ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5217/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1311 din 1 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul K.D. împotriva

Statului Român și a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 de euro,

reprezentând despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a unei condamnări

cu caracter politic. Instanța a respins cererea reclamantului având ca obiect

constatarea judiciară a caracterului politic al condamnării, cu motivarea că

acest caracter politic este recunoscut de drept, în baza legii.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele

părți din proces, iar prin Decizia nr. 305 A din 18 martie 2011, Curtea de Apel

București, în majoritate, a respins, ca nefondată cererea de apel formulată de

reclamantul K.D.; a admis cererea de apel formulată de Statul Român împotriva

aceleiași sentințe civile; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins

cererea reclamantului K.D. - având ca obiect obligarea Statului Român la plata

daunelor morale; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței; cu opinia

separată a doamnei judecător Z.D., în sensul respingerii ca nefondate a

apelurilor declarate de către Statul Român și K.D.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel

a pus în discuția părților lipsa temeiului legal al cererii reclamantului ca

urmare a declarării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca fiind

neconstituțional, potrivit Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată

de Curtea Constituțională.

În baza motivului de apel menționat,

considerat ca fiind de ordine publică, a fost admis apelul declarat de Statul

Român, cu consecința respingerii cererii reclamantului, deoarece textul de lege

ce a reprezentat temeiul legal al cererii sale a dispărut din ordinea juridică

internă.

În considerarea aceluiași motiv, s-a respins

cererea de apel - nemotivată - formulată de reclamant.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul K.D. pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamantul a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că prin motivele de apel, Statul

Român a solicitat modificarea sentinței în ceea ce privește reaprecierea

cuantumului daunelor morale.

Un alt motiv de recurs vizează

inaplicabilitatea Deciziei nr. 1358/ 2010 a Curții Constituționale, care în

opinia recurentului se aplică numai pentru viitor.

Astfel, consideră recurentul, legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

În consecință, solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de

lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru

acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că

decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat

naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia

nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute,

întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să

încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a

dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă

cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională,

deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea

imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a

statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă

până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

„speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât

norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate

s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., nr.

789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.".

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 18

martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Se constată, totodată, că nici motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi

primit atâta vreme cât instanța de apel a analizat cererile de apel deduse

judecății prin prisma motivului de ordine publică pus în discuție și care

vizează lipsa temeiului legal al cererii reclamantului ca urmare a declarării

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional,

potrivit Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională.

Din perspectiva celor expuse, motivele de

recurs invocate de recurentul reclamant K.D. sunt nefondate, astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul K.D. împotriva Deciziei nr. 305A din 18 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ