ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 18 martie 2010, reclamantul I.F.,

a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice – ca în temeiul art. 1 și art. 3 din Legea

221/2009 să constate caracterul politic al măsurilor de urmărire și cercetare

dispuse de organele de securitate împotriva sa, în perioada 1986 - 1989, precum

și a condamnărilor pronunțate prin sentințele penale nr. 28/1986 și 117/1987 de

către Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor de neprezentare

la încorporare.

Sa mai solicitat

totodată ca, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, să fie

obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Covasna, secția civilă, prin sentința nr. 1303 din 21

octombrie 2010, a admis în parte acțiunea și constatând caracterul politic al

condamnărilor suferite de reclamant pentru săvârșirea infracțiunilor de

neprezentare la încorporare, prin sentințele penale nr. 28 din 18 februarie

1986 și nr. 117 din 1 decembrie 1987, ambele pronunțate de Tribunalul Militar

Cluj, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 5.000 euro,

echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

A respins capătul de

cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor de

urmărire și cercetare privind pe reclamant, în perioada 1986 - 1989 și

acordarea daunelor morale sub acest aspect.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că, condamnarea reclamantului s-a

datorat în principal faptului că acesta trebuia reeducat în spiritul doctrinei

oficiale din acea vreme, a celei ateiste, el intrând în „coliziune” cu

autoritățile nu doar pentru simpla apartenență la cultul „M.I.” ci pentru că

practicând religia acestui cult, a avut „curajul” ca să se opună încorporării

sale, ceea ce a fost interpretat ca un act de nesupunere a individului, față de

stat, reprezentat prin intermediul aparatului său represiv, respectiv fosta

securitate.

Apelurile declarate

împotriva acestei sentințe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis de Curtea

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia nr. 36/ AP din 1

martie 2011, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot cererea

de chemare în judecată formulată de reclamant.

A păstrat din

sentință doar dispoziția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea

caracterului politic al măsurilor de urmărire și cercetare din perioada 1986 -

1989 și a plății daunelor morale pentru acestea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut că, condamnarea reclamantului ca

urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic și nu se

circumscrie nici uneia din situațiile strict enumerate de art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Fapta reclamantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea

serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la organizația

religioasă „M.I.” a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea

obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără

discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor

reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii

comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu

caracter politic, dobândit prin apartenența la un cult religios, ci pentru

săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a

drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția

garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea

serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură

cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și

legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia Europeană a

Drepturilor Omului se mai arată, a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit.

b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției. (Johansen c/a Norvegiei, 14

octombrie 1985).

Aceeași orientare a

Comisiei, conchide instanța de control judiciar, se menține și în jurisprudența

recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la

Organizația Religioasă „M.I.” a concluzionat că art. 9 din Convenție,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009).

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând temeiul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel, pe considerentul respingerii

greșite a acțiunii, în condițiile în care, se arată, infracțiunile săvârșite de

el au vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental, garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber

cultul religios.

Cât privește

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta, se arată,

încalcă principiul neretroactivității, consacrat prin art. 15 alin. (2) din

Constituție, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, era

născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri vizând prejudiciul

moral suferit.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

Prin decizia dată în

interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit

că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 din C. pen.,

săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate

pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea

recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare

a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul

religios „M.I.”, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care

a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele

avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea

respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect a apreciat instanța de control

judiciar. Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică

prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus

judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează

alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în

care ar fi solicitată să se pronunțe, în recurs în interesul legii, asupra

dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic

al aceleiași infracțiuni prevăzut de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Instanța de apel a

făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării

întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca

împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci

ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune ce nu

este specifică regimului dictatorial.

O astfel de

infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice, nefiind

specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor

Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a

Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței

caracterului politic al unei astfel de condamnări.

Așadar, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru

menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului

militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a

apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o

eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de

încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul

represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în

sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor

sale religioase.

Deși recurentul

susține că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta decât

doctrina partidului comunist de natură ateistă și, prin urmare, refuzul de a

primi arma, datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie

excede noțiunii de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 și

care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Se constată că

instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra caracterului politic al

condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție care, referindu-se la aceeași ipoteză,

însă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, a concluzionat

că persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a

țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință,

nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din

motive politice.

Existând identitate

de situații premisă, între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009

și cea de la care s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele

deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru

identitate de raționament juridic.

Nefondat este și cel

de-al 2-lea motiv de recurs vizând aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.

Astfel, în speță

decizia din apel a fost pronunțată la 1 martie 2011, dată la care - urmare

declarării neconformității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, cu

legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios

constituțional, care a constatat această neconformitate - norma juridică pe

care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista, și în lipsa unor

dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1,

adițional la CEDO, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată a

hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Așa fiind, recursul

urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul I.F. împotriva deciziei nr. 36/ AP

din 1 martie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.