, cât și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. Instanța de apel a apreciat că, deși la data soluționării cauzei de către tribunal dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluționării apelurilor, datorită împrejurării că în urma declarării neconstituționalității textelor menționate, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituției, dreptul subiectiv civil dedus judecății nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecății este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept juridic al acțiunii nu mai este în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care și-au încetat efectele juridice.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul I.D. a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a învederat că decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum și Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) litera a) teza I din Legea 221/2009, în sensul că persoanele îndreptățite la despăgubiri în baza acestei legi, nu vor mai primi ca reparație materială, niciun fel de despăgubire, au caracter de lege, așa cum prevede Constituția României.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 are aceeași valoare juridică cu celelalte acte normative interne prin care legiuitorul a prevăzut că orice persoana prejudiciată prin fapta altei persoane sau entități are dreptul la acoperirea prejudiciului său. Însă, același principiu al reparării în integralitate a unui prejudiciu suferit de o persoana fizică sau juridică este statuat și de convențiile și tratatele internaționale semnate de România, de Constituția României prin art. 20 și art. 21, precum și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată de România la 10 decembrie 1948. În contextul existenței mai multor dispoziții legale interne sau prevăzute de convențiile și tratatele și convențiile internaționale semnate de România, Legea 221/2009 reprezintă doar o dispoziție legală care trebuie apreciată în raport de tratatele și convențiile internaționale.

Recurentul arată că, în raport de aceste principii, hotărârea instanței de apel este nelegală pentru următoarele considerente: 1. Legea nr. 221/2009 este o lege de reparație a abuzurilor suferite de persoanele care în perioada comunistă au fost urmărite, condamnate, închise, abuzate fizic și psihic, etc. pentru motive politice și ca atare trebuia să conțină măsuri reparatorii prin care actualul stat de drept democratic înțelege sa acopere o parte din suferințele și prejudiciile suportate de foștii deținuți politici, iar fără o dispoziție materială efectivă actul normativ își pierde caracterul de act de reparație, întrucât devine un nonsens juridic, întrucât prin această lege se permite stabilirea caracterului de victimă politică, dar în același timp nu se permite acordarea nici unei despăgubiri pentru perioada în care acea persoană a fost privată de libertate, i s-a luat dreptul la muncă sau a suferit diverse traume.

Legea 221/2009 nu este o „diploma” dată vechilor deținuți politici atâta vreme cât actualul stat român a definit-o ca fiind lege de reparație, pentru că foștii deținuți politici sau urmașii lor nu au nevoie de diplome, ci de dreptate, așteptând de la un stat democratic să primească acest lucru. 2. În opinia recurentului, decizia Curții Constituționale este singulară în sfera legilor de reparație emise de Parlamentul României după 1990 și care, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României trebuie înlăturată pentru că încalcă nu numai art. 998 C. civ., dar încalcă și Declarația Universală a Drepturilor Omului, C.E.D.O. și alte tratate și convenții care prevăd la unison că fiecare persoană are dreptul la viață, libertate, proprietate și la toate celelalte drepturi personale.

Recurentul arată că Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost semnată de România la 10 decembrie 1948, fiind in vigoare și în acest moment, iar Convenția Europeană a drepturilor omului la 18 mai 1994, adică la o data mult anterioară emiterii de către Curtea Constituțională a acestei decizii. Or, nu poate fi admis ca instanța de control constituțional să încalce în mod deliberat art. 148 alin. (2) din Constituția României (2003) fost art. 20 alin. (2) din Constituția din 1991 care prevede în mod imperativ și prioritar aplicarea convențiilor și tratatelor internaționale. În aceste condiții, recurentul solicită se înlătura prin neaplicare Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și să i se acorde despăgubiri în baza art. 998 C. civ.

și in baza Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Convenției europene a drepturilor omului. 3. Nu în cele din urmă, recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 137/2000, care interzic discriminarea între persoane, deoarece până la apariția acestei decizii a Curții Constituționale toate instanțele romane au acordat despăgubiri altor deținuți politici, ceea ce este inadmisibil deoarece potrivit art. 16 alin. (1) din Constituția României „cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări nimeni nefiind mai presus de lege”. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului și Ministerului Public, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010. În acest context, susținerile recurentului - reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În cauză, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum solicită recurentul – reclamant. În același timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a înseși efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care norma internă – ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.

Acest aspect a fost însă tranșat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia în interesul legii fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Prin aceasta, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora. În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), soluția decurgând din prevederile art. 294 C. proc. civ., astfel că motivele de recurs ale reclamantului, și din acest punct de vedere, sunt nefondate. În condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de parte și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza a I-a C. proc.

civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Având în vedere cele arătate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, astfel că, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.D., împotriva deciziei nr. 136/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.