ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5826/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 22 ianuarie 2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând suma de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea sa și a părinților săi în B., în perioada 18 iunie 1951-15 ianuarie 1956. Prin sentința civilă nr. 211 din 7 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la momentul plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele: La perioada 12 iunie 1951- 15 ianuarie 1956 reclamanta și părinților ei au fost strămutați în localitatea O., jud. Călărași, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

În susținerea acțiunii reclamanta a dovedit că aceasta a fost lipsită de bunurile personale, obligată să trăiască în condiții materiale precare, suferind de foame, frig, etc, fiindu-i astfel lezată prin măsura administrativă aplicată de către regimul comunist demnitatea, onoarea și libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege, astfel că, pentru prejudiciul moral suferit este îndreptățită la o compensație materială în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cum întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii ca durata măsuri abuzive, consecințele produse asupra persoanei ori familiei, respectiv traumele psihice produse acestora ca urmare a atrocităților regimului comunist suferite în perioada aplicării măsurii administrative, s-a apreciat că acordarea sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON pentru reclamantă și părinții acesteia pe perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 este suficientă, fiind exagerată suma de 500.000 euro solicitată de aceasta. Prin decizia civilă nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta C.E.

și s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinți. În consecință s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a acordat reclamantei daune morale în sumă de 20.000 euro, în loc de 100.000 euro, și s-a menținut restul dispozițiilor sentinței civile. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin O.U.G. nr. 62/2010, în vigoare de la 1 iulie 2010 s-a dispus modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, stabilindu-se astfel cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnări penale ori prin măsuri administrative cu caracter politic. Cum această modificare a intervenit ulterior pronunțării sentinței apelate, pretențiile și apărările părților au fost analizate în raport de dispozițiile legii modificate.

Prin strămutare, familiei reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu de natură morală însă suma stabilită de prima instanță depășește plafonul legal aplicabil noii reglementări, fiind disproporționat de mare. Având în vedere durata măsurii luate și a modului în care s-a desfășurat aceasta, s-a reținut că prejudiciul moral suferit, prin aplicarea măsurii politice administrative personal reclamantei și părinților săi și a consecințelor negative asupra familiei din care a făcut parte și reclamanta, poate fi reparat cu suma de 20.000 euro în loc de 100.000 euro din care 10 000 euro pentru prejudiciul moral acordat în considerarea persoanei care a suferit măsura și câte 5000 euro pentru prejudiciul cauzat autorilor acesteia.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți. 1.Reclamanta prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 6 și 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său și al respingerii apelului pârâtului. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală pentru că în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea O.U.G. nr. 62/2010 deși prin apelul său pârâtul nu a invocat acest act normativ, că această ordonanță a fost declarată neconstituțională și că reducerea cuantumului este astfel lipsită de temeiul legal.

În final a arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor care este atributul instanței care trebuie să se aprecieze după perioada dislocării, a condițiilor inumane în care au trăit cei dislocați, în funcție de îngrădirea drepturilor lor cetățenești și după ecourile ulterioare în viața familiilor celor împotriva cărora s-a luat măsura strămutării. 2. La rândul său, pârâtul în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea motivelor de recurs s-a arătat că ambele hotărâri pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate absolută pentru că judecata s-a făcut fără participarea obligatorie a procurorului.

Pe fondul cauzei s-a arătat că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate, motivat de faptul că, instanța de apel în stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubiri nu a ținut cont de modificările intervenite prin O.U.G. nr. 62/2010, de faptul că s-au obținut despăgubiri și în baza unor legi anterioare și de jurisprudența C.E.D.O. Analizând recursurile, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantei este nefondat. O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 a intrat în vigoare la 1 iulie 2010 data publicării în M. Of. Cum această ordonanță este anterioară deciziei pronunțată de instanța de apel (15 septembrie 2010) în mod legal, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea acestui act normativ.

Din aceleași motive nu se poate reține nici critica potrivit căreia reducerea, cuantumului dispozițiilor în temeiul acestei ordonanțe este lipsită de temei legal. Este adevărat că prin decizia din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 iar prin decizia din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009. Aceste decizii ale Curții Constituționale au intervenit însă ulterior deciziei recurate și deci nu-și produc efectul în privința situației reclamantei, dispozițiile acestor ordonanțe fiind aplicabile în perioada cuprinsă între intrarea ei în vigoare 1 iulie 2010 și data publicării deciziilor constituționale în M. Of.

la 15 noiembrie 2010, neputându-se invoca aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în forma nemodificată. 2. În ceea ce privește recursul pârâtului, acesta va fi admis în limitele care vor fi arătate în continuare: Critica vizând nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată. Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul juridic în acest act normativ. Dispozițiile art. 4 alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului" trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alin. ale aceluiași art. și care stabilesc ipotezele în care constituirea instanței de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.

Or, din conținutul art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunțată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative. În speță însă, reclamanta nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale, astfel că participarea procurorului nu era obligatorie, pentru a se putea considera că în absența acestuia instanța ar fi fost nelegal constituită. În ceea ce privește critica legată de cuantumul despăgubirilor acordat,e critici formulate de ambele părți se constată următoarele: În dezvoltarea criticii, reclamanta susține că în mod greșit s-a redus cuantumul despăgubirilor acordate prin aplicarea O.U.G.

nr. 62/2010, instanța fiind cea care trebuie să aprecieze în funcție de condițiile fiecărei cauze. Pârâtul, în dezvoltarea aceleiași critici, arată că diminuarea despăgubirilor nu s-a făcut în mod corespunzător, în condițiile Legii nr. 221/2009 modificată, că nu s-a arătat de ce despăgubirile acordate nu au fost suficiente și nu s-a făcut incidența jurisprudenței C.E.D.O. în această materie. Critica reclamantei se va respinge ca nefondată în timp ce critica pârâtului va fi admisă, urmând ca analiza asupra acestei critici să se facă în comun. Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 62/2010 aplicabilă cauzei așa cum s-a arătat s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudiciul moral creat prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, conform art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009.

În fapt, reclamanta împreună cu părinții săi au fost dislocați și strămutați în B., în perioada 18 iunie 1951-15 ianuarie 1956, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. Demersul judiciar al reclamantei a fost început în baza Legii nr. 221/2009 iar pe parcursul judecării apelului la 1 iulie 2010 s-a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 prin care la pct. 1 al art. I s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce se pot acorda în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) astfel: de până la 10.000 euro pentru persoana care a făcut obiectul măsurii administrative, 5.000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

La pct. 2 al aceluiași articol s-a introdus alin. 1 1 al art. 5 prin care s-a prevăzut ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța va lua în considerare fără a se limita la acestea și alte criterii precum: durata pedepsei privative, perioada de timp scursă după condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1990 cu modificările și completările ulterioare. Luând în considerare criteriile textului legal menționat se constată că instanța poate acorda o despăgubire până la plafonul stabilit de lege, în condițiile speciale ale fiecărei cauze.

Reclamanta solicită plata daunelor morale în numele și pentru părinții săi, ca urmare a suferințelor îndurate prin luarea măsurii administrative. Cum susținerile reclamantei au fost dovedite este cert că acesteia și părinților săi i s-au creat un prejudiciu moral care trebuie reparat. La stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

cât și din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie să se țină seama și de alte principii și reguli, care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se țină seama și de modul în care ceilalți membrii ai comunității, care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative asemănătoare cu aceea invocată de către reclamantă, au solicitat sau nu asemenea despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viață, de realizări profesionale, al celorlalte persoane, contemporane cu reclamanta, din perspectiva unui mod de trai asemănător cu cel invocat prin acțiune. Astfel, reclamanta împreună cu părinții săi este îndreptățită conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 să primească daune morale pentru suferințele sale din timpul strămutării forțate, dar la stabilirea acestor daune trebuie avută în vedere suferința concretă, iar nu cea pretinsă în mod interesat.

Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma strămutării de 8.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță și cu jurisprudența în materie a C.E.D.O. care recunoaște și dreptul la despăgubirile bănești echitabile. În concluzie, pentru aceste motive în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, se va modifica decizia recurată, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de pârât reclamantei la suma de 8.000 euro și se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinți împotriva deciziei civile nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la suma de 20.000 euro la 8.000 euro. Respinge recursul declarat de reclamanta C.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2011.