ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1069/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

296/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 5537/97/2009 a fost

admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul G.A. fiind obligat

pârâtul S.R. la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale

pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politică suferită de acesta în baza

sentinței penale nr. 126/1953 a Tribunalului Militar al orașului Stalin.

În considerentele

sentinței s-a reținut că prin sentința nr. 126/1953 a Tribunalului Militar

Teritorial al orașului Stalin reclamantul G.A. a fost condamnat la un an și 6

luni închisoare corecțională și 100 lei amendă corecțională pentru infracțiunea

de uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia nr. 773/1953 a Tribunalului

Militar Teritorial pentru Unitățile M.A.I. București s-a schimbat încadrarea

juridică în art. 337 C. pen. și s-a redus pedeapsa aplicată la un an închisoare

corecțională, executată în întregime.

S-a apreciat că prin

faptul arestării și condamnării sale reclamantului i s-a creat un prejudiciu

moral nu numai în ceea ce privește violarea unor drepturi primordiale ca

libertatea și sănătatea dar și în ceea ce privește reputația și prestigiul său,

cu repercusiuni de necontestat pentru tot traseul său existențial, deci un

prejudiciu personal, un prejudiciu de imagine și un prejudiciu social.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Hunedoara, iar

prin decizia civilă nr. 50 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia s-a admis apelul, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul

respingerii acțiunii pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare în cuantum de până la” au fost constatate

neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de

Curtea Constituțională și publicate în M. Of. nr. 751 din 15 noiembrie 2010.

În cuprinsul acestor

decizii, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată

prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este contrară alin.

(3) și (5) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și

social, în care dreptul este valoarea supremă.

S-a constatat că

trimiterile de la lit. a) alin. (1) ale art. 5 prin art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009 introduse prin art. 1 pct. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 rămân

fără obiect prin declararea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, ca

fiind neconstituționale.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul

G.A., solicitând modificarea ei în

sensul respingerii apelului.

Astfel, recurentul

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

față de jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia daunele morale ca formă de

compensare a unui prejudiciu moral ar trebui să ofere celui îndreptățit o

satisfacție totală încât cuantumul lor să acopere prejudiciul efectiv.

În drept au fost

invocat invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ci generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deci/iile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor si de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări aduse

de existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitoare la

noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă”

de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de

creditor si de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”.

În

mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză că reclamantele s-ar putea prevala

doar de o creanță condițională. deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul

procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În

jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat”.

Rezultă

că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, ci nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care arc o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale.

O

asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în

interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 19 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A. împotriva deciziei nr. 50 din

11 februarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.