ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4820/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 691 din data de

30 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a respins acțiunea civilă

precizată, introdusă de către reclamantul F.R., în contradictoriu cu Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat constatarea

caracterului politic al condamnării și daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că prin sentința nr. 33 din 07 martie 1985, rămasă definitivă

prin nerecurare, reclamantul F.R. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea

de neprezentare la încorporare, reținându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului

militar întrucât făcea parte din cultul religios Martorii lui Iehova, credință ce

nu îi îngăduie să-și îndeplinească obligațiile militare.

În speță, a apreciat instanța de fond,

problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare

la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare la momentul condamnării

poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare

menționată în sentința nr. 33/1985 pronunțată pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată

ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1

alin. (3).

S-a apreciat că o asemenea infracțiune

nu are caracter politic pentru a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009,

că și în prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul își află reglementarea

în C. pen., fiind înscrisă, de asemenea, în Constituție, printre obligațiile cetățenilor

români regăsindu-se aceea de a apăra țara.

Prima instanță și-a însușit în întregime

motivele expuse în recursul în interesul legii promovat de către Procurorul General

al României, privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege

nr. 118/1990, în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile

contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C.

pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate

pentru persoanele persecutate din motive politice.

De remarcat faptul că acest recurs a fost

admis prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul arătat anterior.

Așadar, a apreciat instanța de fond, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu,

nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menționat și în perioada postcomunistă,

până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat

că condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter

politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv în sensul art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999

art. 2 alin. (1), cu care se completează.

Susținerile reprezentantei reclamantului

potrivit cărora nu se poate retine în cauză incidența deciziei nr. 32 din 2

martie 2010 întrucât această decizie

vizează doar aplicarea unitară

a Decretului-Lege nr. 118/1990 nu și aplicarea unitară a Legii nr. 221/2009 nu au

putut fi reținute de către instanță deoarece esențială în cauză este statuarea în

drept, dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, și această dezlegare în drept arată că persoanele condamnate definitiv

pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334

și 354 C. pen. săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice, drepturi care, potrivit Legii

nr. 221/2009 art. 5 se acordă doar în cazul unor condamnări cu caracter politic.

Raportat la considerentele mai sus expuse

și reținând că dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, este obligatorie pentru instanțe, în conformitate

cu dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond a constatat că,

în speță, nu poate fi aplicat art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, condamnarea

avută de reclamantul F.R. neputând fi considerată o condamnare cu caracter politic

în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Așa fiind, capătul de cerere având ca obiect

constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentința

nr. 33 din 07 martie 1985 a fost respins ca neîntemeiat.

Pe cale de consecință, instanța de fond

a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 180.000 euro în echivalent

în RON cu titlu de despăgubiri, neputându-se aplica dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat,

în termen legal, apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. deciziei nr. 218A

din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținându-se

următoarele considerente:

Astfel, așa cum corect a reținut prima

instanță, prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României,

Partea

I

nr. 137/02.03.2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul

General al României în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1

alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile

contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate

din motive politice.

În considerentele acestei decizii, Curtea

reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu

au fost dispuse

pentru apartenența la un cult religios,

ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea

și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă,

problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului

militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul

mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor

Omului a decis, în cele din urmă că dispozițiilor art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu

civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să

îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din

Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea

pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, în hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă

în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova",

a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat

în lumina prev. art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul

militar obligatoriu din motive de conștiință.

Deciziile pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe,

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței.

Deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea

unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează

caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează

și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de

apel. S-a mai reținut că instanța supremă, pronunțându-se în interpretarea obligatorie

a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită

de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare

este conformă și cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamantul F.R. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și, pe cale

de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că față de obiectul litigiului,

instanțele trebuiau să analizeze acțiunea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009

ce face remitere la O.U.G. nr. 214/1999.

În acest sens se susține incidența

art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, în condițiile în care infracțiunile săvârșite de

reclamant vizau afirmarea, recunoașterea, și respectarea unui drept penal fundamental

garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Ca atare, susține recurentul, fapta penală a lui a fost consecința afirmării unui

drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea

niciun fel de pericol.

Se mai susține și încălcarea dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 221/2009.

În aceeași idee, recurentul susține că

refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponentă

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar de natură ateistă

și în această împrejurare condamnările suportate de credincioșii diverselor culte,

au un evident caracter politic.

Examinând hotărârea instanței de apel prin

prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte retine că recursul este nefondat.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează

în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului la încorporare

motivat de apartenența reclamantului la cultul religios Martorii lui Iehova, situația

de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului

în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în susținerea acestei soluții

pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au

apreciat ambele instanțe.

Instanța de apel a făcut o amplă argumentare

a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea

la încorporare nu s-a realizat ca o împotrivire la regimul totalitar, ci ca o exprimare

a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiectul

de reglementare și în statele democratice nefiind specifică sistemului de represiune

comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în diverse cauze

(Grandrath contra R.F. Germania din 12 decembrie 1966) în sensul inexistenței caracterului

politic al unei astfel de condamnări.

Ca urmare, din perspectiva celor expuse,

restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ținea de regimul comunist, ci de cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru de altfel menținut și în perioada

postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi celui

profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Astfel o eventuală represiune a serviciului

de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție

de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului

față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.

Față de cele expuse, prestarea serviciului

militar viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale,

iar refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afecta capacitatea de apărare

a țării indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera că o astfel

de manifestare de protest sau ca act de rezistență față de regimul politic din acea

perioadă.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de recurentul-reclamant F.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul F.R. împotriva deciziei nr. 218A din 16 septembrie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

iunie 2011.