ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3773/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 218 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita:

-

s-a constatat caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentința

penală nr. 21 din 12 februarie 1985 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în

Dosarul nr. 21/1985 prin care reclamantul M.G.M. a fost condamnat la 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare,

-

s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

- D.G.F.P. Harghita să plătească reclamantului suma de 14.000 EURO în echivalent

în lei, conform cursului BNR din data plății cu titlul de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de

detenție timp de 1 an și 4 luni și cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.

Pentru

a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul, prin

neprezentare la încorporare și pentru care a fost condamnat penal, a urmărit să

i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea

de gândire, conștiință și religie (art. 9 C.E.D.O.), libertate fundamentală care este una din bazele regimului democratic și include elementele esențiale ale

identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață.

S-a

considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) raportat la art. 5

pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român – prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita iar

prin decizia civilă nr. 38 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a respins ca nefondat apelul pârâtului pentru următoarele

considerente:

Conform

art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni

săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop printre

altele nerespectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

recunoașterea și respectarea drepturilor civile, economice, civile, politice,

sociale și culturale.

Neprezentarea

la încorporare s-a datorat convingerilor religioase ale reclamantului și a

împrejurării că libertatea religioasă era recunoscută prin art. 30 al

Constituției din anul 1965.

Într-adevăr

art. 40 din Constituție prevedea că serviciul militar este obligatoriu, aceasta

însă a constituit o încălcare a dreptului fiecărui individ în alegerea religiei

și legislația vremii nu a prevăzut posibilitatea serviciului militar

alternativ.

Ori,

potrivit prevederilor art. 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România la 14 decembrie 1955 „orice persoană are

dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept

implică libertatea de a - și schimba religia sau convingerile precum și

libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în

colectiv, atât în public cât și privat, prin învățământ, practici, cult și

îndeplinire de rituri”.

Statul

Român avea obligația să garanteze respectarea libertății religioase și cea de

manifestare a religiei sau a convingerii religioase împărtășite restricțiile și

îngrădirile putând fi necesare doar pentru ocrotirea securității, ordinii și

sănătății publice ori a moralei sau libertăților și drepturilor fundamentale

ale altora, așa cum se stipula în art. 18 alin. (3) din actul normativ mai sus

arătat.

Comportamentul

ce este reproșat reclamantului, constituie o ingerință nejustificată a statului

în exercițiul libertății de manifestare a religiei și a convingerilor

religioase și nu era o măsură necesară într-o societate democratică, deoarece

exista posibilitatea reglementării serviciului militar alternativ.

Dealtfel,

toate aceste drepturi și posibilitatea manifestării lor exterioare sunt

garantate de art. 9 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului care are

efect direct și preeminent.

Prin

urmare, reține instanța de apel, reclamantul M.G.M., în calitate de adept al

cultului „Martorii lui Iehova”, interzis în timpul regimului politic comunist,

a refuzat prestarea serviciului militar obligatoriu din motive religioase și că

prin condamnarea lui la 3 ani închisoare i-a fost lezată situația familială,

socială și profesională.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință

respingerea acțiunii reclamantului.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel

se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a

legii fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, susține recurentul, nu ținea strict de regimul dictatorial ci de

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale,

cadru menținut și în perioada post – comunistă, până la reglementarea

serviciului militar alternativ și apoi cel profesionist.

Recurentul

invocă decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 dată în recurs în interesul legii

de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a

statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute

de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot

beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat.

Refuzul

satisfacerii serviciului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a

țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera acest

refuz ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de regimul

politic.

Restrângerea

libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru

menținut și în perioada post-comunistă până la reglementarea serviciului militar

alternativ și apoi cel profesional.

Prin

urmare o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la

refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp

motivul represiunii nu s-a datorat opoziției reclamantului față de regimul

comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci

convingerilor sale religioase.

Ca

atare, persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare

a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele

persecutate pentru motive politice.

În

acest sens de altfel s-a statuat și prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în

interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deoarece

condamnarea reclamantului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind

săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența

reclamantului la cultul religios „Martorii lui Iehova” situația de fapt din

prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în

interesul legii, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal,

în condițiile în care neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca

împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci

ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune ce nu

este specifică regimului dictatorial.

O

astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele

democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath contra

Republicii Federale Germane din 12 decembrie 1966; N. contra Suediei din 11

octombrie 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de

condamnări.

Așadar,

restrângerea libertății de cunoștință, în legătură cu executarea serviciului

militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Din

perspectiva celor expuse, o eventuală represiune a serviciului de securitate

prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură

politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției reclamantului

față de regimul comunist, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 ci

convingerilor sale religioase.

Față

de cele expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

urmează a se admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, a se modifica

hotărârea instanței de apel în sensul admiterii apelului și a se schimba în tot

hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 38A din

13 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie, pe care o modifică astfel:

Admite apelul

aceluiași pârât împotriva sentinței nr. 218 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, și în consecință schimbă în tot sentința apelată, iar în

fond respinge acțiunea reclamantului M.G.M. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 mai 2011.