ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5065/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5065/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

La data de 29

februarie 2009 reclamantul P.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 250.000 EURO reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de

tatăl său P.G., ca urmare a măsurilor abuzive, cu caracter politic, respectiv

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea de domiciliu obligatoriu

în perioada 4 ianuarie 1953 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia MAI nr.

200/1951.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia

civilă nr. 1399 din 3 noiembrie 2010, a admis acțiunea reclamantului și a

obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 EURO reprezentând daune morale pentru

prejudiciul suferit de autorul său P.G.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că autorul reclamantului a fost supus unei

măsuri administrative cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009, astfel încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5

din aceeași lege.

La evaluarea daunelor

morale prima instanță a avut în vedere criteriile legale și jurisprudențiale și

a apreciat că reclamanta este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul

stabilit prin dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamantul, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Reclamantul a

criticat hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale

solicitate prin acțiune.

Pârâtul a criticat

hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând

daune morale invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și faptul că

reclamantul a primit o reparație în baza O.U.G. nr. 214/1999. În subsidiar, a

criticat cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare în raport

de prejudiciul real suferit de victimele măsurii administrative.

Ministerul Public a

criticat hotărârea din perspectiva incidenței în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 106 din 23 iunie 2011 a respins

apelurile declarate în cauză.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a invocat în considerente modificările legislative aduse Legii

nr. 221/2009, cele două decizii ale Curții Constituționale nr. 1354/2010 și

1358/2010 și a apreciat că reclamantul este îndreptățit la a primi daune

morale, întrucât măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus

autorul său intră în sfera de incidență a art. 5 alin. (1) lit. a), nefiind un

impediment că a fost și beneficiarul O.U.G. nr. 214/1999. Totodată, Curtea a

statuat că, în baza principiului egalității și echității, nu se poate aplica un

tratament juridic diferit persoanelor care au inițiat demersul judiciar în baza

Legii nr. 221/2009 în funcție de celeritatea cu care s-a soluționat litigiul,

prin raportare la data apariției deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de apel a

considerat că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție nu pot înlătura

orice efecte produse de acțiunile deja promovate în justiție, altfel ar însemna

că o decizie a Curții Constituționale ar avea putere retroactivă.

Instanța de apel,

deci, nu a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării

ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 și a apreciat că prima instanță a stabilit just cuantumul daunelor

morale, asigurându-se astfel o reparație echitabilă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

Reclamantul P.N. a

criticat decizia, în principal, pe aspectul cuantumului daunelor morale,

arătând că suma acordată este prea mică în raport de prejudiciul real suferit

și a dezvoltat argumente cu privire la consecințele negative ale măsurii

dispuse împotriva sa.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a criticat decizia atacată pe aspectul că instanța de apel nu a

ținut cont de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care producea

efecte la data soluționării apelului. În subsidiar, a criticat cuantumul

daunelor morale acordate, considerându-l prea mare în raport cu prejudiciul

efectiv suferit.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia recurată din

perspectiva incidenței în apel a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Înalta Curte a

invocat în ședința publică din 29 iunie 2012, ca motiv de ordine publică,

incidența în speță a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând criticile

formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv motivul de recurs

invocat din oficiu, înalta Curte constată următoarele:

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie     2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control

constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Față de dezlegarea

cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata

că în mod nelegal curtea de apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile formulate în acest sens de

pârât și Ministerul Public fiind fondate.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

În consecință, având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului,

admiterea recursurilor și apelurilor pârâtului și Ministerului Public, și, pe

fond, respingerea acțiunii, în condițiile în care se constată că, în speță, la

data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Înalta

Curte constată că acordarea daunelor morale prevăzute de legea specială nu mai

are bază juridică pe acest temei de drept, critica reclamantului privind

cuantumul prea mic al daunelor materiale acordate nemaiputând fi analizată.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul

pârâtului și pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelurile

acelorași părți, respingând apelul reclamantului, va schimba în parte sentința

primei instanțe, iar pe fond va respinge acțiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Deciziei civile nr. 106 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Modifică în parte

decizia recurată.

Admite apelurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

Sentința civilă nr. 1399 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

Schimbă în tot

sentința apelată.

Respinge acțiunea ca

neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei, referitoare la respingerea apelului reclamantului, ca

nefondat.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva Deciziei civile nr.

106 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG