ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3090/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3090/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 21
februarie 2003, la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios
administrativ, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa
Județeană de Pensii Prahova, anularea în parte a hotărârii nr. 1 din 15 noiembrie
2002, în sensul de a i se recunoaște și perioada 1 ianuarie 1958 – 7 aprilie
1958, ca fiind sub incidența art.,1 din Legea nr. 309/2002, urmând să
beneficieze de drepturile acordate prin aceiași lege.
În motivarea acțiunii, reclamantul a
susținut că în mod greșit i s-au acordat drepturile, numai pentru perioada 4
aprilie 1956 – 31 decembrie 1957, deși și în intervalul 1 ianuarie 1958 – 7
aprilie 1958, a prestat muncă într-o unitate în subordinea Direcției Generale a
Serviciului Muncii.
Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ, analizând cauza, s-a pronunțat prin
sentința civilă nr. 41 din 13 martie 2003, prin care a respins contestația ca
tardiv formulată.
Pentru a pronunța această hotărâre,
instanța a avut în vedere prevederile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 309/2002,
care stipulează că împotriva hotărârii emise de Casa județeană de pensii,
persoana interesată poate face contestație la curtea de apel, în termen de 30
de zile de la comunicarea hotărârii, potrivit Legii nr. 29/1990, a
contenciosului administrativ.
Întrucât hotărârea nr. 1 din 15
noiembrie 2002, emisă de intimată, i-a fost comunicată reclamantului la data de
19 noiembrie 2002, acesta avea posibilitatea să formuleze contestație până la
19 decembrie, inclusiv.
Or, reține instanța, contestația a
fost depusă la 19 februarie 2002, conform datei poștei aflată pe plicul de
expediere a corespondenței, cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de
art. 6 alin. (5) din Legea nr. 309/2002.
Împotriva sentinței astfel
pronunțată, reclamantul S.G. a declarat recurs, solicitând casarea sentinței
atacate, ca fiind nelegală și neîntemeiată.
Recurentul-reclamant a susținut că
în mod greșit instanța a respins ca tardivă contestația formulată în raport cu
data comunicării hotărârii nr. 1 din 15 noiembrie 2002, fără a ține, însă,
seama de decizia de revizuire nr. 1 din 17 februarie 2003, cât și de memoriul
său din 5 martie 2003, în raport cu care acțiunea era în termen.
Reclamantul a arătat că i-a fost
recunoscută ca fiind sub incidența Legii nr. 309/2002, și perioada 1 ianuarie
1958 – 7 aprilie 1958, însă solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor
de judecată.
Recursul va fi respins pentru cele
ce urmează:
Prin hotărârea nr. 1 din 15
noiembrie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Prahova, s-a constatat că
perioada 4 aprilie 1956 – 31 decembrie 1957 se încadrează în prevederile art. 1
din Legea nr. 309/1992, drepturile acordându-se începând cu data de 1
septembrie 2002.
Ulterior, ca urmare a cererii
reclamantului, formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 309/2002, s-a emis
decizia de revizuire nr. 1 din 17 februarie, prin care a fost modificată
hotărârea nr. 1 din 15 noiembrie 2002, în sensul că, s-a constatat că perioada
în care contestatorul se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr.
309/2002, este 4 aprilie 1956 – 7 aprilie 1958, astfel că a fost luată în
calcul întreaga perioadă solicitată și înscrisă în livretul militar seria GE
Nr. 010649, respectiv 2 ani și 3 zile.
Hotărârea nr. 1 din 15 noiembrie
2002, revizuită, a fost pusă în executare de către pârâtă prin decizia de
pensie nr. 2478021 din 20 februarie 2003, în care este evidențiată perioada de
2 ani și 3 zile, care se încadrează în prevederile Legii nr. 309/2002.
În acest fel, solicitarea reclamantului
de a i se admite și perioada 1 ianuarie 1958 – 7 aprilie 1958, a fost
satisfăcută, recursul apărând astfel ca lipsit de interes.
Cât privește cheltuielile de
judecată solicitate de către reclamant, se constată că această cerere nu este
justificată, nefăcându-se dovezi în cauză.
Față de cele de mai sus, Curtea
constată că sentința atacată este temeinică și legală, urmând a se dispune
respingerea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.G.,
împotriva sentinței civile nr. 41 din 13 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești,
secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 8 octombrie 2003.