ÎCCJ, decizie (scj.ro #119942)

Arestare nelegală. Prejudiciu material. Despăgubiri constând în cheltuieli de judecată suportate pe perioada privării de libertate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

măsuri preventive

cheltuieli de judecată

C.proc.pen. din 1968, art. 504

În determinarea despăgubirilor materiale constând în cheltuielile de judecată, solicitate în temeiul art. 504 C.proc.pen, ca urmare a prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare, nu poate fi avută în vedere durata întregului proces penal, în condițiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului.

Prin urmare, doar cheltuielile de judecată limitate strict la perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, reprezintă o componentă a prejudiciului material în privința cărora are dreptul la acoperire potrivit art. 504 C.proc.pen., fiind, deci, o consecință directă a arestării preventive nelegale a acestuia și, ca atare, antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat nu poate fi extinsă pentru întreaga perioadă în care s-a derulat procesul penal.

Secția I civilă, decizia nr. 2734 din  16 octombrie 2014

Prin acțiunea înregistrată la 09 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor daune materiale de 12.500 lei, reprezentând drepturi salariale majorate, indexate și reactualizate și beneficiul nerealizat pe durata arestării nelegale și a unor daune morale în valoare de 500.000 lei pentru vătămarea drepturilor nepatrimoniale, precum demnitatea, onoarea, reputația și prestigiul profesional.

S-a solicitat, totodată, calcularea vechimii în muncă pe perioada privării de libertate și obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate pe toată perioada desfășurării procesului penal.

Prin sentința civilă nr. 1870 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului despăgubiri materiale de 4.458 lei, actualizate cu indicele de inflație și daune morale de 100.000 lei. A respins restul pretențiilor ca nefondate și a obligat pârâtul la 2.800 lei cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că reclamantul a fost arestat nelegal pentru o perioadă de aproximativ 3 luni pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material și moral pentru a cărui acoperire are dreptul, potrivit art. 504 C.proc.pen., la o reparație materială și morală corespunzătoare perioadei reținerii preventive.

S-a apreciat că reclamantului i se cuvin cu titlu de despăgubiri materiale drepturile salariale aferente exclusiv duratei arestării nelegale, actualizate cu indicele de inflație, iar pentru lezarea dreptului fundamental la libertate, viață privată, onoare, demnitate și pentru afectarea prestigiului său în societate – că i se cuvin despăgubiri morale de 100.000 lei.

Cererea de înscriere ca vechime în muncă a perioadei de privare de liberate a fost respinsă cu motivarea că reclamantul poate solicita acest lucru în contradictoriu cu societatea angajatoare, după obținerea unei hotărâri judecătorești de constatare a caracterului nelegal al măsurii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Prin decizia civilă nr. 251 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au fost respinse apelurile formulate de pârâți și a fost admis apelul reclamantului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul stabilirii că perioada 06 iunie 2001 - 24 august 2001 reprezintă vechime în muncă, potrivit art. 505 alin. (3) C.proc.pen. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate și a fost respinsă ca nefondată cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.

În ce privește soluționarea cererii de stabilire a perioadei de privare de libertate ca vechime în muncă, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 505 alin. (4) C.proc.pen., vechimea în muncă a persoanelor care au fost private de libertate pe nedrept, îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, include și perioada privării de libertate.

A apreciat instanța de apel că stabilirea acestei perioade ca vechime în muncă este, așadar, o consecință legală a constatării nelegalității arestării și se înscrie în ansamblul mijloacelor prin care se asigură reparația prejudiciului produs prin măsura nelegală. De aceea, stabilirea ca vechime în muncă a perioadei de privare de libertate se dispune în cadrul procesului de reparație a prejudiciului, iar nu în cadrul unui alt proces, purtat în contradictoriu cu unitatea angajatoare. Fiind o măsură de reparare legal reglementată, această constatare este opozabilă atât Statului Român, cu calitate procesuală pasivă în aceste procese, cât și unității deținătoare ori celei care asigură evidența vechimii în muncă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanta și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Prin decizia civilă nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului acestuia cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare în procesul penal.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei și s-au respins ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Temeinicia recursului reclamantului a fost reținută prin raportare la critica ce a vizat omisiunea instanței de apel de a examina susținerea din apel referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate pe perioada desfășurării procesului penal.

S-a constatat că, prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat și plata de despăgubiri materiale constând în cheltuielile de judecată efectuate pe toată perioada procesului penal, până la data scoaterii sale de sub urmărire penală.

Prin sentința civilă nr. 1870/2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 4.458 lei actualizată, cu titlu de despăgubiri materiale și la 100.000 lei cu titlu de despăgubiri morale. Au fost respinse celelalte pretenții formulate în cauză, iar în privința cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal s-a reținut că nu au fost dovedite.

Prin apelul formulat împotriva soluției primei instanțe, reclamantul a criticat hotărârea atacată, printre altele, și sub aspectul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul în care a fost urmărit și judecat, învederând instanței de prim control judiciar că a depus la dosar înscrisuri care au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză efectuat în cauză.

Or, raportat la limitele devoluțiunii determinate prin calea de atac exercitată de reclamant, s-a constatat că instanța de apel avea obligația, potrivit art. 295 alin. (1) teza I C.proc.civ., să verifice situația de fapt și aplicarea legii în primul ciclu procesual.

Ca atare, față de principiul

tantum devolutum quantum apellatum

și de dispozițiile art. 292 C.proc.civ., Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele investirii, astfel cum au fost determinate prin cererea de apel a reclamantului, și a încălcat principiul disponibilității,

consacrat de art. 129 C.proc.civ.

După reluarea judecății în apel, reclamantul a depus în susținerea pretențiilor sale înscrisurile menționate în considerentele raportului de expertiză contabilă efectuat la instanța de fond, pe baza cărora expertul a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care acesta le-a efectuat pe parcursul procesului penal, respectiv: contractele de asistență juridică din 07 iunie 2001 și din 04 octombrie 2001, chitanțele din 08 iunie 2001 și din 10 iulie 2001, chitanțele din 24 mai 2002 eliberate de DGFP Constanța, precum și chitanțele din 14 decembrie 2004 și 04 octombrie 2001.

Prin decizia civilă nr. 3/C din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel  Constanța, Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că, la cuantumul despăgubirilor materiale se va adăuga și suma de 8.110 lei, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în limitele determinate prin decizia de casare, doar cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca Statul Român să fie obligat, cu titlu de daune materiale, și la plata cheltuielilor de judecată pe care a fost obligat să le suporte în procesul penal, în cuantum de 10.000 lei.

În considerentele cererii de recurs s-a pretins un cuantum al acestor daune de 10.110 lei, care a fost menținut și prin concluziile orale formulate cu ocazia reluării judecății în apel, când s-a arătat că acest prejudiciu material este constituit din contravaloarea onorariilor de avocat și a cheltuielilor de judecată achitate potrivit contractelor de asistență juridică și a chitanțelor depuse, în majoritate, în prezentul ciclu procesual.

În stabilirea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în procesul penal, instanța a analizat o serie de înscrisuri, respectiv contractele de asistență juridică din 07 iunie 2001 (în valoare de 2.000 lei) și 04 octombrie 2001 (în valoare de 500 lei), plătite potrivit chitanțelor din 08 iunie 2001, în valoare de 500 lei, din data de 10 iulie 2001, pentru suma de 700 lei și din 04 octombrie 2001, în valoare de 500 lei, a onorariului în valoare de 200 lei plătit potrivit chitanței din 14 decembrie 2004 și cheltuielile de judecată confirmate de chitanțele din 24 mai 2002, referitoare la suma de 60 lei și pentru suma de 5 lei, ambele eliberate de DGFP Constanța.

Instanța a considerat că nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de judecată suportate în procesul penal suma de 2.000 lei, achitată cu titlu de onorariu avocat potrivit chitanței din 13 ianuarie 2009, pentru că este ulterioară datei la care reclamantul a fost scos de sub urmărire penală - măsură ce a fost luată prin rechizitoriul din 28 decembrie 2007, întocmit în dosarul nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Nefiind o consecință directă a arestării preventive nejustificate, daunele materiale trebuie dovedite din perspectiva existenței prejudiciului, dar și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat și măsura privativă de libertate declarată nelegală, ori dovada administrată în cauză în privința sumei de 2.000 lei, la care s-a făcut referire anterior, demonstrează cu certitudine că aceasta nu este o componentă a prejudiciului material cauzat reclamantului prin desfășurarea procedurii judiciare penale, ci reprezintă contravaloarea onorariului achitat apărătorului ales în prezenta cauză, pe parcursul soluționării ei în fața instanței de fond, care a și fost acordat părții prin hotărârea tribunalului, fiind inclus, potrivit precizărilor din dispozitivul acestei hotărâri, în suma de 2.800 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată „reprezentând onorariul apărătorului ales și onorariu de expertiză”.

S-a concluzionat că valoarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, pentru care poate fi angajată răspunderea materială a statului în temeiul art. 504 C.proc.pen. este cea rezultată din valoarea actualizată a sumelor rezultate din chitanțele de plată a onorariilor de avocat aferente anilor 2001 și 2004, precum și cheltuielilor de judecată achitate la 24 mai 2002, care, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat la instanța de fond, este de 8.110 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că pot fi reparate numai pagubele materiale suferite de persoana condamnată, sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept, produse ca urmare a condamnării sau luării unei măsuri preventive. Statul nu poate fi ținut a răspunde, în condițiile art. 504 C.proc.pen., decât pentru prejudiciul creat reclamantului urmare a reținerii și arestării nelegale și nu pentru întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal.

Factorul prejudicial se limitează numai la arestarea preventivă, însă derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului în cauza.

S-a arătat că instanța de judecată, prin acordarea despăgubirilor materiale de 4.458 lei, sumă actualizată, și a despăgubirilor morale de 100.000 lei, a acordat mai mult decât prejudiciul produs reclamantului pentru perioadă cât a fost privat de libertate, respectiv 06 iunie 2001 - 24 august 2001, nemaifiind oportună și acordarea sumei de 8.110 lei reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal.

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin intermediul motivelor de recurs, pârâtul a susținut că, prin acordarea despăgubirilor materiale de 4.458 lei și a despăgubirilor morale de 100.000 lei, instanța a acordat mai mult decât prejudiciul produs reclamantului pentru perioadă cât a fost privat de libertate respectiv 06 iunie 2001 – 24 august 2001.

Cu privire la această critică, se constată că, prin decizia civilă nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale acordate s-a apreciat corectă statuarea instanței de apel asupra valorilor personal-nepatrimoniale lezate prin privarea nelegală de libertate a reclamantului, cuantumul stabilit fiind menit să repare integral prejudiciul suferit și să înlăture consecințele grave, de natură morală și socială, produse prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate persoanei de prevederile constituționale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica referitoare la faptul că daunele morale nu ar fi fost limitate doar la perioada arestării preventive a fost înlăturată cu motivarea că în considerentele deciziei recurate s-a reținut corect și detaliat că aceste daune sunt limitate strict la perioada în care reclamantul a fost nelegal arestat preventiv, privare de libertate care a cauzat acestuia un prejudiciu de imagine multiplu și complex.

Referitor la daunele materiale s-a constatat că instanța de apel a apreciat probatoriul din perspectiva răspunderii civile delictuale și a concluzionat asupra întinderii despăgubirii materiale, exclusiv pentru perioada privării de libertate, concretizată în salariul neîncasat, ca o consecință directă a erorii judiciare; s-a reținut și că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate între arestarea reclamantului și trecerea sa pe o altă funcție cu o remunerație inferioară celei avute anterior arestării în condițiile în care cauza invocată este ulterioară arestării, deci împrejurării care stă la sorgintea răspunderii statului fundamentată juridic pe dispozițiile art. 504 C.proc.pen. A mai reținut instanța de recurs că demisia reclamantului din cadrul Ș.N.C. reprezintă o opțiune personală a acestuia, nu o consecință directă a erorii judiciare, care să poată constitui temei al răspunderii statului și că susținerile potrivit cărora ar fi fost nevoit să recurgă la această măsură nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă.

Față de aceste aspecte, intrate în puterea lucrului judecat, se constată că nu mai pot fi reevaluate criticile recurentului referitoare la cuantumul despăgubirilor morale și materiale, reiterate în cadrul recursului de față. Reiterarea alegațiilor recurentului în cadrul prezentului recurs prin care sunt contestate despăgubirile materiale și morale este inutilă și nu poate forma obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în interiorul aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

În cadrul motivelor de recurs, pârâtul a arătat că nu poate fi ținut a răspunde, în condițiile art. 504 C.proc.pen., decât pentru prejudiciul reprezentat de cheltuielile de judecată creat reclamantului urmare a reținerii și arestării preventive și nu pentru întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal, astfel cum a procedat instanța de apel.

Înalta Curte constată că această critică este întemeiată, întrucât durata întregului proces penal care l-a vizat pe reclamant nu putea fi avută în vedere de instanța de apel în determinarea prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare în speță, în condițiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretențiile reclamantului la despăgubiri formulate în acest context, depășind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidența dispozițiilor art. 504 C.proc.pen.

Prin urmare, în ce privește cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, limitate strict la perioada în care acesta a fost arestat preventiv, Înalta Curte constată că acestea reprezintă o componentă a prejudiciului material în privința cărora reclamantul are dreptul la acoperire potrivit art. 504 C.proc.pen., întrucât este o consecință a arestării sale preventive. Prin urmare, doar acest prejudiciu material suferit de reclamant, reprezentat de cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul perioadei înlăuntrul căreia a fost privat de liberate, reprezintă o consecință directă a arestării preventive nelegale a acestuia. Astfel, potrivit art. 504 C.proc.pen., antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat reclamantului, urmare a reținerii și arestării sale nelegale nu poate fi extinsă pentru întreaga perioadă în care s-a derulat procesul penal, ci doar la ipoteza în care s-a aflat reclamantul, reglementată de art. 504 C.proc.pen.

În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, instanța reține că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe, în intervalul 07 iunie 2001 - 31 august 2001, perioada arestului preventiv, conform contractului de asistență juridică din 07 iunie 2001, reclamantului i se cuvine suma de 2.000 lei, reprezentând onorariul de avocat prevăzut în acest document justificativ.

Prin contractul de asistență juridică din 07 iunie 2001, avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză, reclamantul a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată în dosarul penal, iar suma inserată în acest înscris nu a fost contestată de către pârât, astfel că instanța supremă constată că despăgubirile materiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în limita perioadei arestării preventive, sunt în cuantum de 2.000 lei, urmând a fi acordate ca efect al admiterii recursului.

Față de aceste argumente, Înalta Curte a constatat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 C.proc.pen., astfel că a admis recursul și a modificat, în parte, decizia atacată în sensul că despăgubirile materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în procesul penal sunt în cuantum de 2.000 lei, în loc de 8.110 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.