ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 836/D din data de 27 mai 2010, pronunțată în dosar nr. 1604/83/2010, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea reclamanților A.A., A.Z. și A.N. în contradictoriul cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință: A constatat caracterul politic al condamnării defunctului A.N., născut la 11 aprilie 1939 în localitatea Bogdand, condamnat prin sentința nr. 64 din 29 martie 1967 a Tribunalului Militar Cluj pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. și art. 25 pct. 6 C. pen. A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

În justificarea acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit adresei nr. 932 din 30 martie 1967 emisă de Ministerul Afacerilor Interne – Penitenciarul Oradea și a adresei din 03 februarie 1993 emisă de Tribunalul Militar Cluj, soțul, respectiv tatăl reclamanților, defunctul A.N., a fost arestat la data de 29 martie 1967, fiind condamnat prin sentința penală nr. 64 din 29 martie 1967 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale conform art. 209 pct. 1 lit. a), art. 25 pct. 6 C. pen. Datorită bătăilor la care a fost supus în ziua arestării și condamnării, în aceiași zi – 29 martie 1967 – condamnatul a decedat.

În temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (4), instanța a acordat reclamanților, în primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei condamnări și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării și a decesului acestuia. La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori.

În cauză, instanța a reținut că reclamanții au solicitat cu titlu de daune morale suma de 200.000 lei Ron, sumă apreciată ca fiind rezonabilă față de împrejurarea că suntem în prezența unei condamnări politice la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar datorită bătăilor la care a fost supus, în aceiași zi – 29 martie 1967 soțul, respectiv tatăl reclamanților a decedat, cauzându-le acestora un prejudiciu moral imens.

Prin decizia civilă nr. 47 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea admis, ca fondate, apelurile civile declarate de apelanții pârâți Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu - Mare și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu - Mare, pe care o schimbat-o în parte în sensul că: a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, în loc de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru ase pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În mod corect și judicios, instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de părțile reclamante, în calitate de moștenitori ai defunctului A.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Satu Mare și în consecință a constatat caracterul politic al condamnării defunctului prin sentința penală nr. 64 din 29 martie 1967 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj și a obligat pârâtul să plătească reclamanților daune morale. Astfel, corect a reținut instanța de fond că prin sentința penală menționată, soțul respectiv tatăl reclamanților a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale, iar din conținutul infracțiunilor reținute rezultă caracterul politic al infracțiunii și implicit a condamnării.

De altfel, caracterul politic al acestei condamnări nu trebuie dovedit, câtă vreme infracțiunile pentru care autorul reclamanților a fost condamnat sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnări cu caracter politic. În consecință, în mod judicios, s-a reținut că această condamnare a autorului reclamanților – defunctul A.N. – are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Așadar s-a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.

Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. De asemenea s-a reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent. Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanța de apel a reținut că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

S-a mai reținut că a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. S-a apelat și la jurisprudența Curții Constituțională care a statuat că, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81). De asemenea s-a mai avut în vedere că în prezenta speță, părțile reclamante, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aveau deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care le fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranță legitimă” și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenție.

S-a apreciat că, pretențiile reclamanților ar fi justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat neconstituțional), astfel, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea, s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, instanța de apel a apreciat că acestea sunt fondate, având în vedere că daunele acordate de prima instanță sunt excesive, iar în acest context s-a reținut că autorul reclamanților a fost arestat în ziua pronunțării sentinței nr. 64 din 29 martie 1967, iar în aceiași zi a intervenit decesul său, astfel că, prin decizia nr. 328 din 26 aprilie 1967, s-a dispus încetarea urmăririi penale, incriminarea stingându-se prin moartea inculpatului. Or, în cauze având obiect similar, practica Curții de Apel Oradea s-a situat pe o traiectorie constantă, în sensul cuantificării despăgubirilor la suma fixă de 10.000 euro atunci când sub durata măsurii a intervenit decesul persoanei condamnate ori deportate, apreciindu-se că această sumă, alături de constatarea măsurii abuzive, este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.

Față de considerentele mai sus arătate instanța a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a redus despăgubirile acordate reclamanților de la 200.000 lei la suma de 10.000 euro, menținând restul dispozițiilor hotărârii atacate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.A., A.Z. și A.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții A.A., A.Z. și A.N. au arătat următoarele: În mod nejustificat instanța de apel a considerat că daunele acordate de prima instanță sunt excesive reținând că, autorul lor a fost arestat în ziua pronunțării sentinței nr. 64 din 29 martie 1967 iar în aceeași zi a intervenit decesul său, invocându-se în mod greșit o „practică„ a Curții de Apel Oradea.

În dezvoltarea criticilor formulate pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare a arătat următoarele : Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a susținut că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate. S-a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei). Cu ocazia concluziilor pe fond, reprezentanta recurentului pârât a invocat și susținut faptul că la data pronunțării hotărârii recurate erau aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În aceeași idee, s-a susținut că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, se impunea respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. În consecință, s-a susținut că în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 19, fără acordarea despăgubirilor morale. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, se pune problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Așadar, cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, analiza criticilor formulate privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamanților și se va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților A.A., A.Z., A.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.A., A.Z., A.N. împotriva deciziei nr. 47 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva aceleiași decizii. Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că admite, în parte acțiunea. Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2012.