ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4675/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4675/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 682 din 30 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost

respinsă acțiunea civilă precizată introdusă de către reclamantul D.M., în

contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 943/1979,

reclamantul D.M. a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare. Sentința nr. 943/1979 a rămas

definitivă prin respingere recursului, prin decizia nr. 505 din 2 octombrie 1979.

În speță problema de

drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) din Codul penal în vigoare la

momentul condamnării poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic,

respectiv dacă această condamnare menționată în sentința nr. 943/1979

pronunțată pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare

prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată ca fiind o

condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. (3).

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte ale regimului politic existent la aceea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare

nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice,

economice, sociale și culturale deoarece, și în vechiul regim, Constituția

garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a

menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Așadar, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional

și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menționat și în

perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și

apoi a celui profesionist.

Prin urmare,

condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter

politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990 respectiv în sensul art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. 214/1999 art. 2 alin.

(1), cu care se completează.

Așa fiind, a fost

respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea

caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentința nr. 943/ 1979.

Tribunalul a respins

ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 150.000 euro, în echivalent în

lei, cu titlu de despăgubiri, întrucât din considerentele expuse rezultă că

sunt inaplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care reglementează

acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin decizia nr. 209

A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri.

S-a reținut, în

esență, că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina

instanței obligația de a statua, dacă condamnările pentru alte infracțiuni

decât cele prevăzute în art. 1 sunt condamnări politice, în baza probelor administrate.

Or, în speță, condamnarea reclamantului s-a datorat convingerilor religioase,

care nu-i permiteau satisfacerea serviciului militar și nu convingerilor

politice ale acestuia.

Susținerea

apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor

religioase ar echivala cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului

comunist, este contrazisă de probele administrate care dovedesc că opoziția

reclamantului a avut numai motive religioase și nu politice.

În ceea ce privește

Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea a

apreciat că dezlegările date în recursul în interesul legii sunt aplicabile și

în prezenta acțiune.

Prin decizia nr. 32

din 16 martie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 137 din 2 martie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii

promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea

unitară a disp. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990

republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării

prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință,

nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive

politice.

Comisia Europeană a

Drepturilor Omului a decis că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un

serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în

măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare

a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și

religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire

la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei

la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4

paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar

obligatoriu din motive de conștiință.

Prin urmare, curtea a

constatat că tribunalul a aplicat legal dispozițiile Legii nr. 221/2009 motiv

pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul

reclamantului.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.M., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

a susținut că „hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”.

Printr-o analiză

superficială a înscrisurilor depuse în probațiune în mod greșit instanțele au

soluționat cauza prin raportare strictă la dispozițiile deciziei nr. 32/2009

pronunțată într-un recurs în interesul legii și care viza aplicarea unitară a

Decretului-lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, potrivit căreia

instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării.

Instanțele ar fi

trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale

invocate, prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la

dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, potrivit cărora caracterul politic al unei

condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit

prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele aceluiași act

normativ.

În acest context,

este irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație

efectuarea stagiului militar ori dacă legislația comunistă sau postcomunistă

sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, atâta vreme cât legiuitorul a

avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei [art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999].

Cu alte cuvinte, în

aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să

analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale

sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Dispozițiile art. 1 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 221/2009au extins sfera condamnărilor cu caracter

politic și a vocației la măsuri reparatorii față de prevederile Decretului-lege

nr. 118/1990. Dacă acest din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii

strict de opoziția politică față de regimul comunist, prin actul normativ,

Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziții au fost invocate în cauză, s-a

concretizat intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale

drepturilor izvorând din această lege, urmărindu-se includerea în câmpul său de

aplicațiune, și a celor care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau

care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi

fundamentale, categorie în care se înscrie și reclamantul.

S-a susținut că

infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv

recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție,

acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a

reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, iar

sancționarea sa nu reprezintă altceva decât a reprimare mascată a libertății

religioase.

S-a subliniat că

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, enumeră categoriile exceptate de la

aplicarea normelor sale, în care nu se include și reclamantul, respectiv fapta

imputată acestuia.

Inexistența

posibilității cetățenilor de a presta acest serviciu în alte forme (în situația

în care nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în

unități militare), constituie în fapt expresie a politicii partidului comunist

de a nu accepta decât doctrina sa de natură ateistă, context în care, refuzul

de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalează astfel cu o oponență

neechivocă față de principiile statului comunist totalitar, împrejurare în

raport cu care, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte

religioase au un evident caracter politic.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului

și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recursul nu este

fondat.

Reproșând maniera

„superficială” în analiza probațiunii administrată în cauză, reclamantul nu

indică în concret nici elementele/datele ce ar fi putut determina pronunțarea

unei hotărâri contrare celei date în cauză (cu excepția indicării conținutului

unor norme legale pe care le consideră a fi incidente cauzei), nici eventualele

probe ce ar mai fi trebuit administrate în cauză și care ar fi fost de natură

să conducă la altă soluție.

Astfel, criticile

formulate sub acest aspect și prin care partea tinde să susțină lipsa unui

proces echitabil, prin încălcarea dreptului la apărare, se vădesc a nu fi

fondate.

Nu pot fi primite nici

criticile privind invocarea în motivarea soluției a deciziei nr. 32/2000,

pronunțată într-un recurs în interesul legii pe considerentul că ea vizează

aplicarea unui alt act normativ, Decretul-lege nr. 118/1990 și nu Legea nr.

221/2009, incidentă raportului juridic litigios, cu consecința aplicării

greșite a legii.

Instanța de apel

atunci când a evocat decizia în interesul legii menționată, a reținut

calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare

și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și,

pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, așa cum a reținut

curtea de apel, în speța dedusă judecății, situația premisă este aceeași anume

aceea a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de

conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă

Martorii lui Iehova), în condițiile în care, la fel ca și în cazul Decretului-lege

nr. 118/1990, noul act normativ - Legea nr. 221/2009 – definește faptele ce

sunt considerate infracțiuni de natură politică în accepțiunea acestui act

normativ.

Mutatis mutandis

și pentru ipoteza dată, ce pornește, așa cum

s-a relevat, de la aceeași situație – premisă, concluzia instanței nu putea să

fie diferită de interpretarea dată prin decizia în interesul legii menționată.

Refuzul satisfacerii

stagiului militar obligatoriu este de natură să afecteze capacitatea de apărare

a țării, indiferent de natura regimului politic, ea nu poate fi considerată ca

o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea

vreme.

Faptul că obligația

de satisfacere a stagiului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl

efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și

în legislația altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de

îndeplinire a unui astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul

dictatorial.

Dimpotrivă, astfel

cum corect au reținut și instanțele fondului, prestarea unui asemenea serviciu

viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații

constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul

reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Legea nr. 221/2009 nu

a înțeles, astfel cum eronat susține reclamantul, să cuprindă în câmpul său de

reglementare decât faptele măsurile expres reglementate de normele sale și care

au semnificat oponența față de regimul totalitar; împrejurarea că fapta

imputată nu este inclusă în categoria celor exceptate (art. 7 din lege) nu

poate conduce la concluzia susținută de parte, în sensul includerii sale în

aria de reglementare a acestei legi, potrivit principiului „

ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus

”.

Nu pot fi primite

nici susținerile părții vizând împrejurarea că infracțiune săvârșită de

reclamant (neprezentare la încorporare) a vizat afirmarea respectiv apărarea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, dreptul de a-și

exercita cultul religios, întrucât pentru a avea un atare caracter [de

infracțiune săvârșită din motive politice, în sensul art. 2 din O.U.G. nr.

214/1999, indicat în cazul Legii nr. 221/2009 – art. 1 alin. (2) și (3)] acesta

trebuie să se concretizeze în fapte de natură să aibă ca scop și să semnifice

oponența față de regimul comunist și nu a unora reglementate de norme penale de

drept comun ce atrage, prin consecință, caracterul comun al condamnării, aspect

corect reținut de cele două instanțe.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei nr. 209A din 15

septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2011.