ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8615/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8615/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4499/F din 14 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în Dosar nr. 4/112/2010, s-a

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud; s-a admis acțiunea

precizată și extinsă formulată de reclamantul M.C.N., împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, și, în consecință: s-a constatat

caracterul politic al condamnării defunctului M.N.G., tatăl reclamantului, prin

Sentința penală nr. 69 din 19 februarie 1960 a Tribunalului Militar Cluj,

pronunțată în Dosar nr. 103/1960; pârâtul a fost obligat să-i plătească

reclamantului contravaloarea în lei la data plății a sumei de 120.000 euro, cu

titlu de daune morale; s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea

cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor

confiscate cu ocazia condamnării penale; s-a luat act de renunțarea

reclamantului la judecată, față de pârâții Guvernul României, prin

Secretariatul General al Guvernul, Ministerul Administrației și Internelor, în

contradictoriu cu care reclamantul a solicitat obligarea la restituirea

obligațiilor acordate defunctului pentru fapte de arme săvârșite pe frontul de

vest.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în considerentele sentinței, că

reclamantul M.C.N. este fiul lui M.G. și Z.

Prin Sentința penală

nr. 69 din 19 februarie 1960, dată în Dosarul penal nr. 103/1960 al

Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantului, M.N.G., a fost condamnat la 3

ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea

totală a averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., combinat cu art. 58, art. 59 pct.

2 - 4 și art. 25 pct. 6 din vechiul C. pen. Sentința a rămas definitivă, prin

Decizia penală nr. 253 din 18 martie 1960, fiind emis mandatul de executare a

pedepsei din 23 martie 1960, pedeapsa fiind executată la zi, din 23 septembrie

1959 până la 21 septembrie 1962, fiind eliberat din Penitenciarul Aiud, conform

biletului de eliberare nr. X.

Ansamblul probațiunii

administrate în cauză a relevat faptul că, în intervalul de timp în care

antecesorul reclamantului se afla în executarea integrală a pedepsei privative

de libertate, fiului său i-a fost permis cu greu să își finalizeze studiile

liceale, și să susțină examenul de bacalaureat, prin bunăvoința unuia dintre profesori,

iar soției condamnatului, care anterior fusese translator, i s-a permis să se

angajeze, în anul 1960, doar ca îngrijitor. În plus, pe perioada detenției

antecesorului reclamantului, familia sa a fost lipsită de orice mijloace de

subzistență, aspect ce a afectat deopotrivă pe toți membrii acesteia. Ulterior

eliberării condamnatului, acestuia i-a fost prohibită reluarea locului în

societate și pentru „reeducarea sa”, deși era absolvent al Școlii de Notari și

al Școlii de Ofițeri, recompensat cu mai multe distincții militare, pentru

faptele de arme, i s-a permis să se angajeze doar ca muncitor necalificat, iar,

ulterior, s-a calificat la locul de muncă ca fierar betonist.

Marginalizarea

socială aplicată familiei, intensitatea puternică a percepției consecințelor

vătămărilor suferite de condamnat și familia sa, în plan fizic și moral,

limitarea în continuare a exercitării dreptului la libertate, în privința

tuturor componentelor sale, insuccesul în a redobândi statutul social și

profesional, dar și dovada calităților militare deținute, impun soluția de

admitere a cererii de dezdăunare, suma de 120.000 euro, în echivalent în lei,

reprezentând o despăgubire rezonabilă și echitabilă pentru traumele suferite,

în plan moral, social, profesional, determinate de lezarea de către statul

represiv a drepturilor nepatrimoniale la libertatea individuală, onoare și

demnitate, în persoana condamnatului politic și a familiei sale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamantul M.C.N. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud.

Prin propriul apel,

reclamantul apelant a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în

sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 240.000 euro.

Pârâtul apelant a

solicitat, ca urmare a admiterii apelului său, modificarea în parte a

sentinței, în principal, prin respingerea ambelor petite din cererea de chemare

în judecată, iar, în subsidiar, prin modificarea cuantumului despăgubirilor, în

limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010.

În motivarea

apelului, pârâtul a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a

prevederilor legale, respectiv, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

atunci când a constatat caracterul politic al condamnării suferite, precum și

greșita stabilire a întinderii daunelor morale, raportat la circumstanțele de

fapt ale cauzei.

În raport de O.U.G.

nr. 62/2010, apelantul a apreciat că se impune reducerea cuantumului

despăgubirilor, sub plafonul de 5.000 euro, stabilit de acest act normativ.

Pârâtul apelant a

invocat, pe parcursul soluționării apelului, incidența în cauză a prevederilor

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, susținând că, în prezent, se

impune, în raport de această decizie, respingerea în întregime a acțiunii

reclamantului.

Prin Decizia nr. 109

A din 17 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a admis în parte apelul

pârâtului împotriva Sentinței civile nr. 4499/F din 14 iunie 2010, pronunțată

de Tribunalul Bistrița-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

înlăturat dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata către

reclamant a sumei de 120.000 euro, în echivalent în lei la data plătii, cu

titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței; și a fost

respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a expus următoarele argumente:

În ceea ce privește

aplicabilitatea, în cauză, a O.U.G. nr. 62/2010, motiv de apel formulat prin

memoriul inițial de apel, Curtea a reținut că acest act normativ nu mai poate

fi aplicat, având în vedere că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

textul art. I și art. II din acest act normativ a fost declarat

neconstituțional, și, întrucât, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147

din Constituția României, acestea nu au fost puse de acord cu dispozițiile

constituționale încălcate sau nesocotite, acestea și-au încetat

aplicabilitatea.

Nu a fost reținută

nici susținerea reclamantului apelant, în sensul că, în cauză, se aplică Legea

nr. 221/2009, în redactarea în vigoare prin modificările ce i-au fost aduse

prin Legea nr. 202/2010, având în vedere că această din urmă lege, publicată în

M. Of. nr. 714/26.10.2010, a intrat în vigoare abia la 25 noiembrie 2010, în

timp ce hotărârea fondului a fost pronunțată cu mult înainte de intrarea în

vigoare a acestei legi, respectiv la 14 iunie 2010.

Or, potrivit art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, dispozițiile acestei legi sunt aplicabile

proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre, până la data intrării în vigoare a acestei legi.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța și, în consecință, s-a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, respectiv, încalcă normele de

tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate,

contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.

Din coroborarea art. 147

din Constituția României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr.

47/1992, republicată, se desprinde cu evidență faptul că deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și că acele dispoziții din legile și

ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice, la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față,

în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu

au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel că

textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat

efectele juridice.

Drept urmare, în

prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să

fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza

Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Curtea a constatat

însă că, față de împrejurarea că restul dispozițiilor din Legea nr. 221/2009

sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, sau declarate

neconstituționale, se impune a fi menținută soluția primei instanțe în ceea ce

privește dispoziția referitoare la constatarea caracterului politic al

condamnării, aplicate antecesorului reclamantului prin Sentința penală nr. 69

din 19 februarie 1960, condamnare care, prin prisma art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul M.C.N., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate, respingerea apelului Statului Roman, reținând în

integralitate Sentința instanței de fond nr. 4499/F din 14 iunie 2010 a

Tribunalului Bistrița-Năsăud.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a invocat faptul că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a încălcat mai multe prevederi ale

legislației civile românești, precum și ale legislației europene, astfel încât

ea nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci numai

acțiunilor înregistrate ulterior publicării ei în M. Of. A aprecia în alt mod

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite, în

funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși petenții au depus cereri în același timp și au urmat aceeași

procedură, aspect determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile

părții.

S-a susținut că, în

cauză, a fost încălcat și principiul neretroactivității legii, prevăzut de C.

civ., care este un factor de stabilitate al circuitului civil, iar aplicarea

acestei decizii asupra trecutului ar genera nesiguranță, și neîncredere în

legi. Actele Curții Constituționale au un efect ex nunc, ceea ce constituie o

aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a

drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea publică,

încrederea cetățenilor în sistemul de drept.

În același sens, s-a

invocat faptul că se încalcă principiul egalității în fața legii și disp. art.

20 din Constituția României, precum și că instanța de apel a ignorat obligația

Guvernului de a modifica prevederile neconstituționale, în armonie cu

Constituția și reglementările internaționale, obligație care nu poate fi

înlăturată, instanțele de judecată având posibilitatea de a sancționa aceasta

atitudine, ignorând decizia de neconstituționalitate.

O ultimă critică

adusă deciziei Curții de apel Cluj s-a raportat la faptul că s-a înlăturat

motivul de apel privind intrarea în vigoare a art. 5 alin. (1) lit. a),

modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, invocând disp. art. XXVI, care

arata că art. 4 alin. 6 și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 se

aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu

s-a pronunțat o hotărâre.

Împotriva aceleiași

decizii, a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul înlăturării, din dispozitiv, a

prevederii privind menținerea dispoziției instanței de fond, prin care s-a

constatat caracterul politic al condamnării defunctului M.N.G.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a reiterat faptul că, din ansamblu materialului probator

administrat în cauză, s-a reținut că autorul reclamantului, defunctul M.N.G., a

fost, în temeiul Sentinței penale nr. 69 din 19 februarie 1960, subiectul unei

condamnări la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție

corecțională și confiscarea totală a averii și că această pedeapsă a fost

executată la zi, autorul reclamantului fiind, în conformitate cu biletul de

eliberare nr. X, pus în libertate pe data de 21 septembrie 1962. Temeiul de

drept în baza căruia a fost dispusă condamnarea este cel al disp. art. 209 pct.

2 lit. a) C. pen.

În raport de această

situație de fapt, precum și de disp. art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009,

constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate

pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen. din 1936, cu modificările și

completările ulterioare, astfel încât condamnarea în discuție se circumscrie

unei condamnări politice, al cărei caracter își are izvorul în însăși voința

expresă a legiuitorului, deci decurge ope legis.

Or, față de aceste

dispoziții imperative, recurentul pârât a apreciat că instanța de judecată

poate să constate caracterul politic al unei condamnări, numai atunci când

aceasta nu rezultă în mod expres, prin efectul legii, deci doar în condițiile

art. 1 alin. (3) din lege, atunci când condamnarea sau, după caz, măsura

administrativă a fost dispusă în temeiul altor articole sau acte normative,

decât cele expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra recursului

exercitat de recurentul reclamant M.C.N.:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție, deja evocat, prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și

pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional,

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în

dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de

părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra

legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să

rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a

fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și

cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât,

dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să îi

fi confirmat dreptul de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat,

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal

al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice

discriminarea, sau cea privind încălcarea principiului egalității în fata

legii.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul M.C.N. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația

de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei

discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, pe care chiar recurentul reclamant îl invocă,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Asupra criticii

privind înlăturarea motivului de apel privind intrarea în vigoare a art. 5

alin. (1) lit. a), modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, instanța de

recurs reține că aspectele privind dispozițiile acestui act normativ nu au

constituit un motiv de apel distinct, care să fi stabilit limitele devoluțiunii

în cauză, ci o apărare de fond, invocată, prin note scrise, în contextul

pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

care nu poate determina inaplicabilitatea acestei decizii, câtă vreme rațiunile

expuse ca urmare a controlului de constituționalitate se mențin și în ceea ce

privește forma nouă a textului de lege modificat prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În acest cadru

normativ și în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.N. și de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bistrița-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Asupra recursului

exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud:

În drept, în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie

de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele

prevăzute în art. 207 - 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr.

48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, s-a

demonstrat, în baza ansamblului probator administrat, că defunctul M.N.G., a

fost condamnat, în temeiul Sentinței penale nr. 69 din 19 februarie 1960 a

Tribunalului Militar Cluj, la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, 3 ani

interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea

prevăzută de disp. art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

În consecință, în mod

legal, instanțele de fond au constat și confirmat, ca urmare a unei proceduri

judiciare, desfășurată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, impuse de

un proces echitabil, caracterul politic al condamnării dispuse împotriva

tatălui reclamantului, M.N.G., conferind o consacrare judiciară unei măsuri

aplicată într-un caz particular, dedus judecății, căreia legea îi recunoaște,

în ipoteze reglementate expres, caracterul politic, ipoteze ce se regăsesc în

speță.

În acest context, se

poate retine că prima instanță a dat deplină eficiență dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, cu deplina jurisdicție, garantat de art. 6

al Convenției Europene, soluționând toate capetele de cerere cu care a fost

învestită de către reclamant (a se vedea în acest sens, cauza Rotaru contra

României, Hotărârea din 29 martie 2000, parag. 77 - 79, prin care s-a constatat

încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât o instanță internă nu s-a

pronunțat asupra unui capăt de cerere cu care a fost învestită și asupra căreia

era competentă să se pronunțe).

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bistrița-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.C.N. și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bistrița-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 decembrie 2011.