ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4017/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4017/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 10 februarie 2010

reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro

daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva

sa, constând în dislocarea din zona Frontierei de Vest în Dobrogea în

baza Deciziei MAI nr. 200/1951 și stabilirea de

domiciliu obligatoriu.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III a

civilă, prin sentința nr. 1649 din 29

octombrie 2010

a admis

acțiunea în parte și a obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro,

contravaloarea prejudiciu moral.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că situația reclamantei se încadrează în dispoz. art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) a

statuat asupra daunelor morale datorate

de

pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinței.

Împotriva sentinței au formulat apel

reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Reclamanta P.D. s-a arătat nemulțumită

de evaluarea daunelor morale, considerând suma acordată prea mică în raport de

prejudiciu suferit.

Pârâtul și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat lipsa de temei legal a

acțiunii ca efect al deciziei

nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, primul criticând și cuantumul prea

mare al

despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia nr. 500 A din

12 mai 2011, în majoritate, a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, în esență, a reținut că dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 dar că

această decizie nu își

produce efecte în

cauză, întrucât la data publicării sale în Monitorul Oficial

fusese deja

pronunțată de prima instanță o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanță

câștigat și dreptul la un proces echitabil.

Curtea, considerând că dă eficientă criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, a menținut cuantumul despăgubirilor

acordate în prima instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în temeiul

dispoz. art. 304

pct.

9 C. proc. civ. formulând o critică comună și arătând că motivarea instanței de

apel nu

este legală întrucât decizia

definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește

aplicarea normei juridice declarate neconstituționale, acțiunea reclamantei

fiind lipsită de temei juridic.

Au susținut că la data soluționării

apelului nu mai exista cadru legal pentru acordarea despăgubirilor morale în

condițiile fostei litere a de la art.

5

alin. (1) nici pentru condamnări politice nici pentru măsuri administrative cu

caracter

politic, astfel încât Curtea de Apel trebuia să constate că pretențiile

reclamantei nu pot fi primite.

La termenul de dezbateri din data de 1

iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a

soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr.

12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum

și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în

M.Of. nr. 789

din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii

susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în

M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica în acest

sens fiind fondată.

Este de

necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă

localitate luată împotriva recurentei

i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al

legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând

aplicarea art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr.221/2009].

Cu toate acestea, chiar dacă la data

promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act

neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu

constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun" susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat

eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

În acest context

al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în Monitorul

Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta

Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin.

(1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea

nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea

I

-

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale Europene, nu i le

legitimează".

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât

admiterea recursurilor formulate în cauză de pârât și Ministerul Public și, pe

fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la

data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

formulate în cauză, va modifica în partea decizie recurată, va admite apelurile

pârâtului și Ministerului Public, va schimba sentința apelată în sensul că va

respinge în totalitate acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei civile nr. 500 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Modifică în

parte decizia recurată.

Admite apelurile declarate de către

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr.

1649 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului

București, secția a III a civilă.

Schimbă în tot sentința apelată în

sensul că respinge în totalitatea acțiunea, ca neîntemeiată.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 iunie 2012.