ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2010 pe rolul

Tribunalului Ialomița, reclamantul T.V. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 1.500.000 euro în echivalent lei

la curs B.N.R. din ziua plății reprezentând prejudiciu moral rezultat din

condamnarea politică suferită și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1558/ F din

26 iulie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis, în parte, cererea,

și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către

reclamant, a echivalentului în lei la data achitării sumei de 10.000 euro,

reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că din copia extrasului de pe sentința penală nr. 715 din 18

aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, secția penală, a rezultat că numitul T.V.

a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă

și uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. combinat

cu art. 157 C. pen.

Reclamantul a început executarea

pedepsei la data de 18 iunie 1948 și a fost pus în libertate la data de 15

iunie 1958 din Penitenciarul Aiud.

Conform actelor de stare civilă

depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantul beneficiază de indemnizația

de 1.998 lei lunar în baza Hotărârii nr. 747 din 21 noiembrie 1991 emisă de

Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și i-a fost

recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 388

din 19 februarie 2009 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.

Față de probatoriile administrate, tribunalul

a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea sa politică, respectiv, condamnarea la 10 ani

temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii

sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. combinat cu art. 157 C.

pen.

În stabilirea cuantumului despăgubirilor,

tribunalul a avut în vedere consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au

rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victimă.

Drept urmare, în stabilirea

întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite,

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și modul în care

aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată, instanța a

apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri

al căror cuantum a fost apreciat la nivelul sumei de 10.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel ambele părți.

Reclamantul T.V. a arătat că, sub

aspectul cuantumului daunelor morale, se impunea acordarea unei sume mult mai

mari având în vedere condamnarea abuzivă la care a fost supus pentru 13 ani, suferințele

fizice și psihice pe care le-a avut de îndurat în acea lungă și grea perioadă,

lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, numele,

încrederea acordată în societate, diminuarea miturilor și multe alte

nemulțumiri și neajunsuri.

Reclamantul a mai arătat că prin

condamnare i s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror consecințe

s-au repercutat și asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale.

De asemenea, aceasta a produs

consecințe și în planul vieții private a reclamantului, când și după eliberare

a întimpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a

avut acces la toate specializările dorite, a reluat de la început facultatea,

veniturile fiindu-i mult diminuate.

Pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, în raport de jurisprudența CEDO în

materie de despăgubiri morale și de criteriile avute în vedere de către aceasta

la stabilirea lor, în sensul că despăgubirile trebuie să aibă un caracter

rezonabil, prejudiciul acordat de către instanța de fond este excesiv.

Pe de altă parte, la data de 01

iulie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010,

care a plafonat cuantumul despăgubirilor morale, plafonare la care instanța

trebuie să se raporteze atunci când apreciază asupra cuantumului acestora.

Pârâtul a mai arătat că drepturile

acordate până în prezent reclamantului în virtutea actelor normative

Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și

completările ulterioare, acoperă prejudiciul moral suferit de către acesta.

Prin decizia civilă nr.

135/ A din 9 februarie 2011, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul

pârâtului, a schimbat sentința și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, lipsind astfel de

temei juridic pretențiile reclamantului, care însă a beneficiat de o reparație

parțială prin drepturile recunoscute în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Instanța de apel a mai reținut că efectele

pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională,

ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel,

nefiind deci definitivă.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

În raport de reținerea

neconstituționalității textului legal invocat în susținerea acțiunii, instanța

de apel a constatat că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel

invocate de părți în susținerea criticilor formulate împotriva sentinței

pronunțate la fond, soluția fiind pronunțată în baza acestui motiv de ordine

publică, prioritar.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamantul T.V., arătând că, prin soluționarea cauzei din perspectiva

deciziei de neconstituționalitate care a paralizat norma legală ce constituia

temeiul juridic al acordării daunelor morale, instanța de apel a încălcat

principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, potrivit căruia legea are efecte numai pentru viitor.

Cum o astfel de decizie are putere

de lege, ea nu poate fi incidentă în cauzele înregistrate anterior publicării

sale în M. Of. al României,

situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o

cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva

modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de

judecată.

De altfel, în lumina dispozițiilor

dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși

textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în

sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele

raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de alta parte, în măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplica

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizata cu privire la orice contestație

privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele deciziilor

Curții Constituționale își produc efectele în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de

acces al reclamantului la o instanță judecătorească, ingerință care nu este

proporțională cu scopul urmărit.

Reclamantul a mai arătat că instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 20 din Constituție care statuează asupra

priorității reglementărilor internaționale și că decizia de

neconstituționalitate în discuție nu împiedică acordarea acestei priorități în

soluționarea cauzei.

Instanța de apel a încălcat

principiul egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității

judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și

aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești sunt diferite

și chiar contradictorii.

De asemenea, reclamantul a mai

arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr.

1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția

Adunării Generale O.N.U. nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, practica judiciară

comunitară în materie, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor cu referire la noțiune de „bun” și de

„speranță legitimă”, art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

Recursul formulat este nefondat.

Recurentul critică decizia recurată

în primul rând pentru încălcarea principiului neretroactivității legii civile,

critică pe care Înalta Curte o va înlătura ca nefondată.

Principiul neretroactivității nu a

fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul său conceptual

semnificațiile enunțate de recurente, câtă vreme în pricina acestora nu fusese

pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare

dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 după Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data

soluționării apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce

nu poate fi primit.

Argumentele pentru care instanța de

apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au

vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la

21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează

repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului

reclamantelor.

În acest context, susținerile recurentului

- reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu

au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune

materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor

și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de

către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în

sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

În cauză, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a

fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.

În același timp, nu este exclusă

posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care

norma internă - ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.

Acest aspect a

fost tranșat prin

Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce

efectele în prezentul recurs,

în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011

.

Prin decizia în interesul legii, s-a

statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată

în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios

constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

În raport de decizia în interesul

legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod

corect, instanța de apel a

dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. din 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.

De asemenea, și celelalte critici

ale recurentului reclamant privitoare la încălcarea altor instrumente de drept

internațional public cu valoare de principiu în dreptul intern, sunt lipsite de

relevanță în absența unui mecanism de sancționare directă în sistemul românesc

de drept a eventualei neîndepliniri a unei recomandări, precum și dată fiind

preeminența Convenției europene a drepturilor omului și mecanismul său de

aplicare directă de către instanțele naționale, anterior evaluat.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru

care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul T.V., împotriva deciziei nr. 135/ A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 ianuarie 2012.