ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4071/2008

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin sentința

nr. 7 pronunțată la 23 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, soluționând conflictul negativ de

competență ivit între Judecătoria Ploiești și Tribunalul Prahova în ceea ce privește

cererea formulată de reclamantul S.I., în contradictoriu cu pârâta Direcția

Muncii și Ocrotirii Sociale, Oficiul Asigurărilor Sociale și Pensiilor de Stat

Ploiești, de a se constata că perioada 1949-1962, în care nu au putut să-și

exercite profesia, constituie vechime în învățământ, a stabilit competența în

favoarea Judecătoriei Ploiești.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Ploiești a reținut că stabilirea și

plata drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de reclamant

în motivarea acțiunii se fac de către direcțiile generale de muncă și protecție

socială, printr-o decizie motivată împotriva căreia persoana interesată poate

face contestație potrivit legii contenciosului administrativ.

Prin

regulatorul de competență, instanța a reținut că reclamantul nu deține nici un

înscris din care să rezulte situația invocată, caz în care s-ar fi adresat

direct pârâtei, motiv pentru care trebuie să stabilească imposibilitatea

exercitării profesiei datorită persecuției exercitate asupra sa de regimul

comunist printr-o cerere în justiție, obținând o hotărâre judecătorească în

acest sens.

Ca atare, s-a

apreciat că acțiunea introductivă are caracterul unei acțiuni în constatarea

dreptului de vechime în muncă pe perioada 1949-1962, acțiune de drept comun,

întemeiată pe prevederile art. 111 teza I C. proc. civ. a cărei soluționare

este de competența judecătoriei în primă instanță conform art. 1 pct. 1 C.

proc. civ.

Împotriva

sentinței menționate a declarat recurs în termenul legal reclamantul S.I. ,

criticând-o ca nelegală întrucât nu au fost avute în vedere dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv art. 9.

În dovedirea

recursului, reclamantul a depus la dosar înscrisuri vizând fondul cauzei, ce se

regăseau deja, în parte, la dosar.

Analizând

critica formulată de recurent, ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în

vedere considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri, persoanele care fac dovada, prin hotărâre judecătorească

de constatare, că nu au putut să-și exercite profesia sau, după caz, ocupația,

pe perioada în care au fost persecutate sau urmărite din motive politice,

beneficiază de vechimea în muncă pe perioada în care s-au aflat într-o atare

situație.

Stabilirea și

plata drepturilor prevăzute de actul normativ menționat (Decretul-lege nr.

118/1990) se fac de către direcțiile generale de muncă și protecție socială,

care se pronunță asupra cererii printr-o decizie motivată împotriva căreia

persoana interesată poate face contestație potrivit legii contenciosului

administrativ.

Obiectul

prezentei acțiuni îl constituie, așa cum corect a reținut instanța prin

considerentele sentinței atacate, cererea reclamantului de a se constata că în

perioada 1949-1962 a fost îndepărtat din învățământ ca fiu de chiabur și, pe

cale de consecință, că această perioadă constituie vechime în muncă.

Ca atare,

prezenta cerere nu este o contestație îndreptată împotriva unei decizii

motivate a intimatei, ci o acțiune în constatarea existenței unui drept, în

speță dreptul la vechime în muncă pe perioada 1949-1962, acțiune de drept comun

întemeiată pe dispozițiile art. 111 teza I C. proc. civ., a cărei soluționare

intră în competența judecătoriei conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Numai după

obținerea unei astfel de hotărâri judecătorești de constatare, reclamantul se

poate adresa cu cerere pârâtei pentru valorificarea dreptului său, devenind

aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990.

Pentru aceste

considerente Curtea va constata că nu este întrunit motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și, ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul S.I. împotriva sentinței nr. 7 din 23 noiembrie 2007 a Curții de

Apel Ploiești, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2008.