ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1039/2015

Decizia nr. 1039/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din data de 17 aprilie 2008, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamantul B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin A. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună în baza art. 504 și urm. C. proc. pen. obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro în echivalent lei la data plății reprezentând daune interese materiale și morale, ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.

C. în calitate de reprezentant al Statului Român a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond a arătat că-și va face apărările ulterior.

La data de 03 iulie 2009, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a învederat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune materiale (7.500 euro lipsa veniturilor din activitatea desfășurată ca manager la societatea comercială, 10.000 euro - diminuarea veniturilor reclamantului după punerea în libertate din cauza afectării numelui comercial și a clientelei, 10.000 euro contravaloarea cheltuielilor efectuate pe întreaga perioadă de desfășurare a procesului penal, inclusiv în perioada arestării preventive, respectiv cheltuielile efectuate cu avocații, cheltuieli de deplasare personală și ale martorilor, 1.500 euro cheltuieli de deplasare a membrilor familiei la Penitenciar și contravaloarea coletelor aduse de soția reclamantului și 1.000 euro cheltuieli medicale efectuate pentru tratarea afecțiunilor suferite), respectiv a sumei de 470.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 358 din 16 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea precizată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei în echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 euro, în echivalent lei la data plății reprezentând cheltuieli medicale și s-a luat act de faptul că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că prin Ordonanța nr. 300/P/2003 din data de 7 noiembrie 2003 s-a luat măsura reținerii reclamantului pentru 24 de ore, iar prin Încheierea nr. x din 08 noiembrie 2003 s-a admis propunerea de arestare preventivă a reclamantului pentru 29 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003. Prima instanță a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 7 noiembrie 2003 - 6 aprilie 2004 când prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a fost admis recursul formulat de acesta, și s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive. Prin sentința penală nr. 575/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția l-a penală, în Dosarul nr. x/2003, reclamantul a fost achitat în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 143/202. Prin Decizia penală nr. 954 din 07 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București,m secția l-a penală, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii menționate, dar, ulterior, prin Decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2006 s-a dispus achitarea acestuia.

Raportându-se la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., ținând seama de caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului și raportându-se la probele administrate pe latură civilă, prima instanță a admis în parte cererea precizată, după cum s-a arătat anterior.

Prin Decizia civilă nr. 92/A din 02 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2008 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de către Statul român prin A. și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin Decizia civilă nr. 3697 din 24 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în Dosar nr. x/3/2008 s-au admis recursurile declarate de către reclamant, de către pârât și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În motivarea deciziei înaltei Curți, s-a reținut că sunt întemeiate criticile formulate de către pârâtul Statul Român prin A. și de către Ministerul Public, prin care se susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile rezultate din cuprinsul dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru a fi ulterior achitat. Cu toate acestea, Înalta Curte a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. care conferă posibilitatea reparării prejudiciului produs prin arestarea nelegală a reclamantului pe parcursului judecării litigiului penal. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că prin încheierea din data de 8 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția l-a penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, de la 8 noiembrie 2003 la 6 noiembrie 2003 inclusiv. Prin încheierea din data de 23 decembrie 2003, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 08 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, și prin încheierea din data de 26 ianuarie 2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 152 din 30 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, tribunalul a menținut starea de arest a inculpatului la B. Prin încheierea din data de 16 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția l-a penală, a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauțiune formulată de inculpat, această încheiere rămânând definitivă prin respingerea recursului. Prin încheierea din data de 22 martie 2004, Tribunalul București, secția l-a penală, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului B. Această din urmă încheiere a fost casată parțial prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curții de apel București, secția a ll-a penală, instanța de recurs dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că există în speță o hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive de libertate - Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curții de apel București, secția a ll-a penală, astfel cum impune art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Cu toate acestea, s-a mai arătat în considerentele deciziei Înaltei Curți, pentru constatarea dreptului reclamantului la repararea dreptului de către stat a pagubei pretinse, în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., este necesar să se verifice dacă, prin hotărârea de revocare a măsurii privative de libertate, instanța a stabilit că această măsură a fost dispusă în mod nelegal, așa cum în mod expres prevede textul de lege menționat. Sub acest aspect, s-a observat că în considerentele Deciziei penale nr. 570 din 06 aprilie 2004, Curtea de apel a constatat că, inițial, măsura arestării inculpatului a fost legal dispusă, existând presupunerea că inculpatul ar fi săvârșit o faptă penală, însă, „pe parcursul soluționării cauzei, respectiv până la încheierea urmăririi penale, nu s-a mai administrat nici o probă care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârșit fapta care i se reține în sarcină".

Prin urmare, a reținut Înalta Curte, hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, statuează că numai după terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a inculpatului, măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal.

Întrucât la întinderea reparației este necesar să se țină seama de durata pentru care arestarea preventivă a fost dispusă în mod nelegal, Înalta Curte a stabilit că se impune judecarea apelului pentru a se determina data la care a fost încheiată urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Prin Decizia civilă nr. 438/A din 12 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către reclamant, de către pârât și de către apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reținându-se că măsura arestării preventive a fost nelegală pe toată durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluția de achitare pronunțată în privința inculpatului la terminarea procesului penal.

În privința cuantificării prejudiciului, s-a arătat că prima instanță a calculat corect despăgubirile cuvenite persoanei private nelegal de libertate.

Prin Decizia civilă nr. 4318 din 08 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/3/2008, au fost admise recursurile declarate de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin A., a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei, s-a reținut că instanța de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 din V.C.P.C., deoarece nu a ținut seama de aspectele dezlegate de către Înalta Curte prin decizia de casare. Sub acest aspect, se reafirmă obligația instanței care rejudecă apelurile de a stabili momentul trimiterii în judecată începând cu care arestarea a devenit nelegală, urmând ca în funcție de cele reținute să se reanalizeze cuantumul despăgubirilor acordate în primă instanță.

Pentru a doua rejudecare a apelurilor, dosarul a fost înregistrat la această instanță sub nr. x/3/2008**.

Curtea a administrat proba cu înscrisuri, atașând la dosarul cauzei Dosarul penal nr. x/2003, în care a fost judecat și achitat reclamantul din prezenta cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma și în limitele motivelor de apel, respectiv a celor statuate cu putere obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cele două decizii de casare cu trimitere, Curtea a reținut următoarele:

(1) Împotriva sentinței nr. 358 din 16 martie 2010 au declarat apel reclamantul, pârâtul și A.. împotriva Deciziei nr. 92/A/2011 (pronunțată în primul ciclu procesual, în apel) au declarat recurs reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. împotriva Deciziei nr. 438/A din 12 decembrie 2012 (pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual) nu au mai declarat recurs decât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul A.. Prin urmare, deși Curtea va rejudecă toate apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe, în speță, vor fi incidente dispozițiile C. proc. civ. potrivit cărora nu se poate agrava situația părții în propria cale de atac. în concret, acest lucru înseamnă că, din moment ce în al doilea ciclu procesual, au fost admise doar recursurile declarate de către pârâtul Statul Român prin A. și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la rejudecarea apelurilor, nu se va putea da o soluție care să agraveze situația pârâtului al cărui recurs a fost admis. Această concluzie este valabilă, inclusiv prin raportare la recursul declarat de către Ministerul Public, deoarece această instituție a declarat recursul în defavoarea reclamantului și în favoarea pârâtului Statul Român.

(2) Chiar dacă prin apelurile declarate de către pârât, respectiv de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București s-a susținut doar că acțiunea este inadmisibilă, că arestarea nu a fost nelegală și că prima instanță a acordat despăgubiri într-un cuantum mult prea mare, în fața prezentei instanțe care a rejudecat a treia oară apelurile, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune prin raportare la data pronunțării Deciziei penale nr. 570 din 06 aprilie 2004, în legătură cu care s-a susținut că ar constitui momentul nașterii dreptului la acțiune. Această excepție de ordine publică (potrivit vechiului C. civ. aplicabil în speță, dată fiind natura delictuală a pretențiilor solicitate de reclamant și data săvârșirii faptei despre care se susține că era ilicită) poate fi invocată de către părți pe tot parcursul procesului, astfel că, ținând seama inclusiv cele reținute în încheierea de dezbateri, Curtea a analizat-o.

Întrucât prin apelul declarat de către reclamant, se solicită doar majorarea cuantumului despăgubirilor civile, și, întrucât o astfel de majorare nu este posibilă față de principiul regăsit în art. 296 teza ultimă C. proc. civ. referitor la neagravarea situației părții în propria cale de atac, respectiv față de cele statuate cu putere obligatorie prin ambele decizii de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și față de faptul că decizia pronunțată în apel, în al doilea ciclu procesual, nu a fost recurată de către reclamant, Curtea reține că singura soluție posibil a se pronunța cu privire la apelul acestuia din urmă (în această ultimă rejudecare) este aceea de respingere.

(3) Excepția prescripției dreptului material la acțiune este invocată și susținută ca motiv de apel de ordine publică atât de către pârât, cât și de către Ministerul Public. Motivul de apel prin care se susține lipsa unei condiții de exercițiu a acțiunii civile trebuie analizat cu prioritate față de motivele de apel care privesc fondul cauzei, deoarece analiza acestora din urmă nu s-ar mai impune a fi făcută în ipoteza în care s-ar găsi întemeiat cel dintâi.

Față de cele arătate, Curtea a constatat că prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 (aflată în copie la filele 79-83 din Dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. x/3/2008) s-a admis recursul declarat de inculpatul B., s-a casat parțial încheierea din 22 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția l-a penală, în Dosar nr. x/2003, și, rejudecându-se în fond, s-a revocat măsura arestării preventive a inculpatului B., dispunându-se punerea acestuia în libertate, de îndată, dacă nu este arestat în altă cauză.

Curtea a constatat de asemenea că, raportat la decizia de revocare a măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere obligatorie caracterul nelegal al măsurii arestării preventive începând cu data trimiterii în judecată a inculpatului B.. Susținerile apelantului reclamant în sensul că privarea de libertate a fost nelegală în totalitate, nu pot fi primite, dat fiind caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate de către instanța care a pronunțat decizia de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În fine, Curtea a constatat că data trimiterii în judecată a inculpatului B. este data întocmirii rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, și anume, 18 decembrie 2003. în legătură cu acest aspect (stabilirea datei trimiterii în judecată a inculpatului, ca fiind data întocmirii rechizitoriului) toate părțile din cauză (reclamantul, pârâtul și reprezentantul Ministerului Public) au avut aceeași poziție.

Prin urmare, Curtea a stabilit dacă momentul de la care reclamantul putea să ceară acordarea de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate este fie (1) data la care s-a pronunțat hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, și anume 6 aprilie 2004, fie (2) data la care s-a pronunțat hotărâre penală definitivă de achitare, sau altfel spus de constatare a nevinovăției reclamantului B. - 12 octombrie 2006. Dacă se reține că data nașterii dreptului la despăgubire în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. este 6 aprilie 2004, acțiunea introductivă era prescrisă, iar dacă se reține că data nașterii dreptului la despăgubire este 12 octombrie 2006, acțiunea introductivă este depusă în cadrul termenului de prescripție.

(4) Sediul materiei în speță este reprezentat de următoarele dispoziții legale:

Art. 504 din vechiul cod de procedură penală, al cărui titlu marginal este „Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei" potrivit căruia: „1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. 2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. 3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)."

Art. 505 C. proc. pen. cu titlul marginal „Felul și întinderea reparației" și care prevede că prevede că „La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală. Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate. Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin A.

În fine, art. 506 C. proc. pen. cu titlul marginal „Acțiunea pentru repararea pagubei" în care se stabilește că „1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. 2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. 3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin A. 4) Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru."

(5) Interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale care constituie sediul materiei trebuie să țină seama de probleme de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile de casare cu trimitere.

O primă problemă de drept dezlegată de către Înalta Curte de Casație prin Decizia civilă nr. 3697 din 24 mai 2012 este aceea că în speță reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare. Sub acest aspect, Înalta Curte a statuat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii statului în condițiile art. 504 pct. 1 C. proc. pen.

Tot Înalta Curte a reținut că temeiul de drept al acțiunii introductive este reprezentat de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul solicitând să-i fie reparat prejudiciul produs prin arestarea sa nelegală pe parcursul judecării litigiului penal.

În fine, Înalta Curte a mai reținut cu putere obligatorie că (1) în sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive reprezentată de Decizia penală nr. 570/2004 este cea care a constatat caracterul nelegal al privării de libertate și că (2) numai după terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a inculpatului măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal (aceste statuări ale instanței supreme se regăsesc alin. (5) al filei 7 din Decizia nr. 3697/2012 și în alin. (8) al aceleiași file din aceeași decizie).

(6) Prezenta instanță constată că susținerile apelantului reclamant conform cărora dreptul la acțiune în repararea pagubei s-ar naște la momentul rămânerii definitive a soluției de achitare chiar și atunci când nu există nici o hotărâre de condamnare definitivă nu pot fi primite deoarece sunt contrare dispozițiilor art. 504 alin. (3) rap. la art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Relevant în speță este faptul că privarea de libertate s-a constatat a fi nelegală prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate și nu prin hotărârile de achitare a reclamantului.

Or, dacă în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. ci dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și dacă privarea de libertate în mod nelegal a fost stabilită fără nici un dubiu prin Decizia penală definitivă nr. 570 din 06 aprilie 2004 înseamnă că dreptul reclamantului la acțiunea pentru repararea pagubei s-a născut la momentul pronunțării hotărârii definitive de constatare a nelegalității privării de libertate și anume 6 aprilie 2004.

Prin urmare, termenul special de prescripție de 18 luni stabilit în art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a început să curgă de la data de 6 aprilie 2004 și s-a împlinit la data de 6 octombrie 2005.

Acțiunea reclamantului în reperarea pagubei pentru privarea nelegală de libertate a fost înregistrată la Tribunalul București cu data de 17 aprilie 2008 (data de pe plicul prin care s-a depus acțiunea la oficiul poștal este 14 aprilie 2008 și este relevantă în speță, date fiind dispozițiile art. 104 C. proc. pen.).

Oricum, în speță este evident că dreptul la acțiune era prescris atât prin raportare la data de 14 aprilie 2008, cât și prin raportare la data de 17 aprilie 2008.

În consecință, Curtea a reținut că motivul de apel de ordine publică invocat de către apelantul - pârât și apelantul Ministerul Public, prin care se susține că dreptul la acțiune era prescris, este întemeiat.

Întrucât efectul reținerii temeiniciei motivului de apel arătat anterior este unul dirimant, care nu permite analizarea motivelor de apel formulate pentru ipoteza în care dreptul la acțiune nu ar fi fost prescris, Curtea, nu Ie-a mai analizat.

Pentru toate cele arătate anterior Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 216/A din 15 mai 2014 a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant B., împotriva sentinței civile nr. 358 din 16 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008; a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin A. și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în tot sentința civilă nr. 358 din 16 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune; a respins acțiunea ca urmare a intervenirii prescripției.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacată în sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Român prin A. și de Ministerul Public și admiterea apelului declarat de reclamant, în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost precizată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a formulat critici din punct de vedere al aplicării greșite a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. și în ceea ce privește soluția pronunțată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța a reținut că solicitările reclamantului din cererea de apel sunt de natură să agraveze situația pârâților în propria cale de atac, motiv pentru care a statuat în sensul că singura soluție este respingerea apelului reclamantului.

Din acest punct de vedere, arată recurentul-reclamant, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., având în vedere faptul că urmare a casării Deciziei civile nr. 438/A din 12 decembrie 2012, instanța de recurs a decis rejudecarea tuturor apelurilor declarate împotriva sentinței nr. 358 din 16 octombrie 2010. Așadar toate cele trei părți ale litigiului au formulat căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, ceea ce însemnă că principiul neagravării situației în propria cale de atac nu era aplicabil în acest caz.

Cu alte cuvinte, susține recurentul-reclamant, după casarea cu trimitere, instanța de fond rejudecă ținând cont de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. trebuiau avute în vedere toate cele trei apeluri declarate în cauză. Greșeala instanței de apel constă în faptul că a tratat rejudecarea apelurilor ca o cale de atac distinctă, ce i-ar avea drept titulari pe cei doi pârâți din prezenta cauză. în consecință, art. 296 C. proc. civ. nu este aplicabil în speță.

Soluția pronunțată în ceea ce privește această excepție a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (2), (3) și art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Recurentul reclamant arată că într-adevăr cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., însă instanța de apel face confuzie între cele două ipoteze care dau naștere dreptului la despăgubiri.

În raport de aceste dispoziții, recurentul apreciază că procedura de reparare a pagubelor cauzate prin erori judiciare prevede două ipoteze în care dreptul la acțiune se naște la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, și anume atunci când petentul cere despăgubiri pentru condamnarea nelegală și atunci când petentul cere despăgubiri pentru arestare nelegală. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 504 și 506 C. proc. pen., atunci când a considerat că dreptul la acțiune în cazul arestării nelegale nu poate lua naștere de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare. în opinia reclamantului, nelegalitatea privării de libertate decurge din decizia penală de achitare.

Prin această hotărâre de achitare a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive luată împotriva reclamantului, iar cu ocazia judecării prezentei cauze, instanța trebuia să se raporteze numai la această hotărâre prin care reclamantul a fost achitat definitiv.

În opinia recurentului, la momentul la care o persoană a fost achitată definitiv se naște dreptul la despăgubire.

Potrivit practicii și jurisprudenței, hotărârile de achitare nu trebuie să se refere expres la faptul că achitarea preventivă a avut caracter nelegal, ci aceasta decurge din stabilirea nevinovăției persoanei în cauză la terminarea procesului penal. Această concluzie se impune prin interpretarea sistematică a art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

În continuare, recurentul-reclamant arată că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. este de natură să aducă atingere art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, modalitățile de stabilire a caracterului nelegal sunt alternative, fiecăreia îi corespunde o ipoteză. Ipoteza aplicabilă speței de față este cea potrivit căreia recurentul nu a avut reprezentarea faptului că arestarea sa a avut caracter nelegal în temeiul legii până nu a fost achitat definitiv în recurs.

În ceea ce privește presupusele dezlegări ale instanței de recurs date prin decizia de casare, recurentul-reclamant arată că aceasta nu contrazice susținerile sale, întrucât a statuat asupra necesității administrării de probatorii pentru determinarea duratei arestării nelegale.

Cu respectarea limitelor rejudecării, instanța de apel era chemată să aprecieze asupra despăgubirilor proporțional cu durata arestării preventive, cu observarea conținutului hotărârii judecătorești de revocare a arestării preventive din 2004.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În speța supusă analizei se constată că recurentul-reclamant a solicitat ca instanța să efectueze controlul judiciar în ceea ce privește modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte este chemată să modifice o hotărâre judecătorească lipsită de temei legal, ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte, constată că instanța de apel a dat o rezolvare corectă excepției prescripției dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 506 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen.

Raportul juridic dedus judecății vizează prejudiciile care i-au fost cauzate reclamantului ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.

S-a reținut că prin Decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost revocată măsura arestării preventive a inculpatului B., dispunându-se punerea acestuia în liberate, de îndată, dacă nu este arestat în altă cauză.

Prin sentința penală nr. 575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a l-a penală, s-a dispus achitarea inculpatului B., hotărâre confirmată definitiv prin Decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În speța supusă analizei, se constată că instanța de apel, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune a aplicat corect dispozițiile art. 506 alin. (2) și art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în caz de eroare judiciară, acțiunea în despăgubire „ poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504."

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin următoarele acte procesual penale:

- prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);

- prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin hotărâre definitivă de achitare ori;

- prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În speța supusă analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin Decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 prin care Curtea de Apel București a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

De asemenea, prin decizia sus evocată s-a stabilit că privarea de libertate a fost nelegală începând cu data trimiterii în judecată a inculpatului, și nu în totalitate astfel cum susține recurentul.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că data trimiterii în judecată a inculpatului este data întocmirii rechizitoriului. Aceste considerente sunt în acord cu statuările hotărârii judecătorești definitive, prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

Așa fiind, rezultă că termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 6 aprilie 2004 și nu de la data la care s-a pronunțat hotărârea prin care a fost achitat inculpatul, respectiv 12 octombrie 2006, cum greșit susține recurentul.

Aceasta, întrucât, prin hotărârea penală definitivă de achitare, prin care s-a constatat nevinovăția reclamantului, instanța penală nu s-a pronunțat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înțelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.

Înalta Curte constată că dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubire s-a prescris la data de 6 octombrie 2005, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 aprilie 2008, situație în care, în mod legal acțiunea reclamantului a fost respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.

Argumentele recurentului-reclamant în ceea ce privește momentul nașterii dreptului la despăgubire care este reprezentat de acela în care instanța penală pronunță o hotărâre de achitare nu pot fi reținute.

Astfel cum a subliniat și instanța de apel, prin Decizia de casare nr. 3697 din 24 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare. Din acest punct de vedere nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii statului în condițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

În consecință, dacă în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții, ci cele prevăzute de art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. civ., iar privarea de libertate a fost stabilită prin Decizia penală definitivă nr. 570/2004, dreptul la acțiune s-a născut la data pronunțării acestei hotărâri definitive.

În ceea ce privește critica referitoare la presupusele dezlegări ale instanței de recurs prin decizia de casare, acestea nu pot fi reținute, întrucât s-a constatat că prin Decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 s-a subliniat că privarea de libertate a fost nelegală numai de la data trimiterii în judecată a inculpatului, măsura a arestării preventive fiind apreciată inițial ca legal dispusă până la terminarea urmăririi penale. în consecință, soluția dată în dosarul penal a dat aceste dezlegări, care au fost avute în vedere în motivarea deciziei de casare.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în ceea ce privește modul în care au fost interpretate dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., articol de lege care în interpretarea dată de către instanța de apel nu este suficient de previzibil, se constată că o asemenea analiză, presupusă de norma europeană, nu se mai impune a se efectua în cauză, urmând a fi înlăturată de considerentele anterior arătate.

Înalta Curte va răspunde și criticii recurentului-reclamant prin care a susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 296 C. proc. civ., principiul „non reformatio in pejus" nefiind incident în speță întrucât toate cele trei părți au fost titularele căii de atac a apelului.

Aceste considerente sunt nefondate. Instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 296 C. proc. civ. cu referire la soluția pronunțată în cel de al doilea ciclu procesual, în care au fost admise recursurile declarate de pârâții Statul Român prin A. și Ministerul Public. în această situație, în rejudecarea celor trei apeluri s-a reținut că nu se poate pronunța o soluție care să agraveze situația pârâților, recursul declarat de aceștia fiind formulat în defavoarea reclamantului.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva Deciziei civile nr. 216/A din 15 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.