ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 858/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 18 martie 2010, reclamantul I.F., a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – ca în temeiul art. 1 și art. 3 din Legea 221/2009 să constate caracterul politic al măsurilor de urmărire și cercetare dispuse de organele de securitate împotriva sa, în perioada 1986 - 1989, precum și a condamnărilor pronunțate prin sentințele penale nr. 28/1986 și 117/1987 de către Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor de neprezentare la încorporare. Sa mai solicitat totodată ca, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Investit în primă instanță, Tribunalul Covasna, secția civilă, prin sentința nr. 1303 din 21 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea și constatând caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamant pentru săvârșirea infracțiunilor de neprezentare la încorporare, prin sentințele penale nr. 28 din 18 februarie 1986 și nr. 117 din 1 decembrie 1987, ambele pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 5.000 euro, echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor de urmărire și cercetare privind pe reclamant, în perioada 1986 - 1989 și acordarea daunelor morale sub acest aspect.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, condamnarea reclamantului s-a datorat în principal faptului că acesta trebuia reeducat în spiritul doctrinei oficiale din acea vreme, a celei ateiste, el intrând în „coliziune” cu autoritățile nu doar pentru simpla apartenență la cultul „M.I.” ci pentru că practicând religia acestui cult, a avut „curajul” ca să se opună încorporării sale, ceea ce a fost interpretat ca un act de nesupunere a individului, față de stat, reprezentat prin intermediul aparatului său represiv, respectiv fosta securitate.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin decizia nr. 36/ AP din 1 martie 2011, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. A păstrat din sentință doar dispoziția de respingere a capătului de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurilor de urmărire și cercetare din perioada 1986 - 1989 și a plății daunelor morale pentru acestea. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că, condamnarea reclamantului ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic și nu se circumscrie nici uneia din situațiile strict enumerate de art. 1 din Legea nr. 221/2009.

Fapta reclamantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „M.I.” a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic, dobândit prin apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale. Comisia Europeană a Drepturilor Omului se mai arată, a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

(Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). Aceeași orientare a Comisiei, conchide instanța de control judiciar, se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.” a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia din apel, pe considerentul respingerii greșite a acțiunii, în condițiile în care, se arată, infracțiunile săvârșite de el au vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental, garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cât privește aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta, se arată, încalcă principiul neretroactivității, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, era născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri vizând prejudiciul moral suferit. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

Prin decizia dată în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 din C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „M.I.”, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect a apreciat instanța de control judiciar.

Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunțe, în recurs în interesul legii, asupra dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni prevăzut de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Instanța de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune ce nu este specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase. Deși recurentul susține că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă și, prin urmare, refuzul de a primi arma, datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009 și care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra caracterului politic al condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care, referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice. Existând identitate de situații premisă, între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009 și cea de la care s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raționament juridic.

Nefondat este și cel de-al 2-lea motiv de recurs vizând aplicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Astfel, în speță decizia din apel a fost pronunțată la 1 martie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional, care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional la CEDO, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată a hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Așa fiind, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.F. împotriva deciziei nr. 36/ AP din 1 martie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.