ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2734/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2734/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 9 decembrie

2008 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul I.C. a solicitat instanței

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

unor daune materiale de 12.500 RON, reprezentând drepturi salariale majorate,

indexate și reactualizate și beneficiul nerealizat pe durata arestării

nelegale, și a unor daune morale în valoare de 500.000 RON pentru vătămarea

drepturilor nepatrimoniale, precum demnitatea, onoarea, reputația și prestigiul

profesional.

S-a solicitat, totodată,

calcularea vechimii în muncă pe perioada privării de libertate și obligarea pârâtului

la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate pe toată perioada desfășurării

procesului penal.

Prin sentința civilă

nr. 1870 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și

a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului

despăgubiri materiale de 4.458 RON, actualizate cu indicele de inflație și daune

morale de 100.000 RON. A respins restul pretențiilor ca nefondate și a obligat pârâtul

la 2.800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest

sens prima instanță a reținut că reclamantul a fost arestat nelegal pentru o perioadă

de aproximativ 3 luni pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, ceea ce i-a cauzat

un prejudiciu material și moral pentru a cărui acoperire are dreptul, potrivit

art. 504 C. proc. pen., la o reparație materială și morală corespunzătoare perioadei

reținerii preventive.

S-a apreciat că reclamantului

i se cuvin cu titlu de despăgubiri materiale drepturile salariale aferente exclusiv

duratei arestării nelegale, actualizate cu indicele de inflație, iar pentru lezarea

dreptului fundamental la libertate, viață privată, onoare, demnitate și pentru afectarea

prestigiului său în societate - că i se cuvin despăgubiri morale de 100.000 RON.

Cererea de înscriere ca

vechime în muncă a perioadei de privare de libertate a fost respinsă cu motivarea

că reclamantul poate solicita acest lucru în contradictoriu cu societatea angajatoare,

după obținerea unei hotărâri judecătorești de constatare a caracterului nelegal

al măsurii.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Prin decizia civilă

nr. 251 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au fost respinse

apelurile formulate de pârâți și a fost admis apelul reclamantului, cu consecința

schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul stabilirii că perioada 06

iunie 2001-24 august 2001 reprezintă vechime în muncă, potrivit art. 505 alin.

(3) C. proc. pen. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate și a

fost respinsă ca nefondată cererea apelantului-reclamant de acordare a cheltuielilor

de judecată.

În ce privește soluționarea

cererii de stabilire a perioadei de privare de libertate ca vechime în muncă, instanța

de apel a reținut că, potrivit art. 505 alin. (4) C. proc. pen., vechimea în

muncă a persoanelor care au fost private de libertate pe nedrept, îndreptățite la

repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă,

include și perioada privării de libertate.

A apreciat instanța de

apel că stabilirea acestei perioade ca vechime în muncă este, așadar, o consecință

legală a constatării nelegalității arestării și se înscrie în ansamblul mijloacelor

prin care se asigură reparația prejudiciului produs prin măsura nelegală. De aceea,

stabilirea ca vechime în muncă a perioadei de privare de libertate se dispune în

cadrul procesului de reparație a prejudiciului, iar nu în cadrul unui alt proces,

purtat în contradictoriu cu unitatea angajatoare. Fiind o măsură de reparare legal

reglementată, această constatare este opozabilă atât Statului Român, cu calitate

procesuală pasivă în aceste procese, cât și unității deținătoare ori celei care

asigură evidența vechimii în muncă.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamantul și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Constanța.

Prin decizia civilă

nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantului, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelului acestuia cu privire la cererea de despăgubiri materiale reprezentate de

cheltuielile judiciare în procesul penal.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei și s-au respins ca nefondate recursurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Temeinicia recursului

reclamantului a fost reținută prin raportare la critica ce a vizat omisiunea instanței

de apel de a examina susținerea din apel referitoare la neacordarea cheltuielilor

de judecată efectuate pe perioada desfășurării procesului penal.

S-a constatat că, prin

acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat și plata de despăgubiri materiale

constând în cheltuielile de judecată efectuate pe toată perioada procesului penal,

până la data scoaterii sale de sub urmărire penală.

Prin sentința civilă

nr. 1870 din 18 noiembrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și

a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 4.458 RON actualizată, cu titlu

de despăgubiri materiale și la 100.000 RON cu titlu de despăgubiri morale. Au fost

respinse celelalte pretenții formulate în cauză, iar în privința cheltuielilor de

judecată efectuate în dosarul penal s-a reținut că nu au fost dovedite.

Prin apelul formulat împotriva

soluției primei instanțe, reclamantul a criticat hotărârea atacată, printre altele,

și sub aspectul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate

în dosarul în care a fost urmărit și judecat, învederând instanței de prim control

judiciar că a depus la dosar înscrisuri care au fost avute în vedere la întocmirea

raportului de expertiză efectuat în cauză.

Or, raportat la limitele

devoluțiunii determinate prin calea de atac exercitată de reclamant, s-a constatat

că instanța de apel avea obligația, potrivit art. 295 alin. (1) teza I C. proc.

civ., să verifice situația de fapt și aplicarea legii în primul ciclu procesual.

Ca atare, față de principiul

tantum devolutum quantum apellatum și de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., Înalta

Curte a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele investirii, astfel

cum au fost determinate prin cererea de apel a reclamantului, și a încălcat principiul

disponibilității, consacrat de art. 129 C. proc. civ.

După reluarea judecății

în apel, reclamantul a depus în susținerea pretențiilor sale înscrisurile menționate

în considerentele raportului de expertiză contabilă efectuat la instanța de fond,

pe baza cărora expertul a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care

acesta le-a efectuat pe parcursul procesului penal, respectiv: contractele de asistență

juridică din 07 iunie 2001 și din 04 octombrie 2001, chitanțele din 08 iunie 2001

și din 10 iulie 2001, chitanțele nr. AA și nr. BB din 24 mai 2002 eliberate de D.G.F.P.

Constanța, precum și chitanțele din 14 decembrie 2004 - identificată în expertiză

după nr. tipizatului, ca fiind nr. xx din 14 decembrie 2004 - și nr. zz din 04

octombrie 2001.

Prin decizia civilă

nr. 3C din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelul declarat de reclamant și a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul

că, la cuantumul despăgubirilor materiale se va adăuga și suma de 8.110 RON, reprezentând

cheltuieli judiciare efectuate în procesul penal. Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Analizând legalitatea

și temeinicia hotărârii atacate în limitele determinate prin decizia de casare,

doar cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor

de judecată efectuate în procesul penal, instanța de apel a reținut că,

prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca Statul Român să fie

obligat, cu titlu de daune materiale, și la plata cheltuielilor de judecată pe care

a fost obligat să le suporte în procesul penal, în cuantum de 10.000 RON.

În considerentele cererii

de recurs s-a pretins un cuantum al acestor daune de 10.110 RON, care a fost menținut

și prin concluziile orale formulate cu ocazia reluării judecății în apel, când s-a

arătat că acest prejudiciu material este constituit din contravaloarea onorariilor

de avocat și a cheltuielilor de judecată achitate potrivit contractelor de asistență

juridică și a chitanțelor depuse, în majoritate, în prezentul ciclu procesual.

În stabilirea cheltuielilor

de judecată efectuate de reclamant în procesul penal, instanța a analizat o

serie de înscrisuri, respectiv contractele de asistență juridică din 07 iunie 2001

(în valoare de 2000 RON) și din 04 octombrie 2001 (în valoare de 500 RON), plătite

potrivit chitanțelor din 08 iunie 2001, în valoare de 500 RON, din 10 iulie 2001,

pentru suma de 700 RON și din 04 octombrie 2001, în valoare de 500 RON, a onorariului

în valoare de 200 RON plătit potrivit chitanței din 14 decembrie 2004, identificată

în expertiză după nr. tipizatului, ca fiind nr. xx din 14 decembrie 2004 și cheltuielile

de judecată confirmate de chitanțele nr. AA din 24 mai 2002, referitoare la suma

de 60 RON și chitanța nr. BB din aceeași dată, pentru suma de 5 RON, ambele eliberate

de D.G.F.P. Constanța.

Instanța a considerat

că nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de judecată suportate în procesul

penal suma de 2000 RON, achitată cu titlu de onorariu avocat potrivit chitanței

din 13 ianuarie 2009, pentru că este ulterioară datei la care reclamantul a fost

scos de sub urmărire penală - măsură ce a fost luată prin rechizitoriul din 28

decembrie 2007, întocmit în Dosarul nr. 627/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Constanța.

Nefiind o consecință directă

a arestării preventive nejustificate, daunele materiale trebuie dovedite din perspectiva

existenței prejudiciului, dar și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul încercat

și măsura privativă de libertate declarată nelegală, ori dovada administrată în

cauză în privința sumei de 2000 RON, la care s-a făcut referire anterior, demonstrează

cu certitudine că aceasta nu este o componentă a prejudiciului material cauzat reclamantului

prin desfășurarea procedurii judiciare penale, ci reprezintă contravaloarea onorariului

achitat apărătorului ales în prezenta cauză, pe parcursul soluționării ei în fața

instanței de fond, care a și fost acordat părții prin hotărârea tribunalului, fiind

inclus, potrivit precizărilor din dispozitivul acestei hotărâri, în suma de 2800

RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată „reprezentând onorariul apărătorului

ales și onorariu de expertiză” (onorariu care, potrivit chitanței din primul dosar

de fond, a fost de 800 RON).

S-a concluzionat că valoarea

cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, pentru care poate fi angajată

răspunderea materială a Statului în temeiul art. 504 C. proc. pen. este cea rezultată

din valoarea actualizată a sumelor rezultate din chitanțele de plată a onorariilor

de avocat aferente anilor 2001 și 2004, precum și cheltuielilor de judecată achitate

la 24 mai 2002, care, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat la instanța

de fond, este de 8.110 RON.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, indicând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

pârâtul a arătat că pot fi reparate numai pagubele materiale suferite de persoana

condamnată, sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept, produse

ca urmare a condamnării sau luării unei măsuri preventive.

Consideră că Statul nu

poate fi ținut a răspunde, în condițiile art. 504 C. proc. pen., decât pentru prejudiciul

creat reclamantului urmare a reținerii și arestării nelegale și nu pentru

întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal.

Factorul prejudicial se

limitează numai la arestarea preventivă, însă derularea procesului penal reprezintă

o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele

pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului

în cauza.

Arată că instanța de judecată,

prin acordarea despăgubirilor materiale de 4458 RON, sumă actualizată, și a despăgubirilor

morale de 100.000 RON, a acordat mai mult decât prejudiciul produs reclamantului

pentru perioadă cât a fost privat de libertate, respectiv 6 iunie 2001 - 24

august 2001, nemaifiind oportună și acordarea sumei de 8.110 RON reprezentând cheltuieli

judiciare efectuate în procesul penal.

Analizând recursul din

prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin intermediul motivelor

de recurs, pârâtul a susținut că, prin acordarea despăgubirilor materiale de

4458 RON și a despăgubirilor morale de 100.000 RON, instanța a acordat mai

mult decât prejudiciul produs reclamantului pentru perioadă cât a fost privat de

libertate respectiv 6 iunie 2001 - 24 august 2001.

Cu privire la această

critică, se constată că, prin decizia civilă nr. 5060 din 29 iunie 2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate recursurile declarate de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Sub aspectul cuantificării

despăgubirilor morale acordate s-a apreciat corectă statuarea instanței de apel

asupra valorilor personal-nepatrimoniale lezate prin privarea nelegală de libertate

a reclamantului, cuantumul stabilit fiind menit să repare integral prejudiciul suferit

și să înlăture consecințele grave, de natură morală și socială, produse prin încălcarea

drepturilor fundamentale garantate persoanei de prevederile constituționale și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Critica referitoare la

faptul că daunele morale nu ar fi fost limitate doar la perioada arestării preventive

a fost înlăturată cu motivarea că în considerentele deciziei recurate s-a reținut

corect și detaliat că aceste daune sunt limitate strict la perioada în care reclamantul

a fost nelegal arestat preventiv, privare de libertate care a cauzat acestuia un

prejudiciu de imagine multiplu și complex.

Referitor la daunele materiale

s-a constatat că instanța de apel a apreciat probatoriul din perspectiva răspunderii

civile delictuale și a concluzionat asupra întinderii despăgubirii materiale, exclusiv

pentru perioada privării de libertate, concretizată în salariul neîncasat, ca o

consecință directă a erorii judiciare; s-a reținut și că nu s-a făcut dovada legăturii

de cauzalitate între arestarea reclamantului și trecerea sa pe o altă funcție cu

o remunerație inferioară celei avute anterior arestării în condițiile în care cauza

invocată este ulterioară arestării, deci împrejurării care stă la sorgintea răspunderii

statului fundamentată juridic pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. A mai reținut

instanța de recurs că demisia reclamantului din cadrul Șantierului Naval Constanța

reprezintă o opțiune personală a acestuia, nu o consecință directă a erorii judiciare,

care să poată constitui temei al răspunderii statului și că susținerile potrivit

cărora ar fi fost nevoit să recurgă la această măsură nu sunt dovedite prin niciun

mijloc de probă.

Față de aceste aspecte,

intrate în puterea lucrului judecat, se constată că nu mai pot fi reevaluate criticile

recurentului referitoare la cuantumul despăgubirilor morale și materiale, reiterate

în cadrul recursului de față. Reiterarea alegațiilor recurentului în cadrul

prezentului recurs prin care sunt contestate despăgubirile materiale și morale

este inutilă și nu poate forma obiect de analiză atât timp cât vizează o chestiune

de drept care a primit o dezlegare jurisdicțională irevocabilă în interiorul

aceluiași proces, cu ocazia derulării fazelor procesuale anterioare.

În cadrul motivelor de

recurs, pârâtul a arătat că nu poate fi ținut a răspunde, în condițiile

art. 504 C. proc. pen., decât pentru prejudiciul reprezentat de cheltuielile de

judecată creat reclamantului urmare a reținerii și arestării preventive

și nu pentru întreaga perioadă cât a durat derularea procesului penal, astfel

cum a procedat instanța de apel.

Înalta Curte constată

că această critică este întemeiată, întrucât durata întregului proces penal care

l-a vizat pe reclamant nu putea fi avută în vedere de instanța de apel în determinarea

prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare în speță, în condițiile

în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive

cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată

limitată în cursul procesului, pretențiile reclamantului la despăgubiri formulate

în acest context, depășind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând

din incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

Prin urmare, în ce privește

cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, limitate strict la perioada în

care acesta a fost arestat preventiv, Înalta Curte constată că acestea reprezintă

o componentă a prejudiciului material în privința cărora reclamantul are dreptul

la acoperire potrivit art. 504 C. proc. pen., întrucât este o consecință a

arestării sale preventive. Prin urmare, doar acest prejudiciu material suferit de

reclamant, reprezentat de cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul perioadei

înlăuntrul căreia a fost privat de liberate, reprezintă o consecință directă

a arestării preventive nelegale a acestuia. Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen.,

antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat reclamantului, urmare

a reținerii și arestării sale nelegale nu poate fi extinsă pentru întreaga

perioadă în care s-a derulat procesul penal, ci doar la ipoteza în care s-a aflat

reclamantul, reglementată de art. 504 C. proc. pen.

În ceea ce privește

cuantumul acestor cheltuieli, instanța reține că, potrivit raportului

de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe, în intervalul

07 iunie 2001-31 august 2001, perioada arestului preventiv, conform contractului

de asistență juridică din 07 iunie 2001, reclamantului i se cuvine suma de

2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat prevăzut în acest document justificativ.

Prin contractul de asistență

juridică din 07 iunie 2001, avut în vedere la întocmirea raportului de expertiză,

reclamantul a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată în dosarul penal, iar

suma inserată în acest înscris nu a fost contestată de către pârât, astfel că instanța

supremă constată că despăgubirile materiale solicitate cu titlu de cheltuieli de

judecată, dovedite în limita perioadei arestării preventive, sunt în cuantum de

2.000 RON, urmând a fi acordate ca efect al admiterii recursului.

Față de aceste argumente,

Înalta Curte constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., astfel că va admite recursul și va

modifica, în parte, decizia atacată în sensul că despăgubirile materiale reprezentând

cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în procesul penal sunt în cuantum

de 2.000 RON, în loc de 8.110 RON, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație

la data plății, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei

recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Galați împotriva deciziei civile nr. 3C din 29 ianuarie 2014

a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică în parte decizia

atacată în sensul că despăgubirile materiale reprezentând cheltuielile de judecată

efectuate în procesul penal sunt în cuantum de 2.000 RON, în loc de 8.110 RON, sumă

ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei

recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie

2014.