ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2027/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2027/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 21 martie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub

dosar nr. 1353/97/2008, reclamantul B.M. a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., la plata sumei de 440.000 euro cu titlu de daune morale,

pentru suferințele pricinuite prin condamnările suferite în perioada regimului

comunist și pentru atingeri grave aduse cinstei, onoarei și reputației,

anterior arestării fiind apreciat ca un bun avocat, pentru ca după eliberare să

fie împiedicat de organele de securitate să se reîntoarcă la profesia sa.

Prin sentința civilă

nr. 116 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Hunedoara, secția civilă a respins

acțiunea, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și

nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă

nr. 137/VA/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamantului, a

desființat hotărârea și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, față de

apariția Legii nr. 221/2009.

Cauza s-a înregistrat

pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 3 noiembrie 2009, sub același număr

de dosar, iar în rejudecare, reclamantul a solicitat să se constate că, în

temeiul art. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea sa la 15 ani muncă silnică

și 10 ani degradare civilă aplicată de fostul Tribunal Militar Sibiu prin

sentința penală nr. 851/1957, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală

nr. 268/1958 a fostului Tribunal Militar Sibiu, constituie, de drept,

condamnare cu caracter politic și să fie obligat pârâtul, ca în temeiul art. 5

din respectivul act normativ, să-i plătească cu titlu de daune morale, suma de

800.000 euro. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 166 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de

50.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri

morale, precum și suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr.

851/1957, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa penală

de 10 ani temniță grea și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire

contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C.

pen., pedeapsă majorată prin admiterea recursului Procuraturii Militare Deva,

la 15 ani muncă silnică, conform Deciziei nr. 268/1958 a fostului Tribunal

Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj.

Ca urmare a arestării

sale, reclamantul a fost suspendat din executarea profesiei de avocat fără a

mai putea reveni vreodată ca practician.

Reclamantul a fost

eliberat, prin grațiere, în baza Decretului nr. 310/1964 a fostului Consiliu de

Stat, de la Penitenciarul Gherla, iar după evenimentele din decembrie 1989, i-a

fost recunoscută calitatea de fost deținut politic beneficiind de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 conform hotărârii nr. 15, precum și calitatea de

luptător de rezistență anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999.

Tribunalul a

constatat că prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea pentru

care a fost condamnat reclamantul este considerată de drept condamnare cu

caracter politic. Ca urmare, s-a constatat că reclamantului îi este recunoscut

dreptul de a solicita obligarea Statului Român la repararea prejudiciului moral

suferit prin condamnarea sa în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

La stabilirea

despăgubirilor morale instanța de fond a avut în vedere faptul că acest cuantum

trebuie să fie rezultatul raportării la criterii pertinente, care să asigure o

reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de victimă, prin mijloace

pecuniare, și nu să se transforme într-un instrument juridic, facil, pentru

realizarea unor alte scopuri decât cele reparatorii, apreciind că suma de

50.000 euro este o reparație adecvată în sensul celor anterior arătate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamantul B.M. a

solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește cuantumul

daunelor morale, pe care îl consideră prea mic în raport cu suferințele morale

suferite.

La termenul din 25

februarie 2011, reclamantul a depus o completare a motivelor de apel, prin care

a invocat neretroactivitatea legii civile noi, susținând că la data introducerii

cererii s-a născut dreptul la acțiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind

răspunderea delictuală, precizând, totodată, că în speță sunt prioritare

prevederile legale internaționale.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe în sensul

respingerii acțiunii reclamantului, susținând că acesta a beneficiat de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu mai este îndreptățit la

daune morale în baza Legii nr. 221/2009. În ce privește cuantumul daunelor

stabilite de prima instanță, pârâtul arată că este prea mare, în raport de

O.U.G. nr. 62/2010.

Prin decizia civilă

nr. 94 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului

la despăgubirile morale; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la plata

cheltuielilor de judecată, având în vedere că la data pronunțării hotărârii

atacate, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu

erau declarate neconstituționale.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că, în rejudecarea cauzei, după

desființare, reclamantul și-a precizat temeiul dreptului la daune morale,

invocând prevederile Legii nr. 221/2009. Aceste despăgubiri morale sunt

reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuantumul lor

fiind plafonat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, însă prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1354/2010, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr.

62/2010 au fost declarate neconstituționale, iar prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, referitoare la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare au fost constatate

neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de

Curtea Constituțională, pentru considerentele expuse pe larg în aceste decizii.

Întrucât cele 45 de

zile de la publicarea celor două decizii ale Curții Constituționale au trecut

și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I și-au încetat efectele juridice, soluția nefiind de

natură să determine retroactivarea legii și nici încălcarea legislației

internaționale în materie, în special cea cu referire la noțiunea de „bun"

și „speranță legitimă", care au fost avute în vedere la momentul

declarării neconstituționalității.

Referitor la

invocarea în apel a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., ca temei al cererii de

chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1)

C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în

judecată, or, prin invocarea în apel a unui nou temei juridic al acțiunii,

reclamantul tinde, practic, la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform

dispozițiilor menționate, este de neprimit.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamantul B.M., cât și pârâtul Statul Român,

prin M.F.P.

Recurentul-reclamant

B.M. a arătat că în speță este incident principiul neretroactivității legii,

conform căruia aceasta se aplică numai situațiilor apărute după intrarea sa în

vigoare, sens în care a invocat jurisprudența C.E.D.O. în materie.

Reclamantul a mai

arătat că în afara dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente și

dispozițiile art. 998-999 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale.

Potrivit art. 20 din

Constituția României, atunci când dispozițiile interne nu sunt clare, au

prioritate de aplicare prevederile legale internaționale în materie.

În cauze similare,

ulterior deciziei care a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Oradea a soluționat favorabil

pretențiile persoanelor îndreptățite întemeiate pe același text de lege.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de apel a

menținut în sarcina acestei părți obligația de plată a cheltuielilor de

judecată, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost doar parțial admisă,

iar prin admiterea apelului pârâtului, acțiunea a fost respinsă sub aspectul

acordării daunelor morale, situație față de care Statul Român nu este „parte

căzută în pretenții" conform art. 274 C. proc. civ.

Recursul

reclamantului B.M. va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul

Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente:

Referitor la recursul

reclamantului, contrar susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate

arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii întrucât acțiunile în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 25 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Potrivit art. 294

alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face ale cereri

noi".

Cauza cererii este

dată de temeiul juridic, pe care partea interesată nu-l poate schimba în calea

de atac a apelului, o atare atitudine constituind o modificare inadmisibilă a

unui element esențial al judecății, de natură să priveze părțile de beneficiul

celor două grade de jurisdicție.

Ca atare, nu se poate

reține critica recurentului-reclamant privind incidența în prezenta cauză a

dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atâta vreme cât acțiunea introductivă de

instanță a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, o asemenea

abordare echivalând cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată,

interzisă de textul legal sus-citat.

Prioritatea de

aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art.

20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este

incidență în speță, întrucât jurisprudența C.E.D.O., referitoare la efectele

consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei

conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului

care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul

de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de

natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în

cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Referitor la recursul

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în mod greșit instanța de apel a menținut

în sarcina acestuia obligația de plată a cheltuielilor de judecată către

reclamant, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului,

acțiunea reclamantului a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor

morale.

Temeiul obligării la

plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată

părții care a câștigat procesul.

În cauză, prin

decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul

pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente „partea

căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat fiind

reclamantul.

Este adevărat că la

data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în

vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text

legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod

definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de

fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile

în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.

Prin urmare, instanța

de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința vătămării procesuale a pârâtului, față de care în mod

eronat s-a menținut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanța de fond, vătămare ce nu poate

fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.M. împotriva

deciziei civile nr. 94 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, va

admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași

decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată

către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei nr. 94 din

25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe

care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de

pârât împotriva sentinței nr. 166 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara,

secția civilă, înlătură și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată către reclamant.

Păstrează restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.