ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6430/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 894 din 6 aprilie 2010, Tribunalul Harghita a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul K.I., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 37.500 euro, echivalent în lei, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu

executarea pedepsei de 4 ani și 9 luni închisoare.

Totodată, a respins

capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării

penale dispuse de Tribunalul Militar Cluj, prin sentința penală nr. 386 din 16

iunie 1959 și la obligația de plată a sumei de 100.000 euro, cu titlu de

despăgubiri civile.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la

pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra

ordinii sociale, pedeapsă din care a executat 4 ani și 9 luni, iar în anul

1990, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea

Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat acestuia o indemnizație lunară de

952,15 lei.

Tribunalul a mai

reținut că martorii audiați în cauză au confirmat că reclamantul a suferit o

condamnare cu caracter politic pentru discuțiile purtate cu privire la Revoluția din 1956 din Ungaria și că executarea pedepsei s-a făcut într-un regim dur și

sever, iar la 15 aprilie 2004, prin Decizia nr. 889, s-a constatat calitatea

acestuia de luptător în rezistența anticomunistă.

Referitor la capătul

de cerere prin care s-a cerut constatarea caracterului politic al condamnării

penale, instanța de fond a reținut că este lipsit de interes, deoarece acest

lucru este constatat de drept, conform art. 2 din Legea nr. 221/2009.

Referitor la capătul

de cerere privind constatarea calității de persoană persecutată timp de 30 de

ani, instanța de fond a reținut că acesta nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 221/2009, și, prin urmare, nu este întemeiat.

Despăgubirile

solicitate de reclamant au fost apreciate fondate în parte, cuantumul acestora

fiind de 37.500 euro și fiind stabilit în raport cu durata detenției,

modalitatea de desfășurare a urmăriri penale, a executării pedepsei, de starea

de nesiguranță și tensiune la care a fost supus reclamantul.

Cererea de acordare a

despăgubirilor pentru daunele materiale în cuantum de 100.000 euro, a fost

respinsă ca neîntemeiată, prima instanță constatând că din hotărârea de

condamnare nu rezultă ce bunuri au fost confiscate pentru a putea stabili

valoarea acestora, iar procesul verbal de sechestru aflat la dosar, menționează

doar bunurile sechestrate, nu și pe cele confiscate, fără a fi indicată o

valoare a acestora.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, arătând că instanța de fond nu a motivat de ce a admis cererea de

acordare a despăgubirilor pentru daune morale, iar în condițiile în care s-a

respins capătul principal de cerere, prin care se cerea constatarea

caracterului politic al condamnării, nu putea fi admis cel de-al doilea capăt de

cerere referitor la acordarea despăgubirilor.

Pârâtul a mai arătat

că reclamantul avea obligația să-și dovedească pretențiile așa cum prevede art.

1169 C. civ., iar instanța trebuia să aibă în vedere practica CEDO în materia

acordării daunelor și să stabilească despăgubiri echitabile și nu exagerate,

fără un corespondent în prejudiciul real.

Cu ocazia judecării

apelului, Curtea de Apel Târgu Mureș a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, încercând să reconstituie dosarul în care s-a

pronunțat hotărârea de condamnare, însă demersul s-a soldat cu obținerea doar a

hotărârii pronunțate de Tribunalul Militar Cluj.

Prin decizia civilă nr.

148/ A din 14 octombrie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul pârâtului,

și a acordat o despăgubire reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000

euro, la data plății, reținând că probele administrate în cauză dovedesc faptul

că reclamantul a fost condamnat în anul 1959 pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire

contra ordinii sociale, condamnare pentru care prima instanță a acordat

despăgubiri de 37.500 euro, echivalent în lei la data plății.

După pronunțarea

hotărârii Tribunalului Harghita, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, prin care s-au adus modificări la art. 5, care reglementează

condițiile acordării despăgubirilor.

Potrivit acestor

modificări, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu

poate depăși cuantumul de 10.000 euro, în situația în care despăgubirile sunt

solicitate chiar de către persoana condamnată.

De asemenea, la alin.

(1

1

) introdus la art. 5 prin O.U.G. nr. 62/2010, se prevede că la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie să aibă în vedere durata

pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare,

consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și

măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Reținând că au

intervenit reglementări noi cu privire la modalitatea de acordare a

despăgubirilor, instanța de apel a constatat că, la evaluarea măsurilor

reparatorii ce urmează să fie acordate reclamantului, plafonul maxim este de

10.000 euro.

Instanța de apel a

apreciat că, pe lângă criteriile pe care le-a reținut deja instanța de fond

pentru stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere nu doar durata

pedepsei privative de libertate, ci și consecințele ulterioare a acestei

pedepse, imposibilitatea reclamantului de a se putea angaja în domeniul în care

s-a pregătit, dar și durata de timp scursă de la data condamnării până la

momentul de față.

Instanța de apel a

reținut și faptul că după 1990, reclamantul a fost reabilitat din punct de

vedere intelectual, recunoscându-se caracterul politic al condamnării sale prin

Decizia nr. 889 din 15 aprilie  2004, emisă de o instituție a Guvernului

României, precum și faptul că s-au acordat compensații materiale pentru această

condamnare. Astfel, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990, Comisia pentru aplicare

a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut ca vechime în muncă

perioada detenției reclamantului și, în plus, s-a acordat o indemnizație lunară

de 952,15 lei, neîntrerupt, din 1990 și până în prezent.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, arătând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât în

conformitate cu prevederile art. 1169 Codul civil, orice pretenție în justiție

trebuie dovedită, iar pe cale de consecință, și prejudiciul moral invocat de

reclamanți, instanța fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul

daunelor morale, cu luarea în considerare a duratei privării de libertate și a

consecințelor cauzate reclamantului.

Pârâtul a mai arătat

că reclamantul a recunoscut că beneficiază de 952,15 lei lunar din anul 1990 în

baza Hotărârii nr. 6 emisă de Comisia de aplicare a prevederilor Decretului-lege

nr. 118/1990, rezultând astfel că acesta a beneficiat, în decursul a 20 de ani,

de o sumă consistentă în valoare de peste 200.000 lei (20 ani x 12 luni x 952

lei), sens în care instanța trebuia să se raporteze și la această împrejurare

atunci când s-a pronunțat asupra daunelor morale acordate.

Pârâtul a mai arătat

că practica CEDO statuează în mod constant că acordarea daunelor morale trebuie

să fie echitabilă conform art. 41 din Convenție și în niciun caz exagerată,

fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de părți prin încălcarea

sau lezarea drepturilor acestora.

Recursul este

nefondat, potrivit ceor ce succed.

Pe baza probatoriilor

administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, se

constată că instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat

reclamantului în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada

încarcerării, dar și de repercusiunile pe care condamnarea și detenția efectivă

le-au avut asupra statutului social, familial și profesional al acestuia,

aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac (art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009).

Criteriile astfel aplicate

pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G.

nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în

doctrină și jurisprudență în materia

daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și

proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive

pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar

cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil,

prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și

implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de

suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor

statului, respectiv condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 8 ani închisoare

corecțională din care a executat 5 ani -, de importanța valorilor lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacție

echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de

reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului.

Cuantumul concret al

despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze

soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor

cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare

să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține

cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii

prejudiciului moral, realizându-se însă în raport de datele particulare ale

speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia

recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 148/

A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2011.