ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2014

Asupra cauzei de față,

constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă,

la data de 24 ianuarie 2012 sub nr. 2141/3/2012,

reclamantul S.N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Stătul Român prin M.F.P.,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 lei reprezentând

daune pentru detenția arbitrară din perioada 20 iulie 2002-22 noiembrie 2002 și

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei.

în fapt,

reclamantul a arătat că, la data de 20 iulie 2002, în Dosarul penal nr. 4711/P/2002

al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus, împotriva sa

luarea măsurii preventive a arestării pe o durată de cinci zile, măsură ce a

fost prelungită pentru 25 zile prin Ordonanța din 24 iulie 2002, punându-se,

totodată, inclusiv în mișcare acțiunea penală împotriva sa, inițial cu privire

la infracțiunea de tăinuire, ulterior în forma de complicitate la această

infracțiune.

Această

arestare preventivă a fost prelungită de către instanța de judecată de 4 ori

până la data de 22 noiembrie 2002, dată la care Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

După

eliberarea din arest reclamantul a așteptat până în anul 2011 să i se comunice

o soluție cu privire la cauza în care a fost arestat preventiv 125 zile.

Urmare a

demersurilor întreprinse în anul 2011 în vederea aflării stadiului cercetărilor

în dosarul respectiv, i s-a comunicat Ordonanța din 04 iulie 2006 a Parchetului

de pe lângă Tribunalul București prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penala sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie pentru considerentul că

fapta nu a fost săvârșită de reclamant.

Apreciază

reclamantul că pe perioada detenției nu a beneficiat de condiții optime de

detenție, că suferințele îndurate datorită condițiilor de arest preventiv, atât

cele de la Secția 8 Poliție cât și cele de la Spitalul Penitenciarului Jilava,

au fost accentuate atât de presiunile organelor de urmărire penală de a

recunoaște faptele de care era acuzat (care urmăreau, astfel, să poată

justifica măsura preventivă dispusă atât de nemotivat împotriva sa) cât și de

situația sa familială.

În

drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. C. proc.

civ., art. 20 - 53. din Constituția României, Legea nr. 30/1994, art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 504 și urm. C. proc. pen. și art.

274 C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 1387 din 27 iunie 2012 Tribunalul București

a respins acțiunea, ca nefondată,

apreciind că în dosarul penal erau suficiente probe care să ateste cel puțin

faptul că reclamantui a primit o suma de bani din comiterea infracțiunii de

tâlhărie, în acest sens fiind declarațiile martorilor A.R.M. și S.F., coroborat

cu procesul - verbal încheiat cu privire Ia suma de bani cheltuită de reclamant

ia o zi după comiterea infracțiunii.

Astfel,

Tribunalul a reținut că în aceste condiții, chiar dacă nu s-a dispus trimiterea

reclamantului în judecată pentru comiterea unei fapte penale, luându-se față de

acesta măsura scoaterii de sub urmărire penală - măsura reținerii și arestării

acestuia a fost justificată și nu sunt îndeplinite condițiile acordării unor

daune morale de către Statul Român.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul S.N.M., iar prin Decizia nr. 61/A

din 25 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă,

ca urmare a admiterii apelului, a fost schimbată sentința apelată, în sensul

admiterii în parte a acțiunii, pârâtul fiind obligat să achite reclamantului

suma de 22.143 lei, daune morale.

Pentru a

hotărî astfel,

instanța a

reținut, în esență, că în mod greșit, instanța de fond a soluționat cererea

raportat la dispozițiile legale în forma lor actuală, câtă vreme reclamantul

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în vigoare la

momentul detenției reclamantului, respectiv înainte de modificarea normelor de

procedură intervenită prin Legea nr. 281/2003, îneălcându-se astfel principiul

neretroactivitații legii, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale mai favorabile".

Prin urmare,

la acel moment legiuitorul nu a înțeles să condiționeze acordarea daunelor de

necesitatea constatării nelegalității măsurii preventive printr-un act

procedural ulterior, astfel cum este prevăzut în noua legislație.

S-a mai

reținut că instanța de fond a depășit limitele investirii sale, procedând

practic la o nouă judecată a cauzei penale, în sensul că a reanalizat

probatoriul administrat în cauza penală aflată în soluționarea Ministerului

Public.

În raport de

dispozițiile art. 505 din C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare Sa momentul

arestării reclamantului s-a apreciat că acțiunea a fost formulată în termenul

legal.

Cât

privește prejudiciul moral suferit de reclamant care a fost nevoit să suporte

regimul, privativ de libertate pentru o perioadă de 125 zile, situație care antrenează

o serie de consecințe precum: lezarea libertății, afectarea vieții de familie,

atingeri aduse onoarei și suferințele psihice generate de condițiile de

detenție s-a considerat că este echitabilă acordarea unei despăgubiri în

cuantum de 22.143 lei (echivalentul a 5.000 euro).

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, reclamantul S.N.M., pârâtul Statul Român

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin

recursul declarat de reclamant, s-a solicitat acordarea sumei solicitate prin

cererea introductivă, respectiv 3.000.000 lei, susținându-se, în esență, că

suma acordată este insuficientă pentru a acoperii prejudiciul cauzat prin

arestarea preventivă.

Pârâtul Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. București, în esență, a considerat că

hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală pentru că nu s-a făcut o

aplicare corectă a normelor interne cu privire la aplicarea răspunderii

statului pentru prejudiciile cauzate din erori judiciare, a invocat excepția

prescripției dreptului material la acțiune față de temeiul invocat, respectiv, art.

504 C. proc. pen. și a considerat că daunele morale au fost acordate în mod

nejustificat, pentru că reclamantul nu a administrat probe în dovedirea

suferințelor morale și fizice.

Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a considerat că

hotărârea atacată este nelegală fiind pronunțată eu încărcarea normelor privind

alcătuirea instanței, in raport de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

și cu aplicarea greșită a dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ. în

vigoare la data arestului preventiv.

În raport de

primul motiv de recurs, recurentul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 282

1

C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârile

date în primă instanță asupra cererilor privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, nu sunt supuse apelului.

Or, în cauză

instanța a soluționat un apel și nu un recurs așa cum prevedea legea în vigoare

de la data 26 noiembrie 2010.

Instanța, analizând cu prioritate

motivul de ordine publica prevăzut de art 304 pct. 1 din C. proc. civ.,

constată recursul Întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 1 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când instanța nu a

fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale."

Potrivit

dispozițiilor art. 282

1

, alin. (1), C. proc. civ. astfel cum a fost

modificat prin art. 26 din Legea nr. 202/2010, „Nu sunt supuse apelului

hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale

principală privind pensii de întreținere, ., asupra cererilor pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în

alte cazuri prevăzute de lege" text preluat și în dispozițiiie art. 219 pct.

4 din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 725

C. proc. civ. „dispozițiiie legii noi de procedură se aplică, din momentul

intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub imperiul

legii vechi, precum și executărilor silite începute sub acea lege".

În speță, ne

aflăm în situația unei acțiuni întemeiate pe dispozițiiie art. 504 C. proc.

pen., introdusă la data 24 ianuarie 2012 în timp ce dispozițiile Legii nr. 202/2010

au intrat în vigoare la 26 noiembrie 2010.

Intenția

legiuitorului, dedusă din conținutul art. 26 din Legea nr. 202/2010, a constat

în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță,

pronunțate asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procesele penale, după intrarea în vigoare a noii

reglementări - ipoteză regăsită în speță, sentința civilă nr. 1387 din 27 iunie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, nefiind supusă

apelului.

Așadar,

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010) s-a

pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normelor arătate cât

și dispoziției de drept comun (art. 725 C. proc. civ.) este supusă regimului

căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

Prin

urmare, hotărârea primei instanțe este supusă recursului, în speță fiind

incidente dispozițiile art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., așa cum au

fost modificate prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile art. 26 din

același act normativ, întrucât în cauză prima instanță a pronunțat o hotărâre

după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel că în mod neilegal

curtea de apel a soluționat calea de atac exercitată de reclamant ca fiind apel

și nu recurs și a soluționat calea de atac în complet nelegal constituit,

format din doi judecători și nu din trei judecători, încălcând dispozițiile art.

54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Față de

considerentele expuse, constatând că motivul de ordine publică invocat,

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este întemeiat, instanța, în baza art.

312 alin. (3) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București,

ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamantul S.N.M., pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.F.P. București și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apei București împotriva Deciziei nr. 61/A din 25 martie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, casează

decizia și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, ca

instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2014.