ÎCCJ, decizie (scj.ro #86795)

Stabilirea

competenței materiale a instanței în raport de calificarea dată

cererii de chemare în judecată.

Cuprins pe materii :

Drept

procesual civil. Competența instanțelor. Competența

materială.

Index alfabetic :

competență materială.

- acțiune în constare

- calificarea cererii

- vechime în muncă

- persoană persecutată

politic

C.proc.civ., art. 1pct. 1, art. 111

Decret-lege nr. 118/1990

Cererea prin care o

persoană solicită, în temeiul Decretului-lege nr.118/1990, să i

se recunoască vechimea în muncă pentru perioada în care a fost

persecutată sau urmărită din motive politice, este o acțiune

în constatare, de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.111 teza

I C.proc.civ., a cărei soluționare intră în competența

judecătoriei conform art.1 pct.1 C.proc.civ.

ICCJ, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4071 din 17 iunie 2008

Prin sentința nr.7/2007,

Curtea de Apel Ploiești, Secția conflicte de muncă și

asigurări sociale, soluționând conflictul negativ de

competență ivit între Judecătoria Ploiești și

Tribunalul Prahova în ceea ce privește cererea formulată de

reclamantul S.I., în contradictoriu cu Direcția Muncii și Ocrotirii

Sociale – Oficiul Asigurărilor Sociale și Pensiilor de Stat

Ploiești, de a se constata că perioada 1949-1962, în care nu a putut

să-și exercite profesia, constituie vechime în învățământ,

a stabilit competența în favoarea

Judecătoriei Ploiești.

Curtea de Apel Ploiești a

reținut că stabilirea și plata drepturilor prevăzute de

Decretul-lege nr.118/1990, invocat de reclamant în motivarea acțiunii se

fac de către direcțiile generale de muncă și protecție

socială, printr-o decizie motivată împotriva căreia persoana

interesată poate face contestație potrivit legii contenciosului

administrativ.

Prin regulatorul de

competență, instanța a reținut că reclamantul nu

deține nici un înscris din care să rezulte situația

invocată, caz în care s-ar fi adresat direct pârâtei, motiv pentru care

trebuie să stabilească imposibilitatea exercitării profesiei

datorită persecuției exercitate asupra sa de regimul comunist

printr-o cerere în justiție, obținând o hotărâre

judecătorească în acest sens.

Ca atare, s-a apreciat că

acțiunea introductivă are caracterul unei acțiuni în constatarea

dreptului de vechime în muncă pe perioada 1949-1962, acțiune de drept

comun, întemeiată pe prevederile art.111 teza I C.proc.civ. a cărei

soluționare este de competența judecătoriei în primă

instanță conform art.1 pct.1 C.proc.civ.

Împotriva sentinței

menționate a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o ca fiind

nelegală, întrucât nu au fost avute în vedere de instanță

dispozițiile Decretului-lege nr.118/1990.

Analizând critica

formulată de recurent, ce se circumscrie motivului prevăzut de

art.304 pct.9 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat,

având în vedere considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor

art.9 din Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la

6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri, persoanele care fac dovada, prin hotărâre

judecătorească de constatare, că nu au putut să-și

exercite profesia sau, după caz, ocupația, pe perioada în care au

fost persecutate sau urmărite din motive politice, beneficiază de

vechimea în

muncă pe perioada în care s-au aflat

într-o atare situație.

Stabilirea și plata

drepturilor prevăzute de actul normativ sus menționat, se fac de

către direcțiile generale de muncă și protecție

socială, care se pronunță asupra cererii printr-o decizie

motivată împotriva căreia persoana interesată poate face

contestație potrivit legii contenciosului administrativ.

Obiectul prezentei

acțiuni îl constituie, așa cum corect a reținut instanța

prin considerentele sentinței atacate, cererea reclamantului de a se

constata că în perioada 1949-1962 a fost îndepărtat din

învățământ ca fiu de chiabur și, pe cale de

consecință, că această perioadă constituie vechime în

muncă.

Ca atare, prezenta cerere nu

este o contestație îndreptată împotriva unei decizii motivate a

intimatei, ci o acțiune în constatarea existenței unui drept, în

speță dreptul la vechime în muncă pe perioada 1949-1962, acțiune

de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.111 teza I C.proc.civ.,

a cărei soluționare intră în competența judecătoriei

conform art.1 pct.1 C.proc.civ.

Numai după obținerea

unei astfel de hotărâri judecătorești de constatare, reclamantul

se poate adresa cu cerere pârâtei pentru valorificarea dreptului său,

devenind aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr.118/1990.

Pentru aceste considerente,

Curtea a constatat că nu este întrunit motivul prevăzut de art.304

pct.9 C.proc.civ. și, ținând seama de dispozițiile art.312 alin.(1)

C.proc.civ. a respins recursul reclamantului ca nefondat.