ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4291/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4291/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 73 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 8849/101/2009,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.A.S. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 25.000 euro echivalent în RON la data efectuării plății,

cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel,

s-a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la obținerea

despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit, fiind descendenta

unei persoane care a suferit o condamnare, precum și măsuri administrative ce fac

obiectul Legii nr. 221/2009.

În privința cuantumului

despăgubirilor s-a reținut că suma de 25.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării

plății, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, cu atât mai

mult cu cât tatăl reclamantei a beneficiat și de drepturile instituite de Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat apel reclamanta B.A.S. și pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 185 din 08 iunie 2010 a Curții de

Apel Craiova s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în parte hotărârea instanței

de fond în sensul majorărilor despăgubirilor la 40.000 euro, echivalent în RON,

și s-a respins apelul pârâtului Statul Român.

Pentru a pronunța această

hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009 are

ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care,

în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au făcut obiectul unor condamnări cu

caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.

Anterior intrării în vigoare

a acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului

politic anterior, de categorii de persoane expres prevăzute în aceste acte normative.

Actul normativ în temeiul

căruia a fost formulată prezenta acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 are caracter

de complinire, astfel încât aceasta nu înlătură drepturile stabilite deja prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum

și repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări,

decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Același act normativ reglementează

acordarea de despăgubiri morale și în situația în care reparațiile obținute în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente, precum

și repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea

de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative, dacă bunurile nu au fost

restituite, sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Prevederile art. 1 și

art. 3 din Legea nr. 221/2009 definesc două categorii de măsuri abuzive luate de

regimul politic comunist, care pot fi reparate, respectiv condamnările cu caracter

politic, definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora

a fost pronunțată condamnarea, și măsurile administrative cu caracter politic.

Modalitatea practică de

reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege, în

alin. (1), stabilindu-se că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

se poate adresa instanței de judecată, la lit. a) din acest alin. prevăzându-se

posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În speță, reclamanta a

făcut dovada că tatăl acesteia, V.G., a executat detenție în închisorile comuniste

în perioada 26 ianuarie 1949-26 ianuarie1950, iar prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

a fost dislocat în orașul Giurgiu începând din 21 iunie 1951, până la data de 14

februarie 1956, când i s-a permis să revină la domiciliul său, conform adresei din

1956 emisă de M.A.I., fiind relevante actele depuse la dosar, respectiv sentința

nr. 54 din 09 februarie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța în Dosarul

nr. 24/1949; tabelul de arestați din dosarul de anchetă nr. 119665; mandatul de

arestare emis de Parchetul Tribunalului Militar Constanța la data de 15

februarie 1949; livretul militar; certificatul de membru al Asociației Foștilor

Deținuți Politici; adresele din 06 ianuarie 1991 și din 18 februarie 1956; carnetul

de muncă; decizia nr. 49384 din 26 noiembrie 1990.

Instanța de fond a reținut

întemeiat că reclamanta, în calitate de fiică, este persoana îndreptățită la acordarea

despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare

a suferințelor fizice și psihice pe care le-a îndurat tatăl acesteia pentru condamnarea

prin detenție pe perioada de un an și pentru măsura strămutării dispusă pe perioada

de 4 ani și 7 luni, apreciind corect ca nefiind suficiente pentru acoperirea prejudiciului

moral numai despăgubirile ce au fost acordate tatălui reclamantei în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990, fiind neîntemeiate criticile din apelul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la acest aspect.

Reclamanta a solicitat

acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit datorită condamnărilor

politice la care a fost supus tatăl acesteia.

Condamnarea penală, executarea

unei pedepse în închisorile comuniste într-un regim deosebit de restrictiv, de strict,

în condiții inumane, lipsirea de bunurile persoane, îndepărtarea de familie, de

societate, produc suferințe pe plan moral, social și profesional, măsuri ce au lezat

demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale

și nepatrimoniale, ocrotite de lege, având drept consecință producerea unui prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Printre criteriile ce

pot fi avute în vedere de instanță la stabilirea întinderii acestei compensații,

sunt: durata măsurii abuzive, condițiile de viață, precum și consecințele produse

asupra persoanei, ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o

reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, instanța ținând

seama de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză. Un ghid în aplicarea

acestor criterii îl poate constitui practica instanței europene de contencios al

drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă

pentru situații similare de condamnări pe nedrept, deși situațiile juridice nu pot

fi echivalente (ex. cauza Pandrea contra României).

În speță, instanța are

în vedere faptul că despăgubirile se solicită de către reclamantă pentru suferințele

tatălui acesteia, ce a fost victima abuzurilor regimului comunist, fiind justificat

un cuantum de 40.000 euro, echivalentul în RON, apreciind că este prea mic cuantumul

acordat de Tribunal, în raport de perioada de detenție a tatălui reclamantei și

de cea pentru care a fost strămutat, cu stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea

Giurgiu.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Mehedinți.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele considerente, prin prisma

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Astfel, se susține că

nu s-a verificat dacă drepturile obținute de reclamantă prin efectul Decretului-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit

în urma condamnării.

O altă critică vizează

faptul că daunele morale solicitate sunt nu numai neîntemeiate, dar și nedovedite,

fiind încălcat atât principiul proporționalității, cât și cel al unicității, având

în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.

Astfel, recurentul solicită

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și schimbării

hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că recursul este nefondat.

Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, prin chiar titlul său,

stabilește persoanele îndreptățite la despăgubiri ca fiind atât persoanele ce au

suferit condamnări penale, pronunțate de instanțele de judecată, dar și persoanele

ce au suferit măsuri administrative abuzive.

Faptul că legiuitorul

a intenționat să acorde beneficiul legii ambelor categorii de persoane este subliniat

și de dispozițiile art. 3 din actul normativ sus-evocat, care definesc măsura administrativă

cu caracter politic.

În cauză, prin actele

depuse s-a făcut dovada faptului că, la 09 februarie 1949, tatăl reclamantei a fost

condamnat la 1 an închisoare corecțională pentru infracțiunea prevăzută de art.

327 alin. (1) C. pen., pedeapsă ce a fost executată în intervalul 26 ianuarie 1949-26

ianuarie 1950, și faptul că după eliberarea din închisoare, acesta s-a stabilit

pentru scurt timp în Drobeta Turnu Severin, de unde apoi, prin decizia nr. 200/1951

a M.A.I., a fost dislocat în orașul Giurgiu, din 26 iunie 1951 până la 14 februarie

1956, când i s-a permis reîntoarcerea la domiciliul său.

Prin hotărârea nr. 466

din 02 octombrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege

nr. 118/1990 i s-a recunoscut tatălui reclamantei perioada de detenție și deportare,

ca vechime în muncă, beneficiind astfel de drepturile prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Aceste aspecte au fost,

de altfel, bine reținute și conturate de instanța de apel și de fond.

Criticile legate de cuantumul

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sunt de reținut

următoarele:

Prejudiciul moral nu se

poate rezuma la determinarea prețului suferinței psihice ce nu poate fi cuantificată,

ci presupune aprecierea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului, precum

și ale implicației acestuia pe planul vieții personale, sociale și profesionale

ale persoanei care invocă existența prejudiciului.

Daunele morale ca echivalent

al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat

pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea

de mișcare și de exprimare, onoarea, reputația, imaginea în societate și în familie

a persoanei respective.

În absența altor criterii

legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea

criteriilor cunoscute în doctrină și jurisprudența în materie de daune morale.

Astfel, este de netăgăduit

că orice condamnare și lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferințe

pe plan psihic și fizic, că asemenea măsuri lezează demnitatea și onoarea, sănătatea,

libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel

că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație, incontestabil a suferit

un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

La stabilirea întinderii

acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite

pe plan psihic și fizic de către reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său

din motive politice, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a perceput

consecințele vătămării, luând în considerare durata privării de libertate.

Î

n contextul arătat, fixarea

cuantumului daunelor morale la suma de 250.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor

în materie, cunoscute pe cale doctrinară și jurisdicțională, iar suma acordată prin

hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă

de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, cum greșit susține recurentul. Prin

mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr,

să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter

pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i

ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual

mai trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin

prin suma de 250.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale. Despăgubirea

bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, fiind prin însăși

destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție,

o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității

cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumului

său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi refuzată

nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă

de îmbogățire fără temei legitim pentru victima, cum greșit se pretinde în recurs,

și aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate în instanță nu este stabilit

arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale

cauzei, prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice

încercate de autorul reclamantei pe durata executării pedepsei și, ulterior eliberării,

determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnității,

sănătății și libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură

posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de

îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui

caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pe căi indirecte,

pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre

măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise

și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că

deși nu compensează nimic pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru

răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect

al cuantumului sumei acordate, deși nici acest aspect nu este de neglijat, cât al

simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

De altfel, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri

ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

Este motivul pentru care,

în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii

caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, ci i-au acordat acestuia

și despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și

privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor

care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

O atare soluție este în

concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Dreputirlor Omului,

care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și

arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și

dreptul la despăgubiri bănești echitabile.

Așadar, nu se poate susține

că suma de 250.000 euro ar fi disproporțională față de traumele psihice și fizice

încercate de reclamant ca urmare a condamnării și privării de libertate din motive

politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul

proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate

de tatăl reclamantului, raportat atât la durata privării de libertate, cât și la

situația sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice.

Rezultă că legalitatea

hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantei

cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

recursul pârâtului fiind nefondat, urmează a fi respins, nefiind întrunite condițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Mehedinți, împotriva deciziei nr. 185 din 08 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2011.