ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4574/2011

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 662 din 17 martie 2010, Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a stabilit caracterul politic al condamnărilor

penale date prin sentința penală nr. 1279 din 19 iulie 1957 pronunțată în Dosar

nr. 1150/1957 de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, și prin sentința

penală nr. 149 din 06 iunie 1961, pronunțată în Dosar nr. 119/1961, de Tribunalul

Militar de Regiune Militară Cluj, prin care reclamantul a fost condamnat la 20 de

ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 184 alin.

(1) C. pen., art. 327 C. pen., respectiv la 22 de ani muncă silnică, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 157 C. pen.; a obligat pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului echivalentul în RON a

sumei de 72.000 euro, pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit prin condamnare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut că urmărirea penală și condamnarea reclamantului

prin hotărârile judecătorești menționate au fost determinate de simpatia pe care

acesta a manifestat-o față de Revoluția Maghiară din anul 1956, când a redactat

o scrisoare în acest sens și a făcut comentarii cu caracter critic și denigrator

la adresa regimului politic instaurat în țară, acțiuni care, prin conținutul lor

concret, nu erau apte să determine schimbarea ordinii sociale sau să pericliteze

securitatea statului. Cu toate acestea, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă

rezultantă de 22 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, din care a executat

7 ani, 3 luni și 13 zile în închisorile de la Gherla și Pitești, fiind supus unui

tratament de tortură, care i-a afectat viața și sănătatea, iar pe plan moral a suferit

un însemnat prejudiciu, prin atingerile aduse onoarei, reputației și demnității

umane.

Tribunalul a mai reținut

că, în fapt, condamnarea reclamantului a avut un caracter politic, în sensul prevederilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, iar pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

morale acordate a avut în vedere durata detenției, faptul că a fost arestat la vârsta

de 25 de ani, pe când era student, fiind împiedicat, astfel, să-și continue studiile,

precum și consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic.

Împotriva hotărârii anterior

descrise a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate doar sub aspectul sumei acordate

cu titlu de daune morale.

În motivarea căii de atac

promovate, pârâtul a invocat prevederile art. 1169 C. civ., susținând că simpla

afirmare a unui prejudiciu nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc,

instanța fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale

solicitate. Or, în speță, a arătat pârâtul, nu s-au produs dovezi care să justifice

întinderea despăgubirilor acordate, astfel că acest capăt de cerere se impune a

fi respins.

De asemenea, pârâtul a

invocat și practica C.E.D.O. în materie, precizând că aceasta a statuat în mod constant

că acordarea daunelor trebuie să fie echitabilă, conform art. 41 din Convenție și

în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de

parte prin încălcarea sau lezarea drepturilor acesteia.

Pârâtul a mai solicitat

exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 97/A din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul, reținând

că în cauză au fost administrate probe pentru dovedirea întinderii daunelor pretinse,

însă în lipsa unui criteriu legal de cuantificare, era firesc ca acestea să fie

stabilite de către instanță prin apreciere, respectiv prin raportare la durata condamnării,

perioada efectiv executată prin privare de libertate, condițiile de detenție, vârsta

și profilul moral al reclamantului la momentul arestării și conținutul concret al

faptelor și manifestărilor care au condus în final la condamnarea acestuia.

Instanța de apel a constatat

că față de situația personală a reclamantului, respectiv, faptul că prin măsura

condamnării și privării sale de libertate pentru o perioadă de peste 7 ani, i-a

fost întrerupt cursul firesc al vieții și pregătirii profesionale, fiindu-i lezate,

astfel, valori morale de o importanță majoră, echivalentul în RON a sumei de 72.000

euro se constituie într-o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând

că despăgubirile acordate reclamantului nu au corespondent în prejudiciul real suferit

de acesta și încalcă practica C.E.D.O. în materie care statuează că satisfacția

acordată în asemenea cauze trebuie să fie echitabilă.

Recurentul-pârât mai arată

că O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 care a modificat Legea nr. 221/2009 stabilește

un anumit plafon până la care se pot acorda despăgubiri morale, prin soluțiile pronunțate

instanțele anterioare neținând cont de această limitare, situație față de care se

impune reevaluarea daunelor stabilite în favoarea reclamantului.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

Critica referitoare la

cuantumul sumei acordate drept despăgubire este neîntemeiată și nu poate fi primită,

întrucât în respectarea principiilor proporționalității și echității, deși reclamantul

a învestit instanța cu o solicitare având ca obiect suma de 200.000 euro, instanța

de fond a operat o ajustare a acestor pretenții, acordând suma de 72.000 de

euro, reprezentând o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de

reclamant, soluție menținută în mod corect și de către instanța de apel.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația

ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată solicitantului

pentru considerente pur formale, respectiv, pentru imposibilitatea stabilirii unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop

este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere reclamantului

o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate.

Prejudiciile morale nu

pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, onoarea, reputația,

etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura

nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Jursiprudența instanței

de contencios european a statuat că reparația trebuie să fie una echitabilă, respectiv

pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogățirii, întrucât în caz contrar

s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de altă parte, în

stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere natura drepturilor

subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană,

dau dimensiune acesteia.

Sumele acordate cu titlu

de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparație

materială, ci o compensație morală pentru o suferință morală, iar din această perspectivă

instanța de fond a statuat în mod corect atunci când a redimensionat cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului de la 200.000 euro, astfel cum se solicitase prin cererea

introductivă de instanță, la 72.000 euro sumă ce reprezintă o satisfacție echitabilă

în raport de prejudiciul suferit de reclamant.

Obiectul judecății în

prezenta cauză îl constituie afectarea unor valori de ordin moral, iar faptul că

reclamantul a fost încarcerat la vârsta de 25 de ani, anterior arestării era student

la facultatea de geografie, pe care, datorită arestării nu a mai putut-o finaliza,

iar prin condamnarea sa abuzivă a fost privat de libertate pe o perioadă de 7 ani,

timp în care a fost supus la suferințe fizice și psihice de neimaginat, fiindu-i

afectate onoarea, demnitatea, imaginea publică, activitatea profesională, etc.,

reprezintă criterii pe care instanțele anterioare le-au avut în vedere atunci când

în mod corect s-au pronunțat asupra cuantumului despăgubirilor morale.

Referitor la afirmațiile

recurentului-pârât potrivit cărora instanțele ar fi trebuit să țină seama de limitările

sumelor stabilite cu titlu de daune morale introduse prin O.U.G. nr. 62/2010, această

reglementare este în contradicție cu principiul egalității și interzicerii discriminării

așa cum este prevăzut în Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană care, în art.

1 statuează că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată

fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

În special, sfera suplimentară

de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile când o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat acesteia în temeiul legislației naționale

sau în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care

o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta

de o anumită manieră (a se vedea cauza Thorne vs. The United Kingdom, adoptată în

2009).

Având în vedere că atunci

când există contradicție între legea română și Convenție prioritatea se acordă celei

din urmă, și că tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră

îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare

politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanță privind

dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează dreptul persoanelor ce s-au

adresat instanțelor ulterior acestui moment, critica recurentului-pârât nu poate

fi primită.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 97/A din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.