ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8446/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4503 din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții T.C. și U.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud și, în consecință, s-au acordat reclamanților despăgubiri în cuantum de 100.000 RON pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea numitului T.G., bunicul acestora, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. " a) " C. pen. din 1936. S-a respins cererea formulată de reclamanții T.C. și U.C. prin care au solicitat ca instanța să constate caracterul politic al condamnării numitului T.G., fiul lui M. și M., născut la 25 aprilie 1924 și decedat la 16 ianuarie 2010, condamnare dispusă prin Sentința nr. 22 din 28 ianuarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 439/1960, sentință prin care T.G.

a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. " a) " C. pen. din 1936 republicat în anul 1948. A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților T.C. și U.C. 500 RON cheltuieli de judecată. S-a luat act de renunțarea reclamantei M.E. la judecarea acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat în proces de D.G.F.P. Bistrița-Năsăud. Tribunalul a reținut în considerentele sentinței următoarele: Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea dispusă față de numitul T.G., astfel că instanța a considerat că nu se impune formularea unei cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării, acest caracter fiind stabilit de însuși textul legal.

În ceea ce privește cererea formulată reclamanți în baza art. 5 lit. " a " din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că aceasta este întemeiată, reținând, în esență, că reclamanții, fiind rude de gradul II cu fostul condamnat politic, au calitate procesuală activă de a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere consecințele negative suferite de condamnat și familia lui, în plan fizic și psihic, de durata pedepsei privative de libertate, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială și socială, consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv, a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații -, repercusiunile în planul vieții private a condamnatului din motive politice, perioada cuprinsă între data începerii cercetării penale (vara anului 1959) și data acordării indemnizației de 600 RON lunar (1990), tribunalul a apreciat că suma de 100.000 RON reprezintă o despăgubire rezonabilă și echitabilă.

În baza art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților T.C. și U.C. 500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanța depusă la dosar. Apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud împotriva acestei hotărâri a fost admis în parte prin Decizia nr. 61/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a înlăturat dispoziția privind acordarea despăgubirilor în sumă de 100.000 RON. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, au fost declarate ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Astfel, admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare.

Instanța de apel a analizat, de asemenea, dacă, raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ. Curtea de apel a menținut obligația stabilită prin hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reținând că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

S-a apreciat astfel, că nu poate fi primit motivul de apel al pârâtului ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii statul este în culpă procesuală întrucât acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură reclamanților, ci doar statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, s-a apreciat că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în numele Statului Român, prin M.F.P., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării dispoziției privind menținerea acordării cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se arată că, prin sentința pronunțată la fond, a fost admisă doar în parte acțiunea reclamanților, respectiv doar în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării fiind respins, aspect care, coroborat cu dispozitivul deciziei pronunțate în apel, prin care a fost înlăturată prevederea privind acordarea despăgubirilor, duce la concluzia că reclamanților le-a fost respinsă în totalitate acțiunea. Interpretând per a contrario, recurentul apreciază că pârâtul nu poate fi considerat ca fiind căzut în pretenții și astfel obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât apărările acestuia, inclusiv cu privire la situația creată, prin pronunțarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, au fost admise, fapt ce a condus la admiterea apelului și la respingerea acțiunii formulate de reclamanți.

Examinând criticile formulate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată recursul ca fiind nefondat în considerentele celor ce succed. Critica formulată de pârâtul M.F.P., referitoare la greșita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, este nefondată. Pârâtul recurent a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod legal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanți în faza procesuală a fondului. Cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții și nu de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea în justiție, așa cum lasă să se înțeleagă recurentul prin criticile formulate.

Prin urmare, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri. Or, în cauză, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, sub aspectul acordării despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării numitului T.G., bunicul acestora, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. " a) " C. pen.

din 1936. Totodată, a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea dispusă față de numitul T.G., astfel că instanța a considerat că nu se impune formularea unei cereri pentru constatarea caracterului politic al condamnării, acest caracter fiind stabilit de însuși textul legal. Instanța de apel a admis apelul pârâtului și a înlăturat dispoziția privind acordarea sumei solicitate cu titlu de daune morale, ca urmare a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, această situație nefiind creată din cauza acestora, ci din culpa legiuitorului care a emis un act normativ ce ulterior s-a dovedit a avea dispoziții neconstituționale.

Așadar, reclamanții nu au nicio culpă în declanșarea procesului, atâta vreme cât introducerea cererii de chemare în judecată a fost determinată de apariția Legii nr. 221/2009 care a dat posibilitatea promovării unor acțiuni în despăgubire întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, prevedere care, ulterior, încetându-și efectele judiciare ca urmare a declarării sale ca neconstituționale, a dus la schimbarea soluției pronunțate la fond. Având în vedere cele expuse, în cauză s-au aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind partea căzută în pretenții în sensul textului legal arătat. În consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în numele Statului Român, prin M.F. împotriva Deciziei nr. 61/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D.G.F.P. a județului Bistrița-Năsăud în numele Statului Român, prin M.F. împotriva Deciziei nr. 61/R din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.