ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2027/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 21 martie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr. 1353/97/2008, reclamantul B.M. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 440.000 euro cu titlu de daune morale, pentru suferințele pricinuite prin condamnările suferite în perioada regimului comunist și pentru atingeri grave aduse cinstei, onoarei și reputației, anterior arestării fiind apreciat ca un bun avocat, pentru ca după eliberare să fie împiedicat de organele de securitate să se reîntoarcă la profesia sa. Prin sentința civilă nr. 116 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Hunedoara, secția civilă a respins acțiunea, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 137/VA/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamantului, a desființat hotărârea și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, față de apariția Legii nr. 221/2009. Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 3 noiembrie 2009, sub același număr de dosar, iar în rejudecare, reclamantul a solicitat să se constate că, în temeiul art. 1 din Legea nr. 221/2009, condamnarea sa la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă aplicată de fostul Tribunal Militar Sibiu prin sentința penală nr. 851/1957, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 268/1958 a fostului Tribunal Militar Sibiu, constituie, de drept, condamnare cu caracter politic și să fie obligat pârâtul, ca în temeiul art. 5 din respectivul act normativ, să-i plătească cu titlu de daune morale, suma de 800.000 euro.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 166 din 9 iunie 2010, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, sau contravaloarea în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, precum și suma de 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 851/1957, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa penală de 10 ani temniță grea și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen., pedeapsă majorată prin admiterea recursului Procuraturii Militare Deva, la 15 ani muncă silnică, conform Deciziei nr. 268/1958 a fostului Tribunal Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj.

Ca urmare a arestării sale, reclamantul a fost suspendat din executarea profesiei de avocat fără a mai putea reveni vreodată ca practician. Reclamantul a fost eliberat, prin grațiere, în baza Decretului nr. 310/1964 a fostului Consiliu de Stat, de la Penitenciarul Gherla, iar după evenimentele din decembrie 1989, i-a fost recunoscută calitatea de fost deținut politic beneficiind de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 conform hotărârii nr. 15, precum și calitatea de luptător de rezistență anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999. Tribunalul a constatat că prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este considerată de drept condamnare cu caracter politic.

Ca urmare, s-a constatat că reclamantului îi este recunoscut dreptul de a solicita obligarea Statului Român la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. La stabilirea despăgubirilor morale instanța de fond a avut în vedere faptul că acest cuantum trebuie să fie rezultatul raportării la criterii pertinente, care să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de victimă, prin mijloace pecuniare, și nu să se transforme într-un instrument juridic, facil, pentru realizarea unor alte scopuri decât cele reparatorii, apreciind că suma de 50.000 euro este o reparație adecvată în sensul celor anterior arătate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Reclamantul B.M. a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, pe care îl consideră prea mic în raport cu suferințele morale suferite. La termenul din 25 februarie 2011, reclamantul a depus o completare a motivelor de apel, prin care a invocat neretroactivitatea legii civile noi, susținând că la data introducerii cererii s-a născut dreptul la acțiune în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea delictuală, precizând, totodată, că în speță sunt prioritare prevederile legale internaționale. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului, susținând că acesta a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că nu mai este îndreptățit la daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

În ce privește cuantumul daunelor stabilite de prima instanță, pârâtul arată că este prea mare, în raport de O.U.G. nr. 62/2010. Prin decizia civilă nr. 94 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubirile morale; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că la data pronunțării hotărârii atacate, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu erau declarate neconstituționale. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, în rejudecarea cauzei, după desființare, reclamantul și-a precizat temeiul dreptului la daune morale, invocând prevederile Legii nr. 221/2009.

Aceste despăgubiri morale sunt reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuantumul lor fiind plafonat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, însă prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale, iar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, referitoare la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare au fost constatate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, pentru considerentele expuse pe larg în aceste decizii.

Întrucât cele 45 de zile de la publicarea celor două decizii ale Curții Constituționale au trecut și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-au încetat efectele juridice, soluția nefiind de natură să determine retroactivarea legii și nici încălcarea legislației internaționale în materie, în special cea cu referire la noțiunea de „bun" și „speranță legitimă", care au fost avute în vedere la momentul declarării neconstituționalității. Referitor la invocarea în apel a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., ca temei al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, or, prin invocarea în apel a unui nou temei juridic al acțiunii, reclamantul tinde, practic, la schimbarea cauzei cererii, ceea ce, conform dispozițiilor menționate, este de neprimit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B.M., cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Recurentul-reclamant B.M. a arătat că în speță este incident principiul neretroactivității legii, conform căruia aceasta se aplică numai situațiilor apărute după intrarea sa în vigoare, sens în care a invocat jurisprudența C.E.D.O. în materie. Reclamantul a mai arătat că în afara dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 998-999 C. civ., fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 20 din Constituția României, atunci când dispozițiile interne nu sunt clare, au prioritate de aplicare prevederile legale internaționale în materie.

În cauze similare, ulterior deciziei care a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel Oradea a soluționat favorabil pretențiile persoanelor îndreptățite întemeiate pe același text de lege. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina acestei părți obligația de plată a cheltuielilor de judecată, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost doar parțial admisă, iar prin admiterea apelului pârâtului, acțiunea a fost respinsă sub aspectul acordării daunelor morale, situație față de care Statul Român nu este „parte căzută în pretenții" conform art. 274 C. proc. civ. Recursul reclamantului B.M.

va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente: Referitor la recursul reclamantului, contrar susținerilor acestuia, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 25 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face ale cereri noi". Cauza cererii este dată de temeiul juridic, pe care partea interesată nu-l poate schimba în calea de atac a apelului, o atare atitudine constituind o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, de natură să priveze părțile de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Ca atare, nu se poate reține critica recurentului-reclamant privind incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., atâta vreme cât acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, o asemenea abordare echivalând cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, interzisă de textul legal sus-citat.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența C.E.D.O., referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina acestuia obligația de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant, în condițiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acțiunea reclamantului a fost respinsă și sub aspectul acordării daunelor morale.

Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părții care a câștigat procesul. În cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente „partea căzută în pretenții" în accepțiunea textului legal anterior citat fiind reclamantul. Este adevărat că la data promovării acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of.

a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată ca efect al acestei decizii lipsește de fundament juridic măsura dispusă de instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate. Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința vătămării procesuale a pârâtului, față de care în mod eronat s-a menținut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanța de fond, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.M. împotriva deciziei civile nr. 94 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei nr. 94 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiași decizii, pe care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței nr. 166 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, înlătură și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Păstrează restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.