ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6430/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 894 din 6 aprilie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul K.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 37.500 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei de 4 ani și 9 luni închisoare. Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse de Tribunalul Militar Cluj, prin sentința penală nr. 386 din 16 iunie 1959 și la obligația de plată a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă din care a executat 4 ani și 9 luni, iar în anul 1990, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat acestuia o indemnizație lunară de 952,15 lei. Tribunalul a mai reținut că martorii audiați în cauză au confirmat că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic pentru discuțiile purtate cu privire la Revoluția din 1956 din Ungaria și că executarea pedepsei s-a făcut într-un regim dur și sever, iar la 15 aprilie 2004, prin Decizia nr. 889, s-a constatat calitatea acestuia de luptător în rezistența anticomunistă.

Referitor la capătul de cerere prin care s-a cerut constatarea caracterului politic al condamnării penale, instanța de fond a reținut că este lipsit de interes, deoarece acest lucru este constatat de drept, conform art. 2 din Legea nr. 221/2009. Referitor la capătul de cerere privind constatarea calității de persoană persecutată timp de 30 de ani, instanța de fond a reținut că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, și, prin urmare, nu este întemeiat. Despăgubirile solicitate de reclamant au fost apreciate fondate în parte, cuantumul acestora fiind de 37.500 euro și fiind stabilit în raport cu durata detenției, modalitatea de desfășurare a urmăriri penale, a executării pedepsei, de starea de nesiguranță și tensiune la care a fost supus reclamantul.

Cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale în cuantum de 100.000 euro, a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanță constatând că din hotărârea de condamnare nu rezultă ce bunuri au fost confiscate pentru a putea stabili valoarea acestora, iar procesul verbal de sechestru aflat la dosar, menționează doar bunurile sechestrate, nu și pe cele confiscate, fără a fi indicată o valoare a acestora. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că instanța de fond nu a motivat de ce a admis cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, iar în condițiile în care s-a respins capătul principal de cerere, prin care se cerea constatarea caracterului politic al condamnării, nu putea fi admis cel de-al doilea capăt de cerere referitor la acordarea despăgubirilor.

Pârâtul a mai arătat că reclamantul avea obligația să-și dovedească pretențiile așa cum prevede art. 1169 C. civ., iar instanța trebuia să aibă în vedere practica CEDO în materia acordării daunelor și să stabilească despăgubiri echitabile și nu exagerate, fără un corespondent în prejudiciul real. Cu ocazia judecării apelului, Curtea de Apel Târgu Mureș a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, încercând să reconstituie dosarul în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă demersul s-a soldat cu obținerea doar a hotărârii pronunțate de Tribunalul Militar Cluj.

Prin decizia civilă nr. 148/ A din 14 octombrie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul pârâtului, și a acordat o despăgubire reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, la data plății, reținând că probele administrate în cauză dovedesc faptul că reclamantul a fost condamnat în anul 1959 pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, condamnare pentru care prima instanță a acordat despăgubiri de 37.500 euro, echivalent în lei la data plății. După pronunțarea hotărârii Tribunalului Harghita, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au adus modificări la art. 5, care reglementează condițiile acordării despăgubirilor.

Potrivit acestor modificări, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu poate depăși cuantumul de 10.000 euro, în situația în care despăgubirile sunt solicitate chiar de către persoana condamnată. De asemenea, la alin. (1 1 ) introdus la art. 5 prin O.U.G. nr. 62/2010, se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie să aibă în vedere durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Reținând că au intervenit reglementări noi cu privire la modalitatea de acordare a despăgubirilor, instanța de apel a constatat că, la evaluarea măsurilor reparatorii ce urmează să fie acordate reclamantului, plafonul maxim este de 10.000 euro.

Instanța de apel a apreciat că, pe lângă criteriile pe care le-a reținut deja instanța de fond pentru stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere nu doar durata pedepsei privative de libertate, ci și consecințele ulterioare a acestei pedepse, imposibilitatea reclamantului de a se putea angaja în domeniul în care s-a pregătit, dar și durata de timp scursă de la data condamnării până la momentul de față. Instanța de apel a reținut și faptul că după 1990, reclamantul a fost reabilitat din punct de vedere intelectual, recunoscându-se caracterul politic al condamnării sale prin Decizia nr. 889 din 15 aprilie 2004, emisă de o instituție a Guvernului României, precum și faptul că s-au acordat compensații materiale pentru această condamnare.

Astfel, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990, Comisia pentru aplicare a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut ca vechime în muncă perioada detenției reclamantului și, în plus, s-a acordat o indemnizație lunară de 952,15 lei, neîntrerupt, din 1990 și până în prezent. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, întrucât în conformitate cu prevederile art. 1169 Codul civil, orice pretenție în justiție trebuie dovedită, iar pe cale de consecință, și prejudiciul moral invocat de reclamanți, instanța fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, cu luarea în considerare a duratei privării de libertate și a consecințelor cauzate reclamantului.

Pârâtul a mai arătat că reclamantul a recunoscut că beneficiază de 952,15 lei lunar din anul 1990 în baza Hotărârii nr. 6 emisă de Comisia de aplicare a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, rezultând astfel că acesta a beneficiat, în decursul a 20 de ani, de o sumă consistentă în valoare de peste 200.000 lei (20 ani x 12 luni x 952 lei), sens în care instanța trebuia să se raporteze și la această împrejurare atunci când s-a pronunțat asupra daunelor morale acordate. Pârâtul a mai arătat că practica CEDO statuează în mod constant că acordarea daunelor morale trebuie să fie echitabilă conform art. 41 din Convenție și în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de părți prin încălcarea sau lezarea drepturilor acestora.

Recursul este nefondat, potrivit ceor ce succed. Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, se constată că instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada încarcerării, dar și de repercusiunile pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra statutului social, familial și profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac (art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009). Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G. nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 8 ani închisoare corecțională din care a executat 5 ani -, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului. Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate.

Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii prejudiciului moral, realizându-se însă în raport de datele particulare ale speței. În condițiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 148/ A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2011.