ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4675/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 682 din 30 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost respinsă acțiunea civilă precizată introdusă de către reclamantul D.M., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 943/1979, reclamantul D.M. a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Sentința nr. 943/1979 a rămas definitivă prin respingere recursului, prin decizia nr. 505 din 2 octombrie 1979. În speță problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) din Codul penal în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menționată în sentința nr. 943/1979 pronunțată pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. (3). Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte ale regimului politic existent la aceea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, și în vechiul regim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menționat și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990 respectiv în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. 214/1999 art. 2 alin. (1), cu care se completează.

Așa fiind, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentința nr. 943/ 1979. Tribunalul a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 euro, în echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri, întrucât din considerentele expuse rezultă că sunt inaplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care reglementează acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin decizia nr. 209 A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri.

S-a reținut, în esență, că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanței obligația de a statua, dacă condamnările pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt condamnări politice, în baza probelor administrate. Or, în speță, condamnarea reclamantului s-a datorat convingerilor religioase, care nu-i permiteau satisfacerea serviciului militar și nu convingerilor politice ale acestuia. Susținerea apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist, este contrazisă de probele administrate care dovedesc că opoziția reclamantului a avut numai motive religioase și nu politice.

În ceea ce privește Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea a apreciat că dezlegările date în recursul în interesul legii sunt aplicabile și în prezenta acțiune. Prin decizia nr. 32 din 16 martie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 137 din 2 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință. Prin urmare, curtea a constatat că tribunalul a aplicat legal dispozițiile Legii nr. 221/2009 motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul reclamantului. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că „hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse în probațiune în mod greșit instanțele au soluționat cauza prin raportare strictă la dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii și care viza aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării. Instanțele ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale invocate, prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999, potrivit cărora caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele aceluiași act normativ. În acest context, este irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar ori dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, atâta vreme cât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei [art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999]. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009au extins sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii față de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Dacă acest din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist, prin actul normativ, Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziții au fost invocate în cauză, s-a concretizat intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din această lege, urmărindu-se includerea în câmpul său de aplicațiune, și a celor care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale, categorie în care se înscrie și reclamantul.

S-a susținut că infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, iar sancționarea sa nu reprezintă altceva decât a reprimare mascată a libertății religioase. S-a subliniat că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, enumeră categoriile exceptate de la aplicarea normelor sale, în care nu se include și reclamantul, respectiv fapta imputată acestuia.

Inexistența posibilității cetățenilor de a presta acest serviciu în alte forme (în situația în care nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare), constituie în fapt expresie a politicii partidului comunist de a nu accepta decât doctrina sa de natură ateistă, context în care, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalează astfel cu o oponență neechivocă față de principiile statului comunist totalitar, împrejurare în raport cu care, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recursul nu este fondat. Reproșând maniera „superficială” în analiza probațiunii administrată în cauză, reclamantul nu indică în concret nici elementele/datele ce ar fi putut determina pronunțarea unei hotărâri contrare celei date în cauză (cu excepția indicării conținutului unor norme legale pe care le consideră a fi incidente cauzei), nici eventualele probe ce ar mai fi trebuit administrate în cauză și care ar fi fost de natură să conducă la altă soluție. Astfel, criticile formulate sub acest aspect și prin care partea tinde să susțină lipsa unui proces echitabil, prin încălcarea dreptului la apărare, se vădesc a nu fi fondate. Nu pot fi primite nici criticile privind invocarea în motivarea soluției a deciziei nr. 32/2000, pronunțată într-un recurs în interesul legii pe considerentul că ea vizează aplicarea unui alt act normativ, Decretul-lege nr. 118/1990 și nu Legea nr. 221/2009, incidentă raportului juridic litigios, cu consecința aplicării greșite a legii.

Instanța de apel atunci când a evocat decizia în interesul legii menționată, a reținut calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni. Or, așa cum a reținut curtea de apel, în speța dedusă judecății, situația premisă este aceeași anume aceea a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condițiile în care, la fel ca și în cazul Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ - Legea nr. 221/2009 – definește faptele ce sunt considerate infracțiuni de natură politică în accepțiunea acestui act normativ.

Mutatis mutandis și pentru ipoteza dată, ce pornește, așa cum s-a relevat, de la aceeași situație – premisă, concluzia instanței nu putea să fie diferită de interpretarea dată prin decizia în interesul legii menționată. Refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu este de natură să afecteze capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, ea nu poate fi considerată ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a stagiului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de îndeplinire a unui astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, astfel cum corect au reținut și instanțele fondului, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Legea nr. 221/2009 nu a înțeles, astfel cum eronat susține reclamantul, să cuprindă în câmpul său de reglementare decât faptele măsurile expres reglementate de normele sale și care au semnificat oponența față de regimul totalitar; împrejurarea că fapta imputată nu este inclusă în categoria celor exceptate (art. 7 din lege) nu poate conduce la concluzia susținută de parte, în sensul includerii sale în aria de reglementare a acestei legi, potrivit principiului „ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ”. Nu pot fi primite nici susținerile părții vizând împrejurarea că infracțiune săvârșită de reclamant (neprezentare la încorporare) a vizat afirmarea respectiv apărarea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, dreptul de a-și exercita cultul religios, întrucât pentru a avea un atare caracter [de infracțiune săvârșită din motive politice, în sensul art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, indicat în cazul Legii nr. 221/2009 – art. 1 alin. (2) și (3)] acesta trebuie să se concretizeze în fapte de natură să aibă ca scop și să semnifice oponența față de regimul comunist și nu a unora reglementate de norme penale de drept comun ce atrage, prin consecință, caracterul comun al condamnării, aspect corect reținut de cele două instanțe. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei nr. 209A din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.