ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5826/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată

la data de 22 ianuarie 2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând suma de 500.000 euro, cu titlu

de daune morale pentru dislocarea sa și a părinților săi în B., în perioada 18 iunie

1951-15 ianuarie 1956.

Prin sentința civilă nr. 211 din 7 mai 2010, pronunțată

de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la

plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la momentul plății, cu titlu

de daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanța a reținut următoarele: La perioada 12 iunie 1951- 15 ianuarie 1956

reclamanta și părinților ei au fost strămutați în localitatea O., jud. Călărași,

în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

În susținerea acțiunii

reclamanta a dovedit că aceasta a fost lipsită de bunurile personale, obligată să

trăiască în condiții materiale precare, suferind de foame, frig, etc, fiindu-i astfel

lezată prin măsura administrativă aplicată de către regimul comunist demnitatea,

onoarea și libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege,

astfel că, pentru prejudiciul moral suferit este îndreptățită la o compensație materială

în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cum întinderea acestei

compensații se stabilește pe baza unor criterii ca durata măsuri abuzive, consecințele

produse asupra persoanei ori familiei, respectiv traumele psihice produse acestora

ca urmare a atrocităților regimului comunist suferite în perioada aplicării măsurii

administrative, s-a apreciat că acordarea sumei de 100.000 euro sau echivalentul

în RON pentru reclamantă și părinții acesteia pe perioada 18 iunie 1951-20

decembrie 1955 este suficientă, fiind exagerată suma de 500.000 euro solicitată

de aceasta.

Prin decizia civilă

nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta C.E.

și s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Mehedinți.

În consecință s-a schimbat

în parte sentința, în sensul că s-a acordat reclamantei daune morale în sumă de

20.000 euro, în loc de 100.000 euro, și s-a menținut restul dispozițiilor sentinței

civile.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin O.U.G. nr. 62/2010,

în vigoare de la 1 iulie 2010 s-a dispus modificarea și completarea Legii nr. 221/2009,

stabilindu-se astfel cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin

condamnări penale ori prin măsuri administrative cu caracter politic.

Cum această modificare

a intervenit ulterior pronunțării sentinței apelate, pretențiile și apărările părților

au fost analizate în raport de dispozițiile legii modificate.

Prin strămutare, familiei

reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu de natură morală însă suma stabilită de prima

instanță depășește plafonul legal aplicabil noii reglementări, fiind disproporționat

de mare.

Având în vedere durata

măsurii luate și a modului în care s-a desfășurat aceasta, s-a reținut că prejudiciul

moral suferit, prin aplicarea măsurii politice administrative personal reclamantei

și părinților săi și a consecințelor negative asupra familiei din care a făcut parte

și reclamanta, poate fi reparat cu suma de 20.000 euro în loc de 100.000 euro din

care 10 000 euro pentru prejudiciul moral acordat în considerarea persoanei care

a suferit măsura și câte 5000 euro pentru prejudiciul cauzat autorilor acesteia.

Împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

1.Reclamanta prin recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 6 și 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii apelului său și al respingerii apelului pârâtului.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală

pentru că în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea O.U.G. nr. 62/2010 deși prin

apelul său pârâtul nu a invocat acest act normativ, că această ordonanță a fost

declarată neconstituțională și că reducerea cuantumului este astfel lipsită de temeiul

legal.

În final a arătat că la

stabilirea cuantumului despăgubirilor care este atributul instanței care trebuie

să se aprecieze după perioada dislocării, a condițiilor inumane în care au trăit

cei dislocați, în funcție de îngrădirea drepturilor lor cetățenești și după ecourile

ulterioare în viața familiilor celor împotriva cărora s-a luat măsura strămutării.

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivelor

de recurs s-a arătat că ambele hotărâri pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate

absolută pentru că judecata s-a făcut fără participarea obligatorie a procurorului.

Pe fondul cauzei s-a arătat

că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate, motivat de faptul că,

instanța de apel în stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubiri nu a ținut

cont de modificările intervenite prin O.U.G. nr. 62/2010, de faptul că s-au obținut

despăgubiri și în baza unor legi anterioare și de jurisprudența C.E.D.O.

Analizând recursurile,

Înalta Curte constată următoarele:

este nefondat.

O.U.G. nr. 62/2010 prin

care s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 a intrat în vigoare la 1 iulie 2010

data publicării în M. Of.

Cum această ordonanță

este anterioară deciziei pronunțată de instanța de apel (15 septembrie 2010) în

mod legal, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea acestui act normativ.

Din aceleași motive nu

se poate reține nici critica potrivit căreia reducerea, cuantumului dispozițiilor

în temeiul acestei ordonanțe este lipsită de temei legal.

Este adevărat că prin

decizia din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale art. I și II din

O.U.G. nr. 62/2010 iar prin decizia din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste decizii ale Curții

Constituționale au intervenit însă ulterior deciziei recurate și deci nu-și produc

efectul în privința situației reclamantei, dispozițiile acestor ordonanțe fiind

aplicabile în perioada cuprinsă între intrarea ei în vigoare 1 iulie 2010 și data

publicării deciziilor constituționale în M. Of. la 15 noiembrie 2010, neputându-se

invoca aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în forma nemodificată.

recursul pârâtului, acesta va fi admis în limitele care vor fi arătate în continuare:

Critica vizând nulitatea

hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată, având în vedere

neparticiparea procurorului, este nefondată.

Astfel, din economia dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în

legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul juridic în acest act

normativ.

Dispozițiile art. 4

alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie

a procurorului" trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alin.

ale aceluiași art. și care stabilesc ipotezele în care constituirea instanței de

judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.

Or, din conținutul

art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil

acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunțată, să se

constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.

În speță însă, reclamanta

nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata

daunelor morale, astfel că participarea procurorului nu era obligatorie, pentru

a se putea considera că în absența acestuia instanța ar fi fost nelegal constituită.

În ceea ce privește critica

legată de cuantumul despăgubirilor acordat,e critici formulate de ambele părți se

constată următoarele:

În dezvoltarea criticii,

reclamanta susține că în mod greșit s-a redus cuantumul despăgubirilor acordate

prin aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, instanța fiind cea care trebuie să aprecieze

în funcție de condițiile fiecărei cauze.

Pârâtul, în dezvoltarea

aceleiași critici, arată că diminuarea despăgubirilor nu s-a făcut în mod corespunzător,

în condițiile Legii nr. 221/2009 modificată, că nu s-a arătat de ce despăgubirile

acordate nu au fost suficiente și nu s-a făcut incidența jurisprudenței C.E.D.O.

în această materie.

Critica reclamantei se

va respinge ca nefondată în timp ce critica pârâtului va fi admisă, urmând ca analiza

asupra acestei critici să se facă în comun.

Într-adevăr, prin O.U.G.

nr. 62/2010 aplicabilă cauzei așa cum s-a arătat s-a stabilit cuantumul despăgubirilor

ce se pot acorda pentru prejudiciul moral creat prin luarea unei măsuri administrative

cu caracter politic, conform art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009.

În fapt, reclamanta împreună

cu părinții săi au fost dislocați și strămutați în B., în perioada 18 iunie 1951-15

ianuarie 1956, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Demersul judiciar al reclamantei

a fost început în baza Legii nr. 221/2009 iar pe parcursul judecării apelului la

1 iulie 2010 s-a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 prin care la pct. 1 al art. I s-a stabilit

cuantumul despăgubirilor ce se pot acorda în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

astfel: de până la 10.000 euro pentru persoana care a făcut obiectul măsurii administrative,

5.000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru

descendenții de gradul al II-lea.

La pct. 2 al aceluiași

articol s-a introdus alin. 1

1

al art. 5 prin care s-a prevăzut ca la

stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța va lua în

considerare fără a se limita la acestea și alte criterii precum: durata pedepsei

privative, perioada de timp scursă după condamnare și consecințele negative produse

în plan fizic, psihic și social precum și măsurile reparatorii deja acordate în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1990 cu modificările și

completările ulterioare.

Luând în considerare criteriile

textului legal menționat se constată că instanța poate acorda o despăgubire până

la plafonul stabilit de lege, în condițiile speciale ale fiecărei cauze.

Reclamanta solicită plata

daunelor morale în numele și pentru părinții săi, ca urmare a suferințelor îndurate

prin luarea măsurii administrative.

Cum susținerile reclamantei

au fost dovedite este cert că acesteia și părinților săi i s-au creat un prejudiciu

moral care trebuie reparat.

La stabilirea cuantumului

acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. cât și din perspectiva

practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie să se țină seama

și de alte principii și reguli, care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că

în cuantificarea prejudiciului trebuie să se țină seama și de modul în care ceilalți

membrii ai comunității, care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative

asemănătoare cu aceea invocată de către reclamantă, au solicitat sau nu asemenea

despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viață, de realizări profesionale,

al celorlalte persoane, contemporane cu reclamanta, din perspectiva unui mod de

trai asemănător cu cel invocat prin acțiune.

Astfel, reclamanta împreună

cu părinții săi este îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 să primească

daune morale pentru suferințele sale din timpul strămutării forțate, dar la stabilirea

acestor daune trebuie avută în vedere suferința concretă, iar nu cea pretinsă în

mod interesat.

Ca atare, Înalta Curte

constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate

în urma strămutării de 8.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului

suferit, fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a C.E.D.O. care recunoaște

și dreptul la despăgubirile bănești echitabile.

În concluzie, pentru aceste

motive în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, se va modifica

decizia recurată, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de pârât

reclamantei la suma de 8.000 euro și se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva

deciziei civile nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia recurată

în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la suma de 20.000 euro

la 8.000 euro.

Respinge recursul declarat

de reclamanta C.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 iulie 2011.