ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8446/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4503 din 16 iunie

2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții T.C. și U.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud și, în

consecință, s-au acordat reclamanților despăgubiri în cuantum de 100.000 RON

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea numitului T.G., bunicul

acestora, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și

pedepsit de art. 209 pct. 2 lit.

"

a)

"

C. pen. din 1936.

S-a respins cererea

formulată de reclamanții T.C. și U.C. prin care au solicitat ca instanța să

constate caracterul politic al condamnării numitului T.G., fiul lui M. și M.,

născut la 25 aprilie 1924 și decedat la 16 ianuarie 2010, condamnare dispusă

prin Sentința nr. 22 din 28 ianuarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj

în Dosarul nr. 439/1960, sentință prin care T.G. a fost condamnat pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209

pct. 2 lit.

"

a)

"

C. pen. din 1936

republicat în anul 1948.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamanților T.C. și U.C. 500 RON cheltuieli de judecată.

S-a luat act de

renunțarea reclamantei M.E. la judecarea acțiunii formulată în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat în proces de D.G.F.P.

Bistrița-Năsăud.

Tribunalul a reținut

în considerentele sentinței următoarele:

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea

dispusă față de numitul T.G., astfel că instanța a considerat că nu se impune

formularea unei cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării, acest

caracter fiind stabilit de însuși textul legal.

În ceea ce privește

cererea formulată reclamanți în baza art. 5 lit.

"

a

"

din Legea nr.

221/2009, instanța de apel a constatat că aceasta este întemeiată, reținând, în

esență, că reclamanții, fiind rude de gradul II cu fostul condamnat politic, au

calitate procesuală activă de a solicita acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere

consecințele negative suferite de condamnat și familia lui, în plan fizic și psihic,

de durata pedepsei privative de libertate, de importanța valorilor lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială și socială, consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au

rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații -, repercusiunile în planul vieții private a condamnatului din motive

politice, perioada cuprinsă între data începerii cercetării penale (vara anului

1959) și data acordării indemnizației de 600 RON lunar (1990), tribunalul a

apreciat că suma de 100.000 RON reprezintă o despăgubire rezonabilă și

echitabilă.

În baza art. 274 C.

proc. civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților T.C. și U.C. 500

RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu

chitanța depusă la dosar.

Apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a județului

Bistrița-Năsăud împotriva acestei hotărâri a fost admis în parte prin Decizia

nr. 61/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, și a fost schimbată în parte sentința,

în sensul că s-a înlăturat dispoziția privind acordarea despăgubirilor în sumă

de 100.000 RON. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate,

inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, faptul că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții

și-au întemeiat acțiunea, au fost declarate ca neconstituționale prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Astfel, admiterea

excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză

și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu

lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are

ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate

pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere

încetându-și efectele judiciare.

Instanța de apel a

analizat, de asemenea, dacă, raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe

perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale

prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la

acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă

instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Curtea de apel a

menținut obligația stabilită prin hotărârea primei instanțe de obligare a

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reținând că instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a

pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

S-a apreciat astfel,

că nu poate fi primit motivul de apel al pârâtului ce vizează cheltuielile de

judecată, dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii

statul este în culpă procesuală întrucât acesta a provocat existența prezentului

proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar

dispariția acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură reclamanților,

ci doar statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin

acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Dat fiind că există

în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou

sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat

neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar

speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a

dispozițiilor legale, pe principiul echității, s-a apreciat că statul trebuie

să suporte plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în numele

Statului Român, prin M.F.P., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei

atacate, în sensul înlăturării dispoziției privind menținerea acordării

cheltuielilor de judecată.

În motivarea

recursului se arată că, prin sentința pronunțată la fond, a fost admisă doar în

parte acțiunea reclamanților, respectiv doar în ceea ce privește acordarea

despăgubirilor, petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării

fiind respins, aspect care, coroborat cu dispozitivul deciziei pronunțate în

apel, prin care a fost înlăturată prevederea privind acordarea despăgubirilor,

duce la concluzia că reclamanților le-a fost respinsă în totalitate acțiunea.

Interpretând per a

contrario, recurentul apreciază că pârâtul nu poate fi considerat ca fiind

căzut în pretenții și astfel obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu

atât mai mult cu cât apărările acestuia, inclusiv cu privire la situația

creată, prin pronunțarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, au fost admise, fapt ce a condus la admiterea apelului și la

respingerea acțiunii formulate de reclamanți.

Examinând criticile

formulate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se constată recursul ca fiind nefondat în

considerentele celor ce succed.

Critica formulată de

pârâtul M.F.P., referitoare la greșita obligare a acestuia la plata cheltuielilor

de judecată, este nefondată.

Pârâtul recurent a

căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ.,

astfel că, în mod legal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

suportate de reclamanți în faza procesuală a fondului.

Cheltuielile de

judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții și nu de partea din

vina căreia s-a promovat acțiunea în justiție, așa cum lasă să se înțeleagă

recurentul prin criticile formulate.

Prin urmare,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv,

pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea

unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu

însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri.

Or, în cauză,

instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, sub aspectul acordării

despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

condamnării numitului T.G., bunicul acestora, pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit.

"

a)

"

C. pen. din 1936.

Totodată, a reținut

că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept condamnare cu caracter

politic condamnarea dispusă față de numitul T.G., astfel că instanța a

considerat că nu se impune formularea unei cereri pentru constatarea

caracterului politic al condamnării, acest caracter fiind stabilit de însuși

textul legal.

Instanța de apel a

admis apelul pârâtului și a înlăturat dispoziția privind acordarea sumei

solicitate cu titlu de daune morale, ca urmare a declarării ca

neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr.

221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, această situație

nefiind creată din cauza acestora, ci din culpa legiuitorului care a emis un

act normativ ce ulterior s-a dovedit a avea dispoziții neconstituționale.

Așadar, reclamanții

nu au nicio culpă în declanșarea procesului, atâta vreme cât introducerea

cererii de chemare în judecată a fost determinată de apariția Legii nr.

221/2009 care a dat posibilitatea promovării unor acțiuni în despăgubire

întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, prevedere

care, ulterior, încetându-și efectele judiciare ca urmare a declarării sale ca

neconstituționale, a dus la schimbarea soluției pronunțate la fond.

Având în vedere cele

expuse, în cauză s-au aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., pârâtul fiind partea căzută în pretenții în sensul textului legal arătat.

În consecință, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în

numele Statului Român, prin M.F. împotriva Deciziei nr. 61/R din 21 ianuarie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în numele

Statului Român, prin M.F. împotriva Deciziei nr. 61/R din 21 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.