ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1069/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 296/2010 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. 5537/97/2009 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul G.A. fiind obligat pârâtul S.R. la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politică suferită de acesta în baza sentinței penale nr. 126/1953 a Tribunalului Militar al orașului Stalin. În considerentele sentinței s-a reținut că prin sentința nr. 126/1953 a Tribunalului Militar Teritorial al orașului Stalin reclamantul G.A. a fost condamnat la un an și 6 luni închisoare corecțională și 100 lei amendă corecțională pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia nr. 773/1953 a Tribunalului Militar Teritorial pentru Unitățile M.A.I.

București s-a schimbat încadrarea juridică în art. 337 C. pen. și s-a redus pedeapsa aplicată la un an închisoare corecțională, executată în întregime. S-a apreciat că prin faptul arestării și condamnării sale reclamantului i s-a creat un prejudiciu moral nu numai în ceea ce privește violarea unor drepturi primordiale ca libertatea și sănătatea dar și în ceea ce privește reputația și prestigiul său, cu repercusiuni de necontestat pentru tot traseul său existențial, deci un prejudiciu personal, un prejudiciu de imagine și un prejudiciu social. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Hunedoara, iar prin decizia civilă nr. 50 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia s-a admis apelul, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la” au fost constatate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională și publicate în M. Of. nr. 751 din 15 noiembrie 2010. În cuprinsul acestor decizii, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este contrară alin. (3) și (5) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptul este valoarea supremă.

S-a constatat că trimiterile de la lit. a) alin. (1) ale art. 5 prin art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009 introduse prin art. 1 pct. 2 al O.U.G. nr. 62/2010 rămân fără obiect prin declararea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, ca fiind neconstituționale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G.A., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia daunele morale ca formă de compensare a unui prejudiciu moral ar trebui să ofere celui îndreptățit o satisfacție totală încât cuantumul lor să acopere prejudiciul efectiv.

În drept au fost invocat invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ci generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deci/iile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor si de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări aduse de existența unor motive obiective și rezonabile. Referitoare la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor si de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”.

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională. deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”.

Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, ci nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care arc o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 19 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A. împotriva deciziei nr. 50 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2012.