ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5072/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 2 martie 2010 reclamanta N.Z. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării sale împreună cu familia din zona frontierei de vest și stabilirea de domiciliu obligatoriu, prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 742 din 28 mai 2010 a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro daune morale, echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu familia sa au suferit o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, astfel încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5 din aceeași lege. La evaluarea daunelor morale prima instanță a avut în vedere criteriile legale și jurisprudențiale și a apreciat că reclamanta este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale solicitate prin acțiune.

Pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale, arătând că reclamanta nu a suferit o condamnare politică, astfel încât nu este îndreptățită la beneficiul acestei legi. În subsidiar, a criticat cuantumul daunelor morale, considerându-l exagerat de mare în raport de prejudiciul real suferit de victima măsurii administrative. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 636A din 21 iunie 2011 a respins apelul reclamantei, ca nefondat; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a probat situația de fapt, respectiv că a fost supusă măsurii administrative invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât aceasta nu îndeplinește o cerință esențială prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceea de a fi fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.Z. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

A susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile. A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a susținut că aplicarea Deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european. La termenul de dezbateri din data de 29 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, pe care o găsește incidentă speței pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta critică reținerea de către instanța de apel a aplicabilității în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dezvoltând argumente care nu au legătură cu decizia recurată. Curtea a dezlegat apelurile declarate în cauză, reținând că reclamanta nu a probat pretențiile deduse judecății, astfel cum avea obligația potrivit art. 1169 C. civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. În speță, recurenta nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și nu au formulat critici care să vizeze soluția pronunțată, neprecizând în ce mod Curtea de Apel a înlăturat, în opinia sa, nelegal dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în lipsa dovezilor prin care reclamanta avea obligația să demonstreze încadrarea în sfera de incidență a actului normativ. Cum aspectele invocate de recurentă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta N.Z. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.