ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 836/D din data de 27 mai 2010, pronunțată în dosar nr. 1604/83/2010,

Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea reclamanților A.A., A.Z. și A.N. în

contradictoriul cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în

consecință:

A constatat

caracterul politic al condamnării defunctului A.N., născut la 11 aprilie 1939

în localitatea Bogdand, condamnat prin sentința nr. 64 din 29 martie 1967 a

Tribunalului Militar Cluj pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen. și art. 25 pct. 6 C. pen.

A obligat pârâtul să

plătească reclamanților suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza

Legii nr. 221/2009.

În justificarea

acestei soluții, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit adresei nr.

932 din 30 martie 1967 emisă de Ministerul Afacerilor Interne – Penitenciarul

Oradea și a adresei din 03 februarie 1993 emisă de Tribunalul Militar Cluj,

soțul, respectiv tatăl reclamanților, defunctul A.N., a fost arestat la data de

29 martie 1967, fiind condamnat prin sentința penală nr. 64 din 29 martie 1967

a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională, 4 ani

interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale conform art. 209 pct. 1 lit. a),

art. 25 pct. 6 C. pen.

Datorită bătăilor la

care a fost supus în ziua arestării și condamnării, în aceiași zi – 29 martie

1967 – condamnatul a decedat.

În temeiul

dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (4), instanța a acordat reclamanților, în

primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al

acestei condamnări și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri

materiale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării și a

decesului acestuia.

La stabilirea

cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura

juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care

definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea,

integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori.

În cauză, instanța a

reținut că reclamanții au solicitat cu titlu de daune morale suma de 200.000

lei Ron, sumă apreciată ca fiind rezonabilă față de împrejurarea că suntem în

prezența unei condamnări politice la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională,

4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar datorită bătăilor la care a

fost supus, în aceiași zi – 29 martie 1967 soțul, respectiv tatăl reclamanților

a decedat, cauzându-le acestora un prejudiciu moral imens.

Prin decizia civilă

nr. 47 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea admis, ca fondate,

apelurile civile declarate de apelanții pârâți Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu - Mare și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Satu - Mare, pe care o schimbat-o în parte în sensul că: a

obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 10.000 euro sau echivalentul

în lei la data plății, în loc de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri și a

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru ase pronunța

astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În mod corect și

judicios, instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de

părțile reclamante, în calitate de moștenitori ai defunctului A.N., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Satu Mare și în

consecință a constatat caracterul politic al condamnării defunctului prin

sentința penală nr. 64 din 29 martie 1967 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj

și a obligat pârâtul să plătească reclamanților daune morale.

Astfel, corect a

reținut instanța de fond că prin sentința penală menționată, soțul respectiv

tatăl reclamanților a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva

ordinii sociale, iar din conținutul infracțiunilor reținute rezultă caracterul

politic al infracțiunii și implicit a condamnării.

De altfel, caracterul

politic al acestei condamnări nu trebuie dovedit, câtă vreme infracțiunile

pentru care autorul reclamanților a fost condamnat sunt prevăzute în art. 1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnări cu

caracter politic.

În consecință, în mod

judicios, s-a reținut că această condamnare a autorului reclamanților –

defunctul A.N. – are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Așadar s-a avut în

vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor

drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri

administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea

prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior

de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

De asemenea s-a

reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură

drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a

dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Referitor la

criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza

Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanța de apel a reținut că este

adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul

juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța a considerat însă

că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță

sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este

aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

S-a mai reținut că a

aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

S-a apelat și la

jurisprudența Curții Constituțională care a statuat că, respectarea principiului

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81).

De asemenea s-a mai

avut în vedere că în prezenta speță, părțile reclamante, la data pronunțării

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aveau deja o hotărâre

definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care le fuseseră

acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranță legitimă” și prin urmare un bun

în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenție.

S-a apreciat că,

pretențiile reclamanților ar fi justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din

Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat neconstituțional), astfel,

până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe

rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea, s-au înregistrat mii de

dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri

au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la

criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, instanța de

apel a apreciat că acestea sunt fondate, având în vedere că daunele acordate de

prima instanță sunt excesive, iar în acest context s-a reținut că autorul

reclamanților a fost arestat în ziua pronunțării sentinței nr. 64 din 29 martie

1967, iar în aceiași zi a intervenit decesul său, astfel că, prin decizia nr. 328

din 26 aprilie 1967, s-a dispus încetarea urmăririi penale, incriminarea

stingându-se prin moartea inculpatului.

Or, în cauze având

obiect similar, practica Curții de Apel Oradea s-a situat pe o traiectorie

constantă, în sensul cuantificării despăgubirilor la suma fixă de 10.000 euro

atunci când sub durata măsurii a intervenit decesul persoanei condamnate ori

deportate, apreciindu-se că această sumă, alături de constatarea măsurii

abuzive, este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.

Față de considerentele

mai sus arătate instanța a admis apelurile declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a redus despăgubirile acordate

reclamanților de la 200.000 lei la suma de 10.000 euro, menținând restul

dispozițiilor hotărârii atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.A., A.Z. și A.N. și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Satu Mare.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții A.A., A.Z. și A.N. au arătat următoarele:

În mod nejustificat

instanța de apel a considerat că daunele acordate de prima instanță sunt

excesive reținând că, autorul lor a fost arestat în ziua pronunțării sentinței

nr. 64 din 29 martie 1967 iar în aceeași zi a intervenit decesul său,

invocându-se în mod greșit o „practică„ a Curții de Apel Oradea.

În dezvoltarea

criticilor formulate pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare a arătat următoarele :

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor, s-a susținut că acestea au fost supraevaluate

întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului,

ca urmare a masurilor luate.

S-a făcut trimitere

la jurisprudența C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu

titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii

Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).

Cu ocazia

concluziilor pe fond, reprezentanta recurentului pârât a invocat și susținut

faptul că la data pronunțării hotărârii recurate erau aplicabile dispozițiile

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În aceeași idee, s-a

susținut că urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, se impunea respingerea capătului de cerere privind obligarea

pârâtului la plata daunelor morale.

În consecință, s-a

susținut că în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și

dispune de instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări

și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 19, fără acordarea despăgubirilor morale.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanți și va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Satu Mare, pentru considerentele care vor fi prezentate.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Satu Mare este fondat, în raport de criticile referitoare

la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 3307

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, se pune problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Așadar, cum decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare pe acest aspect sunt, așadar, fondate

și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare întrucât sunt subsidiare incidenței

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanți, în raport de dezlegarea dată recursului

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, analiza criticilor formulate

privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate

lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a

daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Satu Mare, va modifica în parte decizia recurată în sensul

admiterii în parte a acțiunii reclamanților și se va respinge capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, recursul reclamanților A.A., A.Z., A.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.A., A.Z., A.N. împotriva deciziei

nr. 47 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte,

decizia recurată în sensul că admite, în parte acțiunea.

Respinge capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2012.