ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3014/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 6412/95/2009 reclamantul P.V. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin M.F. București, solicitând acordarea unor daune

morale ca urmare a condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare și 5 ani

interdicție civilă aplicată de Tribunalul Militar Teritorial București, prin

sentința penală nr. 1073/1953.

În motivarea cererii reclamantul a

susținut că a fost arestat la vârsta de 20 ani, la data arestării fiind student

în anul II al Institutului de Comerț Exterior - Institut al Ministerului

Comerțului Exterior, deci servicii asigurate în special în mediul extern.

A arătat că pedeapsa aplicată și

executată a fost de natură a-i schimba evoluția profesională ulterioară,

întrucât o serie din colegii săi după absolvirea facultății au ocupat funcții

importante prin reprezentarea României în exteriorul țării, iar după eliberarea

din închisoare a întâmpinat greutăți mari la încadrarea în muncă, deoarece,

după ce obținea un loc de muncă Ia scurt timp era înlăturat din serviciul

respectiv, pentru că executase o pedeapsă ca urmare a unei condamnări politice.

Reclamantul a precizat că solicită

daune morale în cuantum de 100 euro pentru o zi de închisoare, depunând la

dosar și sentința penală nr. 932 din 22 aprilie I971 pronunțată de Judecătoria

Tg. Jiu în Dosarul nr. 721/1971, prin care i-a fost admisă cererea de

reabilitare, precum și biletul de liberare nr. 214/1955 emis de Penitenciarul

Alba Iulia.

Întrucât reclamantul nu se afla în

posesia hotărârii de condamnare, în spiritul reglementării asigurată de Legea nr.

221/2009, din oficiu, instanța a făcut demersuri către Unitatea Militară 02405

Pitești, solicitând o copie de pe hotărârea de condamnare, drept urmare cu

adresa din 08 ianuarie 2010 a fost înaintată instanței sentința penală nr. 1073/1953.

Prin Decizia civilă nr. 13 din 21

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 6412/95/2009, s-a

admis acțiunea formulată de reclamantul P.V., împotriva pârâtului Statul Român

prin M.F.P. București - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

A fost obligat Statul Român prin M.F.P.

București la plata sumei de 289.290 lei cu titlul de daune morale, pentru 729

zile închisoare - condamnare politică.

S-a reținut că reclamantul P.V. a fost

condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare ca urmare a aplicării dispozițiilor art.

209 partea a II

-

a lit. b) C. pen., combinat cu art. 103

C. pen., raportat la art. 325 și art. 157 C. pen., art. 304 și 463 C.J.M.

S-a mai reținut că, raportând

conținutul dispozitivului sentinței la dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr.

221/2009, fapta pentru care a fost condamnat reclamantul P.V. constituie de

drept condamnare cu caracter politic, încadrându-se în prevederile art. 1 alin.

(2) lit. a) din aceeași lege.

Tribunalul a mai reținut că, observând

biletul de liberare nr. 214/1955, a rezultat că la data încarcerării

reclamantul era student și că a început executarea pedepsei la data de 26

august 1953, fiind liberat la 25 august 1955, deci a executat efectiv pedeapsa

de 2 ani închisoare.

Că, executarea acestei pedepse putea

fi de natură a schimba destinul profesional al reclamantului care era student

în anul II la Facultatea de Comerț Exterior, facultate pe care ulterior nu a

mai absolvit-o, de asemenea vârsta la care a fost condamnat și la care a

executat pedeapsa putea fi de natură a produce traume psihice asupra celui în

cauză. Reclamantul prin cererea adresată instanței a respectat termenul de 3

ani înăuntrul căruia poate solicita aceste despăgubiri morale, termen prevăzut

de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, aplicate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Referitor la cuantumul de 100 euro

solicitat de reclamant pentru fiecare zi de închisoare, tribunalul l-a apreciat

ca fiind rezonabil, drept pentru care la stabilirea cuantumului total s-a

înmulțit numărul de zile executate cu suma de 100 euro pe zi de întârziere,

suma care a fost transformată în lei, întrucât în România moneda unică de plăți

este leul, transformarea în lei făcându-se la cursul din ziua pronunțării care

era de un euro = 41.000 lei.

Din suma obținută pe doi ani s-a dedus

suma reprezentând drepturile primite ca pensie specială în baza Decretului -

lege nr. 118/1990, obținându-se în acest mod suma pe care instanța a apreciat-o

ca având un caracter rezonabil și acoperitor pentru prejudiciul moral suferit

de reclamant, ca urmare a condamnării și executării unei pedepse de doi ani

închisoare.

Împotriva acestei sentințe în termen

legal au declarat apel reclamantul P.V. și pârâtul Statul Român prin M.F. – D.G.F.P.

Gorj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului declarat de

reclamant s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, reclamantul

considerând că este insuficient.

A arătat că a solicitat acordarea unei

sume de 100 euro/zi de detenție, având în vedere situația economică actuală,

însă în același timp a prezentat instanței dovezi din care rezultă că alte

instanțe au acordat 177 euro/zi de detenție.

A precizat că daunele morale

pricinuite de pierderea unui post de funcționar superior în cadrul Ministerului

de Comerț Exterior și condamnarea la doi ani de detenție în celulă, cu muncă

forțată la o mină de plumb, apoi doi ani la detașamente de muncă M.F.A., la

care se adaugă cinci ani de degradare civică, nu pot fi luate în calcul în

afara daunelor materiale prezentate în acțiunea inițială, fiind de necomparat.

Prin apelul declarat pârâtul a invocat

excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj, invocând dispozițiile art.

4 și 5 din Legea nr. 221/2009 raportat la prevederile art. 1 și art. 2 lit. b)

C. proc. civ.

A susținut că reclamantul a solicitat

despăgubiri sub limita de 500.000 lei prevăzută de codul de procedură civilă,

caz în care competența de soluționare îi revenea Judecătoriei Tg. Jiu.

În ceea ce privește fondul cauzei, a

susținut că sentința este criticabilă, întrucât instanța nu a cenzurat în nici

un fel cuantumul daunelor morale și că în mod greșit a obligat Statul Român

prin M.F.P. la 100 euro/zi de închisoare.

A arătat că la stabilirea

prejudiciului trebuiau avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi

consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, etc.

și că, pentru aplicarea acestor criterii era necesar ca reclamantul să producă

un minim de argumente și indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile

ocrotite prin Constituție au fost afectate prin măsura preventivă ilegală.

A făcut trimitere la practica

judiciară în materie de soluționare a cererilor având ca obiect acordarea

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009 și la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, susținând că suma de bani stabilită cu titlul de

daune morale are drept scop nu atât de a repune victima în situația similară cu

cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacții susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

Prin Decizia civilă nr. 144/2010

Curtea de Apel Craiova a respins apelurile.

În motivarea deciziei s-au reținut

următoarele:

Legea nr. 221/2009 este o lege eu

caracter reparator prin care s-a urmărit instituirea unei proceduri speciale,

atât pentru acțiunile având ca obiect constatarea caracterului politic al

condamnării sau al unor măsuri administrative, cât și pentru acțiunile având ca

obiect acordarea de despăgubiri reprezentând prejudiciu moral și material

suferit prin condamnarea sau aplicarea măsurii administrative cu caracter

politic.

Această procedură specială presupune

implicit o competență specială, diferită de cea a instanțelor de drept comun,

pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor având ca obiect Legea nr. 221/2009.

Din art. 4 alin. (4) din lege, rezultă

în mod expres că în cazul acțiunilor având ca obiect constatarea caracterului

politic al condamnării sau al măsurii administrative, competența de soluționare

aparține tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Faptul că în cuprinsul art. 5 din lege

(ce se referă strict la despăgubiri) nu se reia dispoziția privitoare la

competența de soluționare prevăzută în art. 4 alin. (4) din aceeași lege, nu

poate fi interpretat în sensul că este vorba de o altă competență, decât

competența de primă instanță a tribunalului.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să

stabilească o altă competență de soluționare pentru acțiunile în despăgubiri

prevăzute în art. 5 din lege, ar fi introdus mențiuni exprese în acest sens în

cuprinsul textului citat, sau în dispozițiile următoare ale legii, ceea ce însă

nu a fost făcut.

În aceste condiții, Curtea a apreciat

că dispoziția înserată în art. 4 alin. (4) din lege referitoare la competența

de soluționare în primă instanță a tribunalului, are în vedere ambele categorii

de acțiuni prevăzute de legea specială, respectiv atât acțiunile vizate de art.

4 din lege, dar și acțiunile în despăgubiri menționate de art. 5 din același

act normativ.

Pe fond, criticile formulate de

reclamant și pârât care vizează cuantumul daunelor acordate s-au apreciat ca

nefondate, pentru următoarele considerente:

Fapta pentru care a fost condamnat

reclamantul se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009 și constituie condamnare cu caracter politic, care în raport de

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, îndreptățește pe

reclamant la acordarea daunelor morale solicitate.

Prin precizarea de acțiune existentă

la fila 9 din dosarul de fond, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la

despăgubiri morale și materiale în cuantum de 100 euro/zi de detenție.

Tribunalul Gorj prin soluția

pronunțată a acordat reclamantului suma totală de 289.290 lei cu titlul de

daune morale, reținând că a executat 729 zile de închisoare, reprezentând

condamnare politică, iar pentru fiecare zi de detenție i se cuvine suma de 100

euro transformată în lei, având în vedere că în România moneda de plată este

leul.

S-a constatat că reclamantului i s-a

acordat exact suma solicitată, astfel încât criticile formulate de acesta cu

privire la întinderea despăgubirilor sunt neîntemeiate.

Faptul că în cauze similare s-a

acordat suma de 177 euro/zi de detenție este fără relevanță juridică în cauza

dedusă judecății, câtă vreme instanța de fond a examinat acțiunea în limitele

investirii făcută de reclamant, acordând ceea ce acesta a cerut.

Cât privește suma stabilită cu titlul

de daune morale cuvenite reclamantului, Curtea a reținut că aceasta este o sumă

rezonabilă de natură să compenseze toate suferințele și privațiunile îndurate

de reclamant pe durata celor 729 zile de închisoare, executate în regim de

detenție.

Este incontestabil că atingerea adusă

onoarei și demnității reclamantului, cât și suferințele fizice și psihice

provocate de condamnarea politică sunt criterii deosebit de importante pentru

stabilirea cuantumului daunelor morale, însă criteriul prioritar avut în vedere

de Curte în aprecierea valorii acestor despăgubiri, îl reprezintă perioada de

timp cât reclamantul a fost privat de libertate.

Lipsirea de libertate și regimul de

detenție îndurat de reclamant pe o perioadă de 729 zile, a atras după sine

consecințe negative suferite pe plan fizic și psihic, a schimbat destinul

profesional al reclamantului și i-a marcat întreaga existență, ceea ce

justifică acordarea de daune morale într-un cuantum care să compenseze

suferințele îndurate.

Aceste criterii de cuantificate a

daunelor morale au fost avute în vedere și de instanța de fond și chiar dacă

acestea nu au fost expuse pe larg, rezultă cu prisosință din considerentele

sentinței apelate.

Criticile pârâtului cu privire la

cuantumul daunelor morale, dar și cu privire la faptul că instanța de fond nu a

cenzurat în nici un fel cuantumul acestor daune s-au apreciat ca neîntemeiate.

Susținerea referitoare la practica în

materie de soluționare a cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor în temeiul

Legii nr. 221/2009, este irelevantă din punct de vedere juridic, câtă vreme

până la această dată nu există o practică consolidată cu privire la acest gen

de spețe.

De altfel, apelantul pârât face

referire la un singur dosar pronunțat de Tribunalul Constanța, împrejurare ce

nu poate fi catalogată nici măcar ca reprezentând practica acestei instanțe cu

privire la soluționarea litigiilor având ca obiect Legea nr. 221/2009.

Cat privește aserțiunea referitoare la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici

aceasta nu poate fi primită.

Chiar apelantul pârât a arătat că

instanța europeană este constantă, statuând în raport de circumstanțele cauzei,

o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

S-a constatat că instanța europeană

are în vedere fiecare cauză în parte, stabilind cuantumul daunelor morale în

mod diferit, raportându-se concret la circumstanțele speței, fără a aplica un

șablon pentru toate litigiile având acest obiect.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs Statul Român prin M.F.P., criticând-o ca nelegală și

netemeinică - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

invocat că în mod greșit instanțele au soluționat excepția de necompetență

materială în primă instanță a tribunalului, în raport de valoarea obiectivului

judecății. S-a susținut că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu conțin

norme de procedură prin care să se indice în mod expres instanța competentă să

soluționeze cererea de acordare a măsurilor reparatorii, astfel că devin

incidente dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportarea

instanței la dispozițiile art. 4 alin. (4) în stabilirea competenței fiind

greșită.

Pe fondul cauzei s-au formulat

critici, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, susținându-se

că instanța nu a cenzurat acest cuantum, prin raportare la toate criteriile

avute în vedere de lege, la practica judiciară internă cât și a Curții

Europene. In susținerea acestui motiv de recurs s-au reluat aceleași expuneri

și argumente invocate și în fața instanței de apel.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Se constată că instanțele au făcut o

corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009,

în soluționarea excepției de necompetență materială, în primă instanță a

tribunalului, în raport de valoarea obiectului judecății, reținând neincidența

în cauză a dispozițiilor art. 1 și art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Dispoziția din art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009, referitoare la competența de soluționare în primă instanță

a tribunalului are în vedere ambele categorii de acțiuni prevăzute de legea

specială, respectiv atât acțiunile vizate de art. 4 din lege, dar și acțiunile

în despăgubiri din același act normativ, indiferent de cuantumul despăgubirilor

solicitate.

Legea nr. 221/2009, ca lege specială,

a instituit o procedură specială atât pentru acțiunile având ca obiect

constatarea caracterului politic al condamnării sau al unor măsuri

administrative cât și pentru acțiunile având ca obiect acordarea de despăgubiri

reprezentând prejudiciul moral și material suferit prin condamnare sau

aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce implică și o

competență specială derogatorie de la dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. b) C.

proc. civ.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să

stabilească o altă competență de soluționare pentru acțiunile în despăgubiri

prevăzută de art. 5, prin raportare și la criteriul valoric, ar fi pre văzut în

mod expres, ceea ce însă nu a fost făcut.

În ceea ce privește criticile pe

fondul cauzei, se constată că prin acestea se invocă aspecte de netemeinicie

ale hotărârii pronunțate și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de recurs,

după abrogarea expresă a punctelor 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304

C. proc. civi.

O eventuală reevaluare a probatoriilor

în faza procesuală a recursului, ar fi fost posibilă numai în măsura în care

recurenta, în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ., ar fi administrat

proba cu înscrisuri care să contrazică situația de fapt reținută în etapele

procesuale anterioare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Se constată că în cauză criticile

formulate, de recurentă, conțin o reiterare și preluare identică a motivelor de

apel, care au făcut deja obiect de analiză și verificare din partea

jurisdicției anterioare.

Se ignoră faptul că obiectul

recursului este reprezentat de decizia din apel, care s-a fundamentat pe

anumite considerente în adoptarea soluției, răspunzând punctual criticilor iar

pârâții aduc judecății în recurs aceleași aspecte, fără să critice hotărârea

instanței de apel, în ce privește modul de soluționare a criticilor invocate în

calea devolutivă.

Recurenta nu combate în vreun fel

argumentele instanței de apel și nu formulează critici de nelegalitate în

recurs, invocând aceleași susțineri de fapt, care au fost deja analizate.

Având în vedere aceste considerații,

urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Gorj împotriva Deciziei nr. 144 din 5 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 martie 2011.