ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4820/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 691 din data de 30 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a respins acțiunea civilă precizată, introdusă de către reclamantul F.R., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării și daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 33 din 07 martie 1985, rămasă definitivă prin nerecurare, reclamantul F.R. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, reținându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar întrucât făcea parte din cultul religios Martorii lui Iehova, credință ce nu îi îngăduie să-și îndeplinească obligațiile militare.

În speță, a apreciat instanța de fond, problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menționată în sentința nr. 33/1985 pronunțată pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. (3). S-a apreciat că o asemenea infracțiune nu are caracter politic pentru a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009, că și în prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul își află reglementarea în C. pen., fiind înscrisă, de asemenea, în Constituție, printre obligațiile cetățenilor români regăsindu-se aceea de a apăra țara.

Prima instanță și-a însușit în întregime motivele expuse în recursul în interesul legii promovat de către Procurorul General al României, privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice. De remarcat faptul că acest recurs a fost admis prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul arătat anterior.

Așadar, a apreciat instanța de fond, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menționat și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999 art. 2 alin. (1), cu care se completează.

Susținerile reprezentantei reclamantului potrivit cărora nu se poate retine în cauză incidența deciziei nr. 32 din 2 martie 2010 întrucât această decizie vizează doar aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 nu și aplicarea unitară a Legii nr. 221/2009 nu au putut fi reținute de către instanță deoarece esențială în cauză este statuarea în drept, dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, și această dezlegare în drept arată că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, drepturi care, potrivit Legii nr. 221/2009 art. 5 se acordă doar în cazul unor condamnări cu caracter politic.

Raportat la considerentele mai sus expuse și reținând că dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, este obligatorie pentru instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a constatat că, în speță, nu poate fi aplicat art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, condamnarea avută de reclamantul F.R. neputând fi considerată o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Așa fiind, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentința nr. 33 din 07 martie 1985 a fost respins ca neîntemeiat.

Pe cale de consecință, instanța de fond a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 180.000 euro în echivalent în RON cu titlu de despăgubiri, neputându-se aplica dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. deciziei nr. 218A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținându-se următoarele considerente: Astfel, așa cum corect a reținut prima instanță, prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of.

al României, Partea I nr. 137/02.03.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii, Curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că dispozițiilor art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței. Deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel. S-a mai reținut că instanța supremă, pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare este conformă și cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.R. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că față de obiectul litigiului, instanțele trebuiau să analizeze acțiunea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009 ce face remitere la O.U.G. nr. 214/1999. În acest sens se susține incidența art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, în condițiile în care infracțiunile săvârșite de reclamant vizau afirmarea, recunoașterea, și respectarea unui drept penal fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Ca atare, susține recurentul, fapta penală a lui a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de pericol. Se mai susține și încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009. În aceeași idee, recurentul susține că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar de natură ateistă și în această împrejurare condamnările suportate de credincioșii diverselor culte, au un evident caracter politic. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine că recursul este nefondat.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului la încorporare motivat de apartenența reclamantului la cultul religios Martorii lui Iehova, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe. Instanța de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca o împotrivire la regimul totalitar, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiectul de reglementare și în statele democratice nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în diverse cauze (Grandrath contra R.F. Germania din 12 decembrie 1966) în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Ca urmare, din perspectiva celor expuse, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea de regimul comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru de altfel menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Astfel o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase. Față de cele expuse, prestarea serviciului militar viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, iar refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afecta capacitatea de apărare a țării indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera că o astfel de manifestare de protest sau ca act de rezistență față de regimul politic din acea perioadă.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant F.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.R. împotriva deciziei nr. 218A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2011.