ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3773/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 218 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita: - s-a constatat caracterul politic al condamnării penale dispuse prin Sentința penală nr. 21 din 12 februarie 1985 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 21/1985 prin care reclamantul M.G.M. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, - s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Harghita să plătească reclamantului suma de 14.000 EURO în echivalent în lei, conform cursului BNR din data plății cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de detenție timp de 1 an și 4 luni și cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul, prin neprezentare la încorporare și pentru care a fost condamnat penal, a urmărit să i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 C.E.D.O.), libertate fundamentală care este una din bazele regimului democratic și include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață. S-a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) raportat la art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita iar prin decizia civilă nr. 38 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a respins ca nefondat apelul pârâtului pentru următoarele considerente: Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop printre altele nerespectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; recunoașterea și respectarea drepturilor civile, economice, civile, politice, sociale și culturale. Neprezentarea la încorporare s-a datorat convingerilor religioase ale reclamantului și a împrejurării că libertatea religioasă era recunoscută prin art. 30 al Constituției din anul 1965. Într-adevăr art. 40 din Constituție prevedea că serviciul militar este obligatoriu, aceasta însă a constituit o încălcare a dreptului fiecărui individ în alegerea religiei și legislația vremii nu a prevăzut posibilitatea serviciului militar alternativ.

Ori, potrivit prevederilor art. 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948, semnată de România la 14 decembrie 1955 „orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a - și schimba religia sau convingerile precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinire de rituri”. Statul Român avea obligația să garanteze respectarea libertății religioase și cea de manifestare a religiei sau a convingerii religioase împărtășite restricțiile și îngrădirile putând fi necesare doar pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau libertăților și drepturilor fundamentale ale altora, așa cum se stipula în art. 18 alin. (3) din actul normativ mai sus arătat.

Comportamentul ce este reproșat reclamantului, constituie o ingerință nejustificată a statului în exercițiul libertății de manifestare a religiei și a convingerilor religioase și nu era o măsură necesară într-o societate democratică, deoarece exista posibilitatea reglementării serviciului militar alternativ. Dealtfel, toate aceste drepturi și posibilitatea manifestării lor exterioare sunt garantate de art. 9 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului care are efect direct și preeminent. Prin urmare, reține instanța de apel, reclamantul M.G.M., în calitate de adept al cultului „Martorii lui Iehova”, interzis în timpul regimului politic comunist, a refuzat prestarea serviciului militar obligatoriu din motive religioase și că prin condamnarea lui la 3 ani închisoare i-a fost lezată situația familială, socială și profesională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii reclamantului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, susține recurentul, nu ținea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post – comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi cel profesionist.

Recurentul invocă decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat. Refuzul satisfacerii serviciului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera acest refuz ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de regimul politic.

Restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi cel profesional. Prin urmare o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției reclamantului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase. Ca atare, persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice.

În acest sens de altfel s-a statuat și prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deoarece condamnarea reclamantului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența reclamantului la cultul religios „Martorii lui Iehova” situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, în condițiile în care neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune ce nu este specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath contra Republicii Federale Germane din 12 decembrie 1966; N. contra Suediei din 11 octombrie 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Așadar, restrângerea libertății de cunoștință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale. Din perspectiva celor expuse, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției reclamantului față de regimul comunist, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 ci convingerilor sale religioase. Față de cele expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, a se modifica hotărârea instanței de apel în sensul admiterii apelului și a se schimba în tot hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 38A din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, pe care o modifică astfel: Admite apelul aceluiași pârât împotriva sentinței nr. 218 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, și în consecință schimbă în tot sentința apelată, iar în fond respinge acțiunea reclamantului M.G.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2011.