ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 542/2015

Decizia nr.

542

/20

15

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teritorial Militar București la data de 28 iulie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Președinția României, Senatul României, Camera Deputaților, Serviciul Român de Informații, Parlamentul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate încălcarea art. 22, 23, 26, 27, 46, 51 din Constituția României și a art. 2

1

, 3, 4, 5, 6, 8, 12, 14, 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, să fie obligați pârâții să înceteze actele de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrișată prin furt, lemn de stejar și cireș, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de

100

.

000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice și 50 milioane de euro, despăgubiri morale.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că prin organele de securitate anterioare și posterioare lui decembrie 1989, reclamanta, autorii săi și fiica sa au fost supuși la numeroase abuzuri din partea Statului Român, împotriva sa existând numeroase acțiuni de otrăvire, abuzuri sexuale, jigniri, insulte, căsătorii „aranjate”, violarea domiciliului, furturi ale bunurilor moștenite, încercări de producere a unui accident prin distrugerea elementelor de siguranță ale autoturismului, internarea în unități spitalicești de psihiatrie.

Prin sentința nr. 62 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Teritorial Militar București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, litigiul fiind apreciat de natură civilă și nu penală, cuantumul pretențiilor reclamantei depășind suma de 500.000 RON.

Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2010

.

Reclamanta și-a modificat, completat și precizat acțiunea, prin cererea formulată la data de 16 decembrie 2011 în sensul chemării în judecată în calitate de pârât a Ministerului Administrației și Internelor, solicitând obligarea pârâților - Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerului Sănătății - să-i comunice în scris măsurile concrete luate la sesizările, solicitările și plângerile adresate acestora.

O altă precizare a cererii de chemare în judecată a fost formulată la data de 16 martie 2012, în care reclamanta a arătat că solicită obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 50.000 euro daune materiale și 50.000.000 euro daune morale, pentru privarea sa de libertate, lipsirea de veniturile corespunzătoare profesiei și funcției anterior deținute, imposibilitatea valorificării sporului natural de masă lemnoasă, contravaloarea bunurilor furate, cheltuieli pentru tratamente medicale.

La data de 08 iunie 2012, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din București, Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, Direcția de Sănătate Publică București, prin care a solicitat anularea raportului medico-legal psihiatric din 21 iunie 2001 și din 22 ianuarie 1999, obligarea în solidar a chemaților în garanție la plata sumei de 11.000 euro daune materiale și 50.000.000 euro daune morale pentru privarea sa de libertate prin internare abuzivă, obligarea la tratament medical, lipsirea de dreptul de a muncii și alte drepturi fundamentale.

În susținerea cererii, s-a solicitat și s-a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 804 din 18 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Președinția României, Serviciul Român de Informații, Parlamentul României, Senatul României, Camera Deputaților, Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Sănătății, Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din București, Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, Direcția de Sănătate Publică București și Direcția de Sănătate Publică Sibiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanta impută pârâților și chemaților în garanție fapte de natură a-i crea

prejudicii în plan material și moral prin acțiuni abuzive de natură a-i încălca drepturile civile.

S-a reținut, în esență, că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența faptelor

de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furt de bunuri personale, nu există hotărâri penale care să ateste săvârșirea de către pârâți a faptelor la care face trimitere reclamanta și care ar fi de natură a produce acesteia un prejudiciu, nu rezultă că internările în unități spitalicești nu au fost impuse de starea de sănătate a reclamantei și că, în consecință, acestea au avut natură abuzivă, pentru a se aprecia încălcarea drepturilor reclamate prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond a arătat că pentru

a interveni răspunderea materială, potrivit art. 998-999 C. civ., este necesar a exista o faptă a unei persoane dintre cele chemate în judecată de reclamantă, care, cu intenție sau din imprudență a creat acesteia un prejudiciu.

Din probele cauzei a rezultat existența faptelor generatoare de prejudiciu, reclamanta nereușind să dovedească cele susținute, deși avea această obligație potrivit art. 1169 C. civ., potrivit cu care, cel ce face o propunere înaintea judecații, trebuie să o dovedească, astfel că cererea principală astfel cum a fost modificată, completată, precizată este nefondată.

Prin cererea de chemare în garanție, astfel cum este reglementată de art. 60 C. proc. civ., cel ce ar putea cădea în pretenții în cererea principală poate chema în judecată o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în această situație, ori în speță cererea de introducere a terților în proces, a fost calificată ca o cerere de chemare în judecată a altor persoane, reclamanta având pretenții proprii față de aceste persoane cărora dorește să le facă opozabilă hotărârea, practic este o completare a cadrului procesual pasiv a acțiunii introductive câtă vreme terții chemați în judecată nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, cererea formulată împotriva terților nefiind susținută în plan probator.

Față de cele reținute, instanța de fond a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, invocând în drept dispozițiile art. 287, art. 297, art. 295 C. proc. civ., art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin

decizia civilă nr. 199 A din 6 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost r

espinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Român de Informații și a Inspectoratului General al Poliției Române, ca neîntemeiate.

A fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru faptele comise înainte de anul 2007, și, pe cale de consecință:

A fost admis formal apelul declarat de către apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 804 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Parlamentul României - Camera Deputaților, Parlamentul României - Senatul României, Serviciul Român de Informații, Președinția României, Serviciul Român de Informații reprezentat de Oficiul Juridic, Ministerul Administrației și Internelor prin Inspectoratul General al Poliției Române, Ministerul Sănătății, intimații - intervenienți Colegiul Medicilor din România, Colegiul Medicilor București, Direcția de Sănătate Publică Sibiu din cadrul Ministerului Sănătății Publice (în cadrul căreia își desfășoară activitatea Laboratorul Județean de Medicină Legală - Comisia de Expertiză Psihiatro-Legală), Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu și Direcția de Sănătate Publică București din cadrul Ministerului Sănătății Publice.

A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, pentru lipsa capacității de folosință a acestei pârâte.

A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea pentru faptele comise anterior anului 2007.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivare, instanța de apel, cu

privire la excepția lipsei capacității de folosință a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, a reținut că această excepție este întemeiată.

Aceasta întrucât, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., poate să fie parte în judecată, orice persoană care are folosința drepturilor civile. Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

Una din condițiile de exercitare a acțiunii civile este capacitatea procesuală de folosință, care trebuie să existe atât în privința reclamanților, cât și în privința pârâților. Această condiție trebuie să fie îndeplinită la momentul la care se verifică condițiile de exercitare a acțiunii civile, și anume la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

În cauza de față, se constată că Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 487/2002, este o entitate care nu are personalitate juridică, fiind o structură funcțională a spitalului, care a funcționat în cadrul acestuia.

Se învederează că aceasta nu are organe proprii de conducere, astfel încât nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă.

Pentru aceste motive, a fost respinsă ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității de folosință a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Român de Informații și a Inspectoratului General al Poliției Române, s-a arătat că în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății.

În cauza de față, apelanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a instituțiilor menționate, în calitate de comitenți pentru faptele prepușilor săi, respectiv angajații instituțiilor respective, dar și, în nume propriu, pentru faptul că nu și-au îndeplinit corespunzător atribuțiile în ceea ce privește soluționarea plângerilor formulate.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept invocat, s-a apreciat că au calitate procesuală pasivă în cauză atât

Serviciul Român de Informații, cât și Inspectoratul General al Poliției Române, astfel că au fost respinse

ca neîntemeiate excepțiile invocate.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat că apelanta solicită angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților și pentru fapte comise în perioada 1989-2007, însă acțiunea a fost formulată în anul 2007.

S-a constatat că în cauză apelanta se plânge de următoarele fapte comise în perioada 1989-2007: actele de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furtul masei lemnoase a 2 ha de pădure defrișată prin furt, lemn de stejar și cireș, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON.

Pentru aceste fapte, având în vedere și prevederile art. 1 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut, în esență, că termenul de prescripție a început să curgă de la data săvârșirii acestor fapte, care este data la care apelanta pretinde că le-a cunoscut.

Având în vedere că însăși apelanta-reclamantă A. a învederat instanței că a avut cunoștință de faptele imputate, chiar de la momentul comiterii acestora, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretinsele fapte comise în perioada 1989-2007.

Pe fondul apelului, în raport de prevederile art. 998, corelat cu art. 1000 C. civ., instanța de control judiciar a arătat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite următoarele condiții: 1. existența unui prejudiciu; 2. existența unei fapte ilicite; 3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4. existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

S-a arătat că dovada acestor condiții se poate face prin orice mijloc de probă reglementat de lege, inclusiv cu martori și prezumții simple. Datorită caracterului lor obiectiv, material, primele trei condiții sunt relativ ușor de dovedit. Unele dificultăți pot apărea în legătură cu proba vinovăției, atunci când îmbracă forma neglijenței sau imprudenței.

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii.

Prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:

a) fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;

b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită;

c) fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.

Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.

Faptele ilicite se pot obiectiva în acțiuni sau inacțiuni contrare legii și bunelor moravuri.

Drepturile subiective și interesele legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice sunt numeroase și diferite. La fel sunt și faptele prin care acestea pot fi încălcate, în cele mai frecvente situații, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, adică fapte de comisiune sau acțiuni.

Așa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vătămarea corporală a unei persoane, defăimarea unei persoane, minciuna, folosirea fără drept a unei opere literare ori a unui brevet de invenție etc. Și este firesc să fie așa, întrucât legea, de regulă, impune tuturor obligația de a se abține de la orice conduită pozitivă prin care s-ar aduce atingere drepturilor subiective și intereselor legitime ale altora, încălcarea obligației generale de abținere, stabilită în scopul de a asigura respectarea persoanei și bunurilor sale, are loc printr-o conduită pozitivă, prin acte comisive.

Putem spune deci că fapta ilicită constă, cel mai adesea, într-o acțiune.

În pofida acestei evidențe însă faptele oamenilor pot fi și omisive, ceea ce înseamnă pasivitate, inacțiune. De regulă, inacțiunea sau abținerea unei persoane este lipsită de caracter ilicit. Libertatea omului constă, printre altele, în aceea că el poate să rămână pasiv în raporturile sale cu ceilalți și, mai mult, adeseori această conduită îi este impusă de normele juridice în vigoare.

Cu toate acestea, fapta ilicită poate îmbrăca uneori și forma unei inacțiuni, în acele situații când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârșească o anumită acțiune.

Abținerea de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele juridice onerative constituie o faptă ilicită. Așa, de exemplu, fac parte din categoria faptelor ilicite omisive, prin care se încalcă obligația de a acționa: neluarea măsurilor de atenționare a trecătorilor cu privire la o gură de canal descoperită pe carosabil sau pe trotuar; părăsirea locului accidentului de către conducătorul

autor

care l-a provocat; neluarea măsurilor de tehnica securității muncii; neacordarea asistenței medicale de urgență; refuzul de a aplica tratamentul medical unei persoane sau unui animal; neluarea măsurilor profilactice pentru prevenirea sau combaterea unei maladii contagioase; refuzul de a continua negocierile începute pentru încheierea unui contract; refuzul de a încheia un contract forțat etc.

În concluzie, inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată.

În cauza de față, apelanta-reclamantă A. pretinde că au fost comise următoarele fapte ilicite: actele de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrișată prin furt, lemn de stejar și cireș, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice.

Faptele menționate constau în acțiuni, care sunt comise, conform susținerilor apelantei-reclamante A., de către instituțiile pârâte.

Instanța de apel a constatat că nu s-a probat în cauza de față niciuna dintre faptele ilicite pretinse, prin niciun mijloc de probă depus la dosarul cauzei.

În acest sens, s-a reținut că apelanta a depus înscrisuri numeroase la dosarul cauzei, care nu sunt de natură a proba niciuna dintre susținerile sale.

S-a reținut că din conținutul înscrisurilor nu se dovedește decât că apelanta a beneficiat de un tratament medicamentos și că a efectuat cheltuieli cu medicamentele prescrise de către medic.

Având în vedere că nu s-a probat existența faptelor ilicite, instanța a arătat că nu mai este necesar să se analizeze celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește critica referitoare la împrejurarea că nu au fost citați Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, instanța de apel a arătat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel încât reclamantul este cel care stabilește obiectul cererii de chemare în judecată și persoanele față de care își justifică pretențiile.

Din analiza cererii de chemare în judecată reiese că apelanta-reclamantă nu a formulat acțiunea dedusă judecății împotriva celor doi pârâți și nici nu a făcut precizări în acest sens, până la prima zi de înfățișare.

Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că prima instanță a procedat în mod corect.

Referitor la faptul că concluziile depuse în dosar nu au fost îndosariate, fiind „găsite” în volumul 1, fiind arhivate după sentința civilă, respectiv la filele 128-164,

a apreciat

că această împrejurare nu reprezintă o reală critică a sentinței civile apelate, motiv pentru care o va înlătura.

Pentru toate considerentele menționate,

constatându-se

ca fiind nefondate criticile formulate de către apelanta-reclamantă A., în conformitate cu art. 998-999 și art. 1000 din C. civ. din 1864, s

-a reținut

că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, soluția pronunțată de către prima instanță fiind legală și temeinică, astfel încât, în conformitate cu art. 295-297 C. proc. civ.,

instanța de control judiciar

a admis numai formal apelul declarat, ca efect al modului

de soluționare al excepțiilor invocate și, pe cale de consecință, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Medicală

a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, pentru lipsa capacității de folosință a acestei pârâte și

a respins, ca prescrisă, acțiunea pentru faptele comise anterior anului 2007. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea pe fond a acțiunii pentru faptele comise

ulterior anului 2007.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În motivare, recurenta A. a expus pe larg situația de fapt reclamată susținând, în esență, că prin organele de securitate anterioare și posterioare lui decembrie 1989, reclamanta, autorii săi și fiica sa au fost supuși la numeroase abuzuri, existând fapte de natură a le crea prejudicii în plan material și moral prin acțiuni abuzive de natură a le încălca drepturile civile, respectiv acțiuni de otrăvire, abuzuri sexuale, jigniri, insulte, amenințări, violarea domiciliului, furturi ale bunurilor, internarea în unități spitalicești de psihiatrie, acte mincinoase emise de medici, torturare cu radiații etc.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată, motivat de împrejurarea că în încheierea de la fila 177, instanța a decis să se pronunțe asupra unei „note” depuse de reclamantă intitulată „incidente procedurale” la soluționarea pe fond a cauzei.

În considerentele deciziei nr. 199/A nu se regăsește nimic referitor la contradicția dintre sentința nr. 62 din Dosarul nr. x/753/2010 a Tribunalului Militar Teritorial și decizia nr. 16 a Curții Militare de Apel București la recursul Parchetului Militar Teritorial București.

Or, în cazul unui minim de câștig hotărât de instanță, apreciază recurenta, pârâții și Ministerul Public pot solicita anularea deciziei instanței prin invocarea deciziei nr. 16 a Curții Militare de Apel București.

În consecință, redând textul intitulat „incidente procedurale” depus în apel, solicită instanței de recurs să se pronunțe asupra acestor incidente procedurale, în condițiile în care instanța de apel nu a procedat în acest mod.

Solicită să se analizeze situația concretă în fapt, actele dosarului cuprinzând tot acest istoric al cauzei.

Invocă în drept dispozițiile art. 129 alin. (5), art. 45 pct. 5 C. proc. civ., art. 20 din Constituția României coroborat cu art. 14, art. 13 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia recurată, susținând, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Solicită respingerea excepției dreptului material la acțiune pentru faptele comise în perioada reținută greșit de instanța de apel ca fiind 1989-2007.

Precizează că a arătat care sunt faptele penale, politice, pe baza originii atât a bunicii sale, cât și a originii bunicii biologice a mamei sale, că până în anul 1978 a fost minoră și nu a știut că va fi „vânată toată viața” inclusiv pentru motive sexuale.

Aduce în discuție, în completarea celor expuse, acțiunile abuzive din perioada 1986-1989, perioada după anul 1990 și perioada după anul 2000, acțiuni de natură a-i încălca drepturile civile.

Apreciază că instanța nu a făcut o legătură logică între toate faptele prezentate, paguba dovedită, paravanul psihiatric și tratamentul de care are nevoie să reziste.

De asemenea, consideră că instanța nu a interpretat corect dovezile depuse de reclamantă.

Enumeră dosarele în care a fost parte din anul 1984 și până în prezent și indică cu cine s-a judecat în cadrul acestora, menționează plângerile depuse la parchet.

Consideră că, în cauză, prejudiciul material

se ridică la 65.000 euro, așa cum a specificat și în apel, iar prejudiciul moral a crescut prin tortura diabolică cu care i se provoacă boli grave sau dezechilibru psihic, pesimism, disperare, frică, scăderea leucocitelor, la 100 milioane euro: în sarcina Serviciului Român de Informații - 50 milioane euro, Ministerul Administrației și Internelor prin Inspectoratul General al Poliției Române - 45 milioane euro și 5 milioane euro în solidar Ministerul Sănătății, Camera Deputaților, Senatul României și Președinție.

În consecință, solicită admiterea recursului, casarea sau modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.

Intimații Senatul României, Spitalul de Psihiatrie Sibiu, Serviciul Român de Informații, Camera Deputaților, Direcția de Sănătate Publică București, au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, precum și de susținerile din întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză instanța de apel a verificat, cu respectarea principiului

disponibilității

, aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont de toate probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau la modificarea deciziei recurate, în sensul art. 304 pct. 5

,

respectiv pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă.

În soluționarea cauzei, instanța de control judiciar a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Reaprecierea probelor este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, cu respectarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Este de reținut că recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuție judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, recurenta asociind motivul reglementat de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. greșitei rețineri a situației de fapt, ceea ce excede competenței instanței de recurs

.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Prin urmare, nu se poate reține în cauză incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât

recurentei-reclamante nu i s-a produs o vătămare în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi incident motivul de nelegalitate instituit de textul legal invocat.

De menționat că invocarea unor articole din acte normative - art. 45 pct. 5 C. proc. civ., art. 3, art. 14, art. 13, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără să se susțină o minimă argumentație vizând nelegalitatea hotărârii recurate

care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de C. proc. civ.

- nu poate să atragă nicio analiză.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut greșita soluționare a instanței de apel în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., dar se constată că sunt nefondate criticile vizând aceste aspecte.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din decret.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

Cum în mod legal a constatat și instanța de control judiciar reclamanta se plânge de următoarele fapte comise în perioada 1989-2007: actele de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furtul masei lemnoase a 2 ha de pădure defrișată prin furt, lemn de stejar și cireș, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON.

Prin urmare, termenul de prescripție a început să curgă de la data săvârșirii acestora, care este data la care reclamanta pretinde că le-a cunoscut, astfel că instanța de apel în mod corect a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretinsele fapte comise în perioada 1989-2007, fiind lipsite de justificare susținerile recurentei formulate sub acest aspect.

Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează acestuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform prevederilor art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Totodată conform art. 1000 alin. (3) C. civ. sunt de asemenea responsabili (...) comitenții pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat, ceea ce presupune existența unui raport de prepușenie, iar prepusul să fi săvârșit fapta în funcția care i s-a încredințat.

Este de reținut că pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul textelor legale anterior evocate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În speță, instanța de apel, în mod legal, a analizat hotărârea apelată din perspectiva îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de prevederile art. 998-999 C. civ. în temeiul cărora reclamanta a promovat acțiunea în pretenții, și constatând ca nefiind întrunite cerințele legale pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, a reținut că în cauză nu sunt incidente textele anterior menționate.

Astfel, chiar dacă doar una dintre condițiile imperativ impuse de textul legal menționat nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În acest context, în mod legal, instanța de control judiciar a arătat că una dintre condițiile ce trebuie îndeplinire cumulativ, o reprezintă fapta ilicită, care în cauză nu a putut fi reținută, iar în condițiile în care s-a constatat că, în speță, nu s-a probat existența faptelor ilicite pretinse, s-a reținut, în mod corect, că nu mai este necesar să se analizeze celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale.

Fără a reitera considerentele expuse, instanța de apel, suverană în analizarea probatoriul administrat în cauză, a reținut că reclamanta A. pretinde că au fost comise următoarele fapte ilicite: actele de tortură, violare domiciliu, amenințări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, solicitând obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrișată prin furt, lemn de stejar și cireș, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice.

Faptele menționate constau în acțiuni, care sunt comise, conform susținerilor apelantei-reclamante A., de către instituțiile pârâte.

Instanța de apel a constatat că nu s-a probat în cauza de față niciuna dintre faptele ilicite pretinse, prin niciun mijloc de probă depus la dosarul cauzei.

În acest context, s-a reținut că apelanta-reclamantă a depus înscrisuri numeroase la dosarul cauzei, care nu sunt de natură a proba niciuna dintre susținerile sale.

Prin acele înscrisuri nu a fost dovedit decât că apelanta-reclamantă a beneficiat de un tratament medicamentos și că a efectuat cheltuieli cu medicamentele prescrise de către medic.

Niciunul dintre înscrisurile depuse nu probează actele de tortură, la care ar fi fost supusă, violarea de domiciliul, amenințările cu moartea, otrăvirea sau sechestrarea în imobil.

Mai mult reclamanta a menționat generic aceste fapte, fără a preciza în concret și în detaliu, când au fost comise, în ce împrejurări au avut loc, modalitatea în care s-a realizat și persoana responsabilă.

În acest sens, s-a pus în vedere apelantei-reclamante să descrie în concret faptele pretinse, prin indicarea datei comiterii, modalității de realizare, indicarea persoanei vinovate și temeiul de drept, însă aceasta a depus numai niște precizări generale.

În ceea ce privește furtul de masă lemnoasă, s-a constatat că această faptă ar putea avea valențe penale și că nu s-a depus nicio plângere penală și nu s-a efectuat urmărirea penală cu privire la această faptă.

Referitor la abuzurile psihice și otrăvirea alimentelor, instanța de apel învederează că niciuna dintre faptele pretinse nu au fost probate de către apelantă, prin niciun mijloc de probă.

De asemenea, în ceea ce privește nesoluționarea plângerilor penale, s-a arătat că A. a formulat sesizări organelor competente, care au soluționat și au răspuns, în termenele legale nemulțumirilor apelantei.

Împrejurarea că instituțiile abilitate nu au considerat întemeiate plângerile formulate de către apelantă nu echivalează cu nesoluționarea acestora, așa cum susține aceasta.

În ceea ce privește susținerea că nu a beneficiat de veniturile salariale, ca urmare a faptului că a fost pensionată, în mod abuziv, instanța de apel a apreciat această afirmație ca fiind lipsită de suport probatoriu în cauza de față, având în vedere că decizia de pensionare a apelantei este valabilă, nu a fost anulată, astfel încât nu se poate susține în contra unui act juridic valabil și legal, că acesta a fost emis în mod abuziv.

Mai mult, s-a reținut că actul respectiv și-a produs efectele, iar apelanta a beneficiat de pensia acordată, motiv pentru care această susținere (nelegalitatea deciziei de pensionare) nu este nici măcar în favoarea apelantei.

Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situației de fapt la care tinde în realitate recurenta, nu justifică nici invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., de care se prevalează aceasta, iar în cauză

instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute,

ținând cont și de dispozițiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească.

Simpla nemulțumire a recurentei - reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către parte, modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele administrate sunt aspecte care nu pot fi asimilate motivelor de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În consecință,

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de apel interpretând și aplicând corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speța de față, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 199/A din 06 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 199/A din 06 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2015.