ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 320 din 6 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.

4205/117/2009, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții

T.M.S. și V.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a fost

admisă în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta B.L.M.A., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și în consecință, pârâtul a

fost obligat să plătească reclamantului T.M.S. și intervenientei B.L.M.A. câte

80.000 euro fiecare, în echivalent în lei la data plății cu titlul de despăgubiri,

pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului

T.M.S. și intervenientei B.L.M.A. câte 100 lei, iar reclamantei V.L.M. suma de

600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, judecătorul fondului a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 81/1958 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în dosar nr. 102/1958, T.I. a

fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani

interdicție corecțională cu confiscarea totală a averii pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia nr. 973/1958 a Tribunalului

Militar al Regiunii a III-a Cluj s-a respins recursul formulat de T.I.

Prin sentința penală

nr. 935/1965 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului și raionului Timișoara

în dosar nr. 2608/1965 s-a admis cererea formulată de B.L. și a declarat

reabilitat post mortem pe T.I. de sub condamnarea de 3 ani închisoare

corecțională și 3 ani interdicție corecțională cu confiscarea averii, aplicată

prin sentința penală nr. 81/1958 a Tribunalului Militar Cluj.

Conform copiei

certificatelor de naștere depuse la dosar a reieșit că reclamanții sunt copii

defunctului T.I., intervenienta fiind fosta soție, care ulterior s-a

recăsătorit.

Conform copiei foii

de înmatriculare a condamnatului a apărut mențiunea că la data de 7 aprilie

1958 a fost transferat la Penitenciarul Aiud, iar la data de 12 octombrie 1959

la Salcia. S-a mai menționat „decedat la secția Salcia” la data de 10 noiembrie

1959.

Prin adresa din 13

februarie 1961, la adresa numitei T.L., M.A.I., formațiunea București a

comunicat că deținutul T.I. a decedat în timpul executării pedepsei.

Din depozițiile

martorilor audiați în cauză tribunalul a reținut că defunctul fusese o persoană

sănătoasă și veselă, însă a decedat în timpul executării pedepsei datorită

regimului de exterminare la care a fost supus la construirea digurilor din

localitatea Salcia.

De asemenea,

tribunalul a reținut suferința cauzată de moartea tatălui și respectiv a

soțului în timpul executării pedepsei și aflarea acestei vești cu totul

întâmplător după un an și jumătate de la deces, când acesta era așteptat să se

întoarcă în sânul familiei.

În acest context,

prima instanță a reținut că, condamnarea aplicată antecesorul reclamanților și

intervenientei este o condamnare calificată de art. 1 din Legea nr. 221/2009 ca

fiind de drept politică, și a apreciat că suma de 80.000 euro pentru fiecare

reclamant și intervenientă reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele

cauzate de detenția și moartea antecesorului acestora.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească

reclamantului T.M.S. și intervenientei B.L.M.A. câte 100 lei, iar reclamantei

V.L.M. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, acesta fiind partea

căzută în pretenții.

Prin încheierea

civilă nr. 56/ CC din 31 mai 2010 a Tribunalului Cluj a fost îndreptată eroarea

materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 320 din 6 aprilie

2010, pronunțată în dosarul civil nr. 4205/117/2009 al Tribunalului Cluj, în

sensul că a fost înlăturată omisiunea și s-a dispus inserarea în cuprinsul

dispozitivului la alin. (3) a mențiunii „obligă pârâtul să plătească

reclamantei V.L.M. suma de 80.000 euro în echivalent în lei la data plății,

reprezentând daune morale”.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienta, precum și pârâtul

Statul Român prin M.F.P., care a formulat apel și împotriva încheierii civile

nr. 56/ CC din 31 mai 2010, iar prin decizia civilă nr. 96/ A din 16 februarie

2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin M.F.P. a respins acțiunea intentată de reclamanții T.M.S. și V.L.M. precum

și cererea de intervenție formulată de intervenienta B.L.M.A. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., privind obligarea la plata despăgubirilor

în temeiul Legii nr. 221/2009; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea

reclamanților și a intervenientei și a respins apelul declarat de reclamanții

T.M.S. și V.L.M. precum și de intervenienta B.L.M.A. în contra aceleiași

sentințe.

Pentru a se pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009,

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru

prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea

și 5.000 euro pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru

descendenții de gradul II.

Ulterior însă

pronunțării sentinței primei instanțe, respectiv la data de 15 decembrie 2010

s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curții

Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie

2010 și respectiv nr. 1360 din  21 octombrie 2010, prin care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr.

221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare

și completare a Legii nr. 221/2009.

Curtea

Constituțională a stabilit prin considerentele deciziei nr. 1358 din data de 21

octombrie 2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 212/2009, cu modificările și completările ulterioare, care stipulau că

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții

până la gradul II inclusiv) poate solicita instanței de judecată, în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, sunt

neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

Instanța de apel a

mai reținut, că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția

României, „dispozițiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul ( …) nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept”.

Prin urmare, la data

soluționării prezentelor apeluri, în condițiile în care, în intervalul de 45 de

zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ne aflăm în

situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele juridice.

S-a mai reținut că

prin deciziile constituționale invocate, Curtea Constituțională nu a abrogat și

nu a modificat dispozițiile legale supuse controlului, ci a împiedicat

producerea efectelor juridice de către dispozițiile declarate

neconstituționale.

În considerentele

deciziei Curții Constituționale, s-a analizat dacă persoanele care aveau

înregistrate acțiuni ar putea susține că aveau „o speranță legitimă” la bun,

cum a fost consacrată de jurisprudența C.E.D.O.

Or, Curtea

Constituțională a considerat că reclamanții nu avea speranțe legitime în

obținerea compensațiilor, deoarece dispoziția referitoare la obținerea

compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de

constituționalitate”, cauza S. vs. Bulgaria.

Fiind dezlegat și

acest aspect de către Curtea Constituțională, instanțele ordinare nu mai au

căderea să interpreteze „speranța legitimă”, în alt sens, dezlegările date de

Curtea Constituțională fiind obligatorii.

Chiar dacă Decizia

nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică și

proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunțate de

Curtea Constituțională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică

sau abrogă o dispoziție legală.

Având în vedere

efectele deciziilor de constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale

arătate, instanța de apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român prin

M.F.P. este fondat pentru capătul de cerere vizând stabilirea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului reclamanților T.M.S. și V.L.M. și

al intervenientei B.L.M.A.

Prin sentința

pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării

antecesorului reclamanților și al intervenientei, numitul T.I., care în sine

reprezintă o reparație morală, curtea menținând aceste dispoziții ale

sentinței.

De asemenea în cauză

s-a statuat că respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează

faptului că reclamanții și intervenienta ar fi investit instanța cu o acțiune

neîntemeiată, ci datorită constatării neconstituționalității dispozițiilor

legale mai sus arătate, care nu le pot fi imputabile acestora. Culpa în acest

caz îi aparține pârâtului Statul Român, care a edictat unui act normativ

(ulterior declarat neconstituțional și a generat un val de procese care au

implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de

aplicarea Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs, în termen legal reclamanții T.M.S., V.L.M. și

intervenienta B.L.M.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

lor și respingerii apelului declarat de Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P.

Cluj.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenții

susțin că Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie

2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își găsește

aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât până la dala publicării deciziei

Curții Constituționale, pe baza unor probe pertinente și concludente în cauză a

fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acțiunea

formulată, pârâtul fiind obligat să plătească despăgubiri cu titlu de daune

morale.

Se mai susține că

recunoașterea dreptului reclamanților și al intervenientei la despăgubiri și

consacrarea acestui drept chiar și numai printr-o hotărâre judecătorească dată

în primă instanță, le-a creat acestora o speranță legitimă care intră în sfera

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României,

Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.M.S., V.L.M. și intervenienta

B.L.M.A. împotriva deciziei nr. 96/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel

Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.