ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 660/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 320 din 6 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4205/117/2009, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții T.M.S. și V.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a fost admisă în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta B.L.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului T.M.S. și intervenientei B.L.M.A. câte 80.000 euro fiecare, în echivalent în lei la data plății cu titlul de despăgubiri, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului T.M.S. și intervenientei B.L.M.A.

câte 100 lei, iar reclamantei V.L.M. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, judecătorul fondului a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 81/1958 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în dosar nr. 102/1958, T.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională cu confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia nr. 973/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Cluj s-a respins recursul formulat de T.I. Prin sentința penală nr. 935/1965 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului și raionului Timișoara în dosar nr. 2608/1965 s-a admis cererea formulată de B.L.

și a declarat reabilitat post mortem pe T.I. de sub condamnarea de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională cu confiscarea averii, aplicată prin sentința penală nr. 81/1958 a Tribunalului Militar Cluj. Conform copiei certificatelor de naștere depuse la dosar a reieșit că reclamanții sunt copii defunctului T.I., intervenienta fiind fosta soție, care ulterior s-a recăsătorit. Conform copiei foii de înmatriculare a condamnatului a apărut mențiunea că la data de 7 aprilie 1958 a fost transferat la Penitenciarul Aiud, iar la data de 12 octombrie 1959 la Salcia. S-a mai menționat „decedat la secția Salcia” la data de 10 noiembrie 1959. Prin adresa din 13 februarie 1961, la adresa numitei T.L., M.A.I., formațiunea București a comunicat că deținutul T.I.

a decedat în timpul executării pedepsei. Din depozițiile martorilor audiați în cauză tribunalul a reținut că defunctul fusese o persoană sănătoasă și veselă, însă a decedat în timpul executării pedepsei datorită regimului de exterminare la care a fost supus la construirea digurilor din localitatea Salcia. De asemenea, tribunalul a reținut suferința cauzată de moartea tatălui și respectiv a soțului în timpul executării pedepsei și aflarea acestei vești cu totul întâmplător după un an și jumătate de la deces, când acesta era așteptat să se întoarcă în sânul familiei. În acest context, prima instanță a reținut că, condamnarea aplicată antecesorul reclamanților și intervenientei este o condamnare calificată de art. 1 din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept politică, și a apreciat că suma de 80.000 euro pentru fiecare reclamant și intervenientă reprezintă o reparație echitabilă pentru suferințele cauzate de detenția și moartea antecesorului acestora.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului T.M.S. și intervenientei B.L.M.A. câte 100 lei, iar reclamantei V.L.M. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, acesta fiind partea căzută în pretenții. Prin încheierea civilă nr. 56/ CC din 31 mai 2010 a Tribunalului Cluj a fost îndreptată eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 320 din 6 aprilie 2010, pronunțată în dosarul civil nr. 4205/117/2009 al Tribunalului Cluj, în sensul că a fost înlăturată omisiunea și s-a dispus inserarea în cuprinsul dispozitivului la alin. (3) a mențiunii „obligă pârâtul să plătească reclamantei V.L.M. suma de 80.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale”.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și intervenienta, precum și pârâtul Statul Român prin M.F.P., care a formulat apel și împotriva încheierii civile nr. 56/ CC din 31 mai 2010, iar prin decizia civilă nr. 96/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a respins acțiunea intentată de reclamanții T.M.S. și V.L.M. precum și cererea de intervenție formulată de intervenienta B.L.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., privind obligarea la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților și a intervenientei și a respins apelul declarat de reclamanții T.M.S.

și V.L.M. precum și de intervenienta B.L.M.A. în contra aceleiași sentințe. Pentru a se pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea și 5.000 euro pentru soțul/soția, descendenții de gradul I și 2500 euro pentru descendenții de gradul II. Ulterior însă pronunțării sentinței primei instanțe, respectiv la data de 15 decembrie 2010 s-au publicat în M. Of.

al României cu nr. 761 trei decizii ale Curții Constituționale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009.

Curtea Constituțională a stabilit prin considerentele deciziei nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 212/2009, cu modificările și completările ulterioare, care stipulau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și moștenitorii acesteia (soțul sau descendenții până la gradul II inclusiv) poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, sunt neconstituționale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Instanța de apel a mai reținut, că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituția României, „dispozițiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul ( …) nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, la data soluționării prezentelor apeluri, în condițiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ne aflăm în situația în care dispozițiile art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

S-a mai reținut că prin deciziile constituționale invocate, Curtea Constituțională nu a abrogat și nu a modificat dispozițiile legale supuse controlului, ci a împiedicat producerea efectelor juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale. În considerentele deciziei Curții Constituționale, s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acțiuni ar putea susține că aveau „o speranță legitimă” la bun, cum a fost consacrată de jurisprudența C.E.D.O. Or, Curtea Constituțională a considerat că reclamanții nu avea speranțe legitime în obținerea compensațiilor, deoarece dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituționalitate”, cauza S. vs. Bulgaria.

Fiind dezlegat și acest aspect de către Curtea Constituțională, instanțele ordinare nu mai au căderea să interpreteze „speranța legitimă”, în alt sens, dezlegările date de Curtea Constituțională fiind obligatorii. Chiar dacă Decizia nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică și proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziție legală. Având în vedere efectele deciziilor de constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale arătate, instanța de apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P. este fondat pentru capătul de cerere vizând stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului reclamanților T.M.S.

și V.L.M. și al intervenientei B.L.M.A. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a constatat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamanților și al intervenientei, numitul T.I., care în sine reprezintă o reparație morală, curtea menținând aceste dispoziții ale sentinței. De asemenea în cauză s-a statuat că respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamanții și intervenienta ar fi investit instanța cu o acțiune neîntemeiată, ci datorită constatării neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, care nu le pot fi imputabile acestora. Culpa în acest caz îi aparține pârâtului Statul Român, care a edictat unui act normativ (ulterior declarat neconstituțional și a generat un val de procese care au implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal reclamanții T.M.S., V.L.M. și intervenienta B.L.M.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor și respingerii apelului declarat de Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Cluj. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenții susțin că Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât până la dala publicării deciziei Curții Constituționale, pe baza unor probe pertinente și concludente în cauză a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acțiunea formulată, pârâtul fiind obligat să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale.

Se mai susține că recunoașterea dreptului reclamanților și al intervenientei la despăgubiri și consacrarea acestui drept chiar și numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanță, le-a creat acestora o speranță legitimă care intră în sfera noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții T.M.S., V.L.M. și intervenienta B.L.M.A. împotriva deciziei nr. 96/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.