ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4017/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 10 februarie 2010 reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 Euro daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa, constând în dislocarea din zona Frontierei de Vest în Dobrogea în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 și stabilirea de domiciliu obligatoriu. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 1649 din 29 octombrie 2010 a admis acțiunea în parte și a obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro, contravaloarea prejudiciu moral. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că situația reclamantei se încadrează în dispoz.

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) a statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinței. Împotriva sentinței au formulat apel reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamanta P.D. s-a arătat nemulțumită de evaluarea daunelor morale, considerând suma acordată prea mică în raport de prejudiciu suferit. Pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat lipsa de temei legal a acțiunii ca efect al deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, primul criticând și cuantumul prea mare al despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 500 A din 12 mai 2011, în majoritate, a respins apelurile, ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în esență, a reținut că dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 dar că această decizie nu își produce efecte în cauză, întrucât la data publicării sale în Monitorul Oficial fusese deja pronunțată de prima instanță o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanță câștigat și dreptul la un proces echitabil. Curtea, considerând că dă eficientă criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a menținut cuantumul despăgubirilor acordate în prima instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. formulând o critică comună și arătând că motivarea instanței de apel nu este legală întrucât decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice declarate neconstituționale, acțiunea reclamantei fiind lipsită de temei juridic. Au susținut că la data soluționării apelului nu mai exista cadru legal pentru acordarea despăgubirilor morale în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât Curtea de Apel trebuia să constate că pretențiile reclamantei nu pot fi primite.

La termenul de dezbateri din data de 1 iunie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica în acest sens fiind fondată. Este de necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva recurentei i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat [făcând aplicarea art. 3 lit. e), raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009].

Cu toate acestea, chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. În acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene, nu i le legitimează". Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursurilor formulate în cauză de pârât și Ministerul Public și, pe fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză, va modifica în partea decizie recurată, va admite apelurile pârâtului și Ministerului Public, va schimba sentința apelată în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 500 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelurile declarate de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1649 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a III a civilă.

Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge în totalitatea acțiunea, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.