ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5072/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 2 martie 2010 reclamanta N.Z. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro daune morale

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării sale împreună cu

familia din zona frontierei de vest și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 742

din 28 mai 2010 a admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul

la plata sumei de 5.000 euro daune morale, echivalent în lei la data plății la cursul

B.N.R.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu familia sa au suferit o măsură

administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, astfel încât are dreptul la despăgubiri conform art. 5 din aceeași

lege.

La evaluarea daunelor

morale prima instanță a avut în vedere criteriile legale și jurisprudențiale și

a apreciat că reclamanta este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul

stabilit prin dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta a criticat

hotărârea sub aspectul neacordării cuantumul daunelor morale solicitate prin acțiune.

Pârâtul a criticat hotărârea

sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând daune morale,

arătând că reclamanta nu a suferit o condamnare politică, astfel încât nu este îndreptățită

la beneficiul acestei legi. În subsidiar, a criticat cuantumul daunelor morale,

considerându-l exagerat de mare în raport de prejudiciul real suferit de victima

măsurii administrative.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 636A din 21 iunie 2011 a respins apelul

reclamantei, ca nefondat; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că reclamanta nu a probat situația de fapt, respectiv

că a fost supusă măsurii administrative invocate prin cererea de chemare în judecată,

astfel încât aceasta nu îndeplinește o cerință esențială prevăzută de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceea de a fi fost supusă unei măsuri

administrative cu caracter politic.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta N.Z. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Principala critică a vizat

faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

A susținut că voința statului

a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind

victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală

a ONU prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și prin urmare, reclamanta

avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a stabilit

un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun

în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenta a susținut că

aplicarea Deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării

sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând

dispoz. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului

european.

La termenul de dezbateri

din data de 29 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului,

pe care o găsește incidentă speței pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

În cuprinsul cererii de

recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta critică reținerea de către instanța

de apel a aplicabilității în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dezvoltând argumente care nu au legătură cu decizia recurată.

Curtea a dezlegat apelurile

declarate în cauză, reținând că reclamanta nu a probat pretențiile deduse judecății,

astfel cum avea obligația potrivit art. 1169 C. civ.

Condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și

încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la

casarea sau modificarea unei hotărâri.

În speță, recurenta nu

s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și

nu au formulat critici care să vizeze soluția pronunțată, neprecizând în ce mod

Curtea de Apel a înlăturat, în opinia sa, nelegal dispoz. art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 în lipsa dovezilor prin care reclamanta avea obligația

să demonstreze încadrarea în sfera de incidență a actului normativ.

Cum aspectele invocate

de recurentă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și cum, în cauză, nu

pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres

prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv

aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta N.Z. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 21 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2012.